Poetul Ioan Romeo Roşiianu are o cronică în nr. 12 a revistei Teleormanul cultural

 Citind cel mai recent număr din revista de cultură și atitudine ♦ Anul IV, Nr. 3 (12) ♦ 15 Iunie 2020 „Teleormanul cultural” m-am gândit cu bucurie şi nostalgie la proverbul "Sângele apă nu se face" fiindcă poetul, jurnalistul şi editorul Ioan Romeo Roşiianu (apare cu o cronică literară generoasă semnată de Petronela Apopei) are rădăcini teleormănene.

Aşadar prestigioasa revistă de pe malul Dunării „Teleormanul cultural” are ca redactor şef pe neobositul Cristian Gabriel Moraru; redactor şef adjunct pe Iulian Bitoleanu iar secretar de redacţie tocmai despre cel care vom face vorbire: Ioan Romeo Roşiianu. Printre redactori îi întâlnim pe: Nicolae Dina, Romulus Toma, Domniţa Neagu, Victor Gabriel Osăceanu şi Nicolae Sin. Sigur caseta tehnică este mult mai cuprinzătoare, având şi redactori asociaţi, colaboratori de pe întreg cuprinsul ţării şi din diaspora.

Revista promovează aproape toate genurile literare, abordează problemele actuale ale culturii române, publică scriitori valoroşi din toate colţurile ţării. Mi-a atras atenţia editorialul „Marin Preda- 40 de ani de posteritate critică” semnat de Cristian Gabriel Moraru; pagini de istorie, mai exact diplomaţie „Ion Gh. Duca, o personalitate de seamă în fruntea diplomaţiei româneşti” material semnat de Victor Gabriel Osăceanu; „Femeia, sinonim pentru iubire”, un semnal editorial la volumul de versuri „Nu-s o fată ca oricare”, autor Camelia Florescu scris de Daniel Luca; poezia este bine reprezentată prin poeţii: Mihail Tănase, Mihai Merticaru, Marian Raicu, Liviu Nanu, Eugenia Dumitriu, Romulus Toma; literatura diasporei este prezentă prin semnătura lui George Roca din Australia; Ion Scarlat vorbeşte despre „Mihai Eminescu şi ştiinţele exacte”; rubrica îngrijită de Nelu Vasile se ocupă de epigramiştii locului; alte rubrici interesante care merită lecturate sunt „cronica de film”, „lecturi critice”, „cronica lingvistică”, note de călătorie”, „bucurii duhovniceşti”, „aniversară” (Lucian Blaga – 125 ani) şi cronica literară unde Petronela Apopei face o „Invitaţie la...viaţă şi trăire” recenzând cartea de poeme „Prizonierii cuvântului”, Editura eCreator Baia Mare, autori Ioan Romeo Roşiianu şi Justinian George Paiuc.

Am să mă folosesc, în totalitate, de spusele poetei şi profesoarei de limba şi literatura română Petronela Apopei despre „Prizonierii cuvântului”: „După cum poetul Ioan Romeo Roșiianu afirmă într-o lume improprie visului și poeziei se desfășoară trecerea noastră prin lume, pe cărări știute numai de Dumnezeu, iar cuvintele sunt cărările faptelor, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Slujitori ai cuvântului, cei doi poeți creează, oferind cititorilor o încrâncenare de frumos, făurind poeme – bijuterii de așezat în suflet. Nihil sine Deo!, nimic întâmplător în această viață, deloc întâmplătoare alăturarea poemelor acestor doi creatori de poezie în volumul „Prizonierii cuvântului”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Titlul nu este ales întâmplător, ei se simt prizonieri în lumea cuvântului, Cuvântul fiind Dumnezeu, Lumina, deci Viața. Menirea lor e să-l propovăduiască, să-l împrăștie lumii. Ei sunt prizonieri și nu se pot salva din prizonierat, sunt condamnați pe viață, și, de ce nu, la nemurire. Și, cum lumea e un teatru de război, ți-i imaginezi pe cei doi stând la taifas despre aceleași frământări: naștere, iubire, revoltă, pierderea celor dragi, rătăciri, dorințe, moarte, întocmai ca în poemul lui Iustinian George Paiuc, Vis cu Roșiianu.

Iată că întâlnirea lor se petrece mai întâi într-un vis, ce nu este o plăsmuire a minții, ci un mesaj transmis de subconștient. Despre ce credeți că vorbesc ei? Despre viață și moarte, care îmbrăcată în roșu/ venise cu friptura-ntro mână/ Iar în cealaltă/ Cu o sticlă de vin de Bordeaux”, iar ei „înjurau ca la ușa cortului/ Viața nedreaptă a mortului/.../ Și tu îi spuneai: Hai, nebuno!/ Hai la mine-n celule!/ Să dansăm... în roșu și al.../ un penultim tango! Temele pe care le abordează sunt firești, omenești, nu e nimic ieșit din comun și cotidian. Fiecare o face, însă, în felul său. Poemele lui Ioan Romeo Roșiianu sunt scrise aproape de linia Scrisorilor, poezii unice, al căror creator este, un gen de poezie ce îl definește și cu care se contopește. În ele e trăire, suflet, încărcătură filosofică care devoalează subtil realitatea. Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu e imagine, o imagine a teatrului vremelnic numit viață. Volumul are două părți: prima, „Poeme din adânc”, aflată sub semnătura lui Ioan Romeo Roșiianu, partea a doua, „Poeme însângerate”, aparținând lui Iustinian George Paiuc. Poemele din prima parte sunt pornite dintr-un adânc de suflet sensibil, mult prea uman, sunt călătorii atemporale și aspațiale dinspre acel suflet către suflete similare, iubitoare de frumos. Ele descoperă cu finețe trecerea fugară a omului prin lume. Aceeași idee e prezentă și în partea a doua unde „glasul sângelui” e când de revoltă, când de durere, o durere surdă a pierderii oamenilor dragi. Nostalgia copilăriei e prezentă la ambii poeți, mai accentuată în poezia lui Iustianian George Paiuc. La Ioan Romeo Roșiianu e mai mult un soi de neputință de a schimba ceva din copilărie... Figura mamei este emblematică pentru amândoi, mama rămâne icoana vie, fiind unică și inseparabilă de copii, deoarece Dumnezeu și mama sunt unici și de neînlocuit. Figura feminină ia diferite forme: mamă, țară (la Paiuc), până la prietene și iubite.Scriiturile celor doi sunt profunde, reflexive, te îndeamnă spre introspecție și înzestrează lectorul cu o bogăție spirituală rar întâlnită. Chiar îi vezi discutând despre viață și moarte, despre bucurii și tristeți, povești cu închinare, într-o viață care se scurgea repede și în care Moartea parodiază veșnicia și e imposibilă reîntoarcerea în trecut: Urăsc prea mult zmeul ce mi-a rănit copilăria. Se observă și prezentarea a câte unui eveniment petrecut în anumite zile ale săptămânii, poate acea Săptămână a Patimilor (Eclipsa de lună de miercuri seara, În fiecare joi cerul e mai înalt, E miercuri seara și mâine Hristos va fi prins, Jertfa de marți a mamei). Meșteșugari ai cuvântului, „prizonieri” înlănțuiți în poeme peremptorii, cei doi poeți se zvârcolesc în lumea atavică, încercând să strige spaimele acesteia și frământările lor. Durerea despărțirii de cei dragi, pierderea sinelui, moartea simțurilor transformă omul, ducându-l pe căi nebănuite. Rolul poetului e covârșitor, mântuirea lui vine din poezie. Zbuciumul creator, arderea intensă sunt atribute ale marilor artiști – poeți, ale celor care se jertfesc până la sânge pe altarul cuvântului. Dumnezeu nu a creat omul întâmplător. Lutul rece l-a însuflețit cu har divin. Dându-i din al Său suflu, l-a ridicat aproape de tâmplele Sale, îmbogățindu-l cu roade dumnezeiești. Într-o lume falsă există totuși și adevărați creatori de frumos, frumusețe la care vibrează cititorul ce vrea să se îmbogățească în Cuvânt. Nu poți fi scriitor fără lectori, nu poți fi artist fără talent. Incontestabil, poetul Ioan Romeo Roșiianu are un partener de discuție, pe măsură, în acest volum, două forțe poetice ce și-au unit trăirile, coexistând într-un volum în care cuvântul are greutate, iar povara acestuia e purtată sisific de cei doi. Nimic nou pentru Ioan Romeo Roșiianu, mereu nou pentru cititori. Povara dulce a textului poetic face dovada existenței necontestate a creației lor. Deloc întâmplător, intarsia tronează victorioasă în poeme, străbătând vremea și vremurile. Ne aflăm în fața unui volum cât un munte, un munte de trăiri și emoții, de la poalele căruia ne zâmbește nu un Sisif, ci doi, condamnați la scriitură pe viață. Ei urcă mereu, neluându-și răgaz pentru propriile vieți”.

În final, să apreciem această revistă din Teleorman prin conţinutul bogat, tematica diversă şi valoarea intrinsecă a articolelor şi-l aşteptăm pe prietenul Cristian Gabriel Moraru să (ne) invite şi alţi maramureşeni să publice în ea!

                                                                                              Gelu DRAGOŞ

Preluare https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=9680:poetul-ioan-romeo-rosiianu-are-o-cronica-in-nr-12-al-revistei-teleormanul-cultural&catid=12:critica-literara&Itemid=115

Maramureşeanul Gelu Dragoş apare cu o cronică în săptămânalul "Caraş-Severinul în 7 zile", nr. 469, Anul XI, martie 2018

CRONICĂ LITERARĂ

În cadrul Cenaclului literar „Petre Dulfu” din Satulung, (preşedinte Gelu Dragoş) – întâlnire de suflet.

        

Întâlnirea a avut loc în locația Căminului cultural ,,Ioan Buciuman Spiridon” din localitate, director și consilier local - Mihai Zmicală. Pe lângă întâlnirea cenaclieră, organizată într-un mod elegant, s-a lansat un volum de poeme semnat Ioan Dragoș (membru USR), și a avut loc și o ,,Oră de lectură”, unde fiecare participant prezent a dat citire câtorva poeme propuse, în nume personal.

Cenaclul literar de la Satulung ... reușită în organizare ... Și aici va trebui să recunosc meritul poetului și dascălului GELU DRAGOȘ ... O persoană dinamică, un om de caracter și de cuvânt, un dascăl minunat. Nu o spun pentru a laudă acest OM ... ci o spune realitatea din zonă. Am vorbit cu mulți oameni din această zonă despre Gelu ... pentru că am avut nunți aici, în această localitate. Familia Dragoș este o familie respectată, apreciată și stimată în această zonă.

Oameni harnici, oameni credincioși oameni cu frică de Dumnezeu. Așa sunt părinții .. așa și-au crescut copiii. De Gelu Dragos mă leagă o prietenie de câțiva ani ... Chiar mă sfătuiesc în multe privințe .... Educația primită face cinste satului … face cinste dascălului și o transmite mai departe elevilor din clasa Dumnealui. .... Și mă reîntorc la Cenaclul literar de la Satulung .... ,,gestionat" de poet....

Sobrietatea momentului a fost evidentă. La fel și ținuta acestuia. A-ti asuma o asemenea responsabilitate este un act de curaj. Atmosfera Cenaclului a fost destinsă, relaxantă și cu evidentă tentă emoțională. Fiecare participant a adus un bonus-plus momentului literar și cinstată laudă gazdelor și autorului cărții lansate - IOAN DRAGOS - ACTE ADIȚIONALE LA FOAIA DE OBSERVAȚIE, Editura Singur, Târgoviște, 2017. Pe meritate.... Pe adevăr. Participantii, prieteni și iubitori de literatură și-au manifestat fiecare în parte bucuria revederii. Căci nu eram pentru prima dată la acest Cenaclu.

De obicei trăiesc cu emoție astfel de evenimente ... Așa a fost și de această dată. Participarea la Satulung a fost numeroasă și de calitate. S-a lăudat noua apariție editorială ... S-a lăudat și apreciat autorul ... Pe buna dreptate. Mă reîntorc pentru a mărturisi faptul că m-am simțit că și acasă, aici la Satulung. Am ales Cenaclul literar de la Satulung, înaintea Jocului la sura de la Chiuzbaia, bucurându-mă și mulțumind pentru înțelegere... Dar și lui Dumnezeu!

Fiecare eveniment ... Și cel de la Satulung și cel de la Chiuzbaia ... Vor face obiectul unei recenzii amănunțite pentru că merită această atenție. La Satulung literatura și poezia au fost la mare înălțime. Prezenta a fost de excepție ... Ion Bogdan, Valer Sabău, Claudia Tomescu, Carmina Băințan, Aurelia Oancă, Vasile Dan Marchiș, Ioan Metes Morar, Alexandra Ardusădan, dr. Teodor Ardelean, interpretrul de muzică populară Nicolae Sabău.... Desigur că am uitat pe mulți literați valoroși și prețioși.... S-a citit poezie de cea mai bună calitate, fiecare în felul său aducând lauda și felicitând autorul și cartea dumisale. Merită apreciată gazda acestui Cenaclul cu pretenții. Felicitări tuturor. Mă voi ține de promisiune și voi reveni cu amănunte! Doamne ajută!

Vasile BELE -  aprilie 2017

CRONICA LITERARĂ - Jurnal de sex şi de creaţie*

Un poet de modă nouă, în felul său, este Alexandru Petria, care şi-a postat, iniţial, textele ce aveau să alcătuiască ultimul său volum, pe site-uri, pe propriul blog, pe facebook, promovându-şi, după apariţie, volumul mai ales pe această ultimă reţea de socializare. Traiectul literar însuşi al autorului (născut în 1968, în Dej) este special, întrucât după ce a debutat la numai 15 ani în revista „Tribuna” şi după ce şi-a întrerupt, fără a le mai relua, studiile de psiho-sociologie, a publicat, imediat după Revoluţie, două plachete de versuri – „Neguţătorul de arome” (1991) şi „33 de poeme” (1992), sprea dispărea, pentru mulţi ani, în mica junglă a presei noastre (şi a vieţii), aventurându-se în Bucureşti, unde a fost redactor de investigaţii la „Zig-Zag”, reporter de investigaţii la „Cotidianul”, redactor-şef la saptămânalul pentru comercianţi „Hermes” şi redactor la obscurul „Partener”; şi spre a se întoarce, după 1996, acasă, în Ardeal, unde e redactor-şef al săptămânalului „Monitorul de Someş”, iar în 2000 fondează o publicaţie proprie, lunarul „Relitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărui director este şi astăzi. Şi iată, acest scriitor pierdut (care trăieşte, după cât mi-am dat seama dintr-un schimb de mesaje pe facebook, într-o casă încălzită cu lemne pe care le sparge cu voluptate), autor a două plachete intruvabile, revine oarecum spectaculos, ca muschetarii lu Dumas, după aproape douăzeci de ani, cu micul roman erotic „Zilele mele cu Renata” (2010), cu volumul de micropovestiri „Deania neagră” (2011), care relevă, ambele, un prozator înzestrat, şi, aproape surprinzător (pentru cei care nu frecventează internetul) ca poet, cu placheta „Călăul harnic” (2012).

N-am citit primele două plachete ale lui Petria şi nici n-am găsit referinţe despre poezia pe care el o scria în urmă cu douăzeci de ani, aşa că, presupunând, totuşi, că era destul de diferită de ce scrie acum, în proză sau vers, nu-mi pot da seama dacă existau elemente care să anticipeze ceea ce a dat în ultimii trei ani. Cred, mai curând, că nu…

Ceea scrie astăzi Alexandru Petria mi se pare a fi, dincolo de înzestrarea sa literară indiscutabilă, rodul unei dorinţe sau, mai bine, al unei voinţe de a şoca. Mai ales în poezie, unde intenţia cu pricina e exprimată programatic, prin parafrazarea unei celebre maxime, care în varianta Petria devine „provoc, deci exist”: „mă provoc şi provoc,/ aerul e cât provocarea,/ n-are cum să ningă pe lângă mine,/ să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,/ să crească spaima/ şi să mă scarpin în cot,/ impasibil în forfotă – un marţian al reginei angliei;/ aeru e cât provocarea,/ reţineţi dacă vă interesează,/ scriitorul care nu provoacă/ e ca un testicul în absenţa menirii,/ ca un piţigoi cu veleităţi de vultur”. Iar programul este pus în practică prin variate modalităţi („ nu mă tem uneori să fiu patetic, cum remarca o prietenă,/ când ironia şi cinismul uită să mă spele în mâinile lor”), unele devenite „reţetă”: „ia doua tipe fuselate ultima oră, gen,/ aşa,/ o cameră largă să nu vă învineţiţi de pereţi,/ brunetă şi roşcată în hotel,/ cu ţâţe onorabile,/ ştiu că nu eşti în limbă după blondele cu neuron stingher, gen,/ bumbăceşte-le până le zdruncini siguranţa,/ până se răsucesc recunoscătoare,/ şi spune-le că şi mâine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce,/ apoi vezi cum iese poezia/ precum pasta de dinţi din tub,/ gen”…

Aşadar, dacă sexul poetului care, ca bărbat, nu se sfieşte să-şi afirme superbia, iar ca autor nu se fereşte de rostirea pe şart şi nici de micul argou şmecheresc-ironic, nu doarme între autorii amintiţi, atunci el stă treaz între alţii, bunăoară între Charles Bukovski şi Louis Calaferte, între ultimii Brumaru şi Dinescu şi, de ce nu, între ungurul Esterhazy şi reprezentantele noii pornografii franceze, cum ar fi Marie Nimier; dar aţipeşte între mizerabilistele noastre, gen Elena Vlădăreanu şi Miruna Vlada, care au epuizat deja setul de orificii ale corpului uman şi câmpurile lexicale care le vizează…

Plină, dacă avem în vedere o perspectivă mai pudibondă, de licenţiozităţi şi vecină cu mica pornografie, poezia din „Călăul harnic”, ( iubirea „cu securea tocită”), alcătuieşte o mică odisee a sexului şi a creaţiei, din care nu lipseşte sentimentul vidului şi al morţii. Vecină cu suprarealismul, dar fără a fi, cum bine observă pe coperta a patra Liviu Antonesei, suprarealistă, poezia lui Petria surprinde prin mecanismul asocierilor, eliberate din chinga logicii tradiţionale şi făcute să jubileze secret. Altminteri, acest nou „jurnal de sex”, poate fi caracterizat în aceleaşi cuvinte pe care un critic american le rostea în legătură cu Bukovski: „reprezentarea detaliată a unui anume tip de fantezie masculină tabu”. Cu o doză de livresc, care-i lipseşte modelului, dar şi cu o anume componentă mimetică. Tradusă în joc. Pentru că poezia lui Petria mi se pare a sta, înainte de toate, sub semnul jocului : al fanteziei masculine, fie ea şi tabu, al cuvintelor licenţioase, al asocierilor, al mecanicii poetizării şi chiar al realităţii cu spaţiul virtual; dar şi al poetului cu prezumtivul său lector şi cu iubita sa, mai curând fantasmatică decât reală, închegată undeva între realitatea dorinţelor şi spaţiul reţelelor de socializare: „hai că-s la duş,/ uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”). Altminteri, în spiritul poeziei mai noi, fanteziile poetului se ţes în derizoriul cotidian, repudiind metaizica, dar cultivând ironia, sarcasmul ori cinismul afişat cu ostentaţie, nu neapărat şi misoginismul. Avem, în „Călăul harnic” o poezie de subiecte (preponderent erotice), o poveste a ipostazelor erotico-literare, derulată între un soi de prolog uşor iluzionat („te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra// am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai băut numai ceai verde şi apă plată// am înjurat şi am dat din mâini revoltat/ ai zis că perturb liniştea// mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr/ inima,/ iar inima se rostogoleşte pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ şi rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudăţenie pe asfaltul topit, zimţată,/ inima ta/ cu apă plată şi ceai verde”) şi un soi de epilog aproape dezabuzat: „mai ia tramvaiul, nu maşina,/ redu ţigările// e păcat să mori sănătos, replici/ banii-s scurţi de coadă, spune,/ nu te mai întinde la fripturi şi coniac// se îngraşă doar groparii şi popii// e criză// da, e criză, şi dragostea se deschide second-hand:/ spuneam aceste cuvinte în vis/ iar visul/ şi-a aruncat scăunelul de sub picioare/ cu gâtul în laţ”. Observăm aici şi „tehnica” poetului, care e, îndeobşte, aceea de a da un anume sens sporovăielii sale pe o intreită temă – dragostea, poezia şi moartea – prin forţa de iradiaţie a finalurilor sau măcar a câte unei afirmaţii sau imagini mai percutante. Şi când nu printr-o imagine ori prin iradierea unei vibraţii ascunse a gândului, atunci prin postura macho şi prin nuditatea expresiei, nelipsită, totuşi, de elementul livresc, ludic şi (auto)ironic, precum în această reţetă de seducere: „cum s-o scoţi în parc/ cum să asculţi vladimir vâsoţki/ cu ea în sticla de votcă/ şi cohen şi pink floyd la whisky/ cum să se bucure că alexandru petria scrie ok/ cum s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău/ cu geaca de piele veche şi trainică/ cum să-i spui că-ţi plac pinguinii/ şi urşii panda/ şi melcii/ şi vorbele oable/ cum pe cinstite?/ noul meu storcător de fructe/ este mai bun decât fostul meu soţ, gângureşte cu ochii-n telemarket”.

Licenţiozitatea premeditată, căutată, întrucâtva asumată, dusă, atunci când se întâlneşte cu metafizica ori cu marile simboluri, până în vecinătatea iconoclastiei („dacă suntem cruste/ ale aceleiaşi melodii/, după chipul/ şi asemănarea lui,/ dumnezeu/ şi-o/ ia/ la/ palmă/ privindu-ne”) s-ar putea să fie, totuşi, o capcană atât pentru poet (care cade uneori în gratuitate şi derizoriu), cât şi pentru lector (care poate jubila ori se poate indigna în faţa roistirii pe şleau; dar se şi poate strădui în chip excesiv să descifreze sensul mai înalt ori mai profund al acestei poezii). Până una, alta, m-aş mărgini, conclusiv, la observaţia făcută de poetul însuşi: „alexandru petria scrie ok”!

                                                                                     Tudor Cristea

_______________________________________________

*Alexandru Petria, Călăul harnic, Herg Benet Publishers, Bucureşti 2012, 110 pag.

FLORICA BUD –PAMFLETARĂ

În ultima vreme, tot mai mulţi scriitori iau atitudine civică, înfierând decăderea morală a parveniţilor care ne conduc destinele postdecembriste.  Recent, Mircea Dinutz (redactorul şef al revistei „Pro Saeculum” din Focşani) a publicat D´ALE DEMOCRAŢIEI (Editoriale. Tablete de toată ziua), Ed. Nico, 2012, volum care analizează lucid viciile societăţii noastre care generează o confuzie îngijorătoare între valoare şi nonvaloare.

În SECOL DE VÂNZARE pamflete (Ed. Maşina de scris, 2012), Florica Bud înfiereză aceleaşi aspecte cu ajutorul umorului şi ironiei sarcastice.

 Enumerăm numai câteva dintre aspectele ridiculizate în carte: tupeul şi imoralitatea divelor (Coana Chiriţa pleacă la Monaco, Întoarcerea Coanei Chiriţa de Monaco etc), exagerările feministe (Femeia - mitralieră, Madam Tza Tza Tza şi Criza Pătrunjelului, Când Blonde Dolly se doreşte preşedinte, Ministreasa şi Pegasul etc), luptele politice pentru putere, moştenirea funcţiilor bine plătite (Partidul Încăpăţânarea Copitelor Tinere, Fecioarele din Parlament, Parlament şi Europarlament cu miros de pampers etc) nepăsarea primarilor şi guvernanţilor (Jos florile, Domnule Primar!, Gropi evropene pentru un... primar, Hai să ne rupem oscioarele iar pe... trotuar! etc)  poluarea apelor (Someşului în cazul de faţă), ierarhiile strâmbe din lumea scriitorilor (Radu Aldulescu în Sâmbăta Cu Dive etc.)

Florica Bud îşi subintitulează textele, pamflete. Stilul lor nu este sec, lapidar, arţăgos, vindicativ, defulant ci suculent, captivant, savuros, cu multe invenţii în materie de denumiri imaginare de instituţii şi organizaţii, spre deliciul cititorilor.

Să urmărim câteva aspecte ale comicului, bine reprezentate în carte:

-             Comicul de caracter apare în cazul celebrei dive (Coana Chiriţa), care, oripilată de naţia care nu o apreciază cum se cuvine, pleacă în reculegere la Monaco, de unde, nefiind băgată în seamă, se reîntoarce pe plaiurile strămoşeşti pentru a-şi continua emisiunile televizate;

-             Comicul de moravuri este ilustrat cu pitoreşti picanterii dantelate de femeile care obţin puterea folosindu-şi nurii;

-             Lipsa de caracter şi de moralitate este ilustrată, din păcate, de majoritatea reprezentanţilor care conduc astăzi destinele ţării spre prăpastie;

-             Comicul de situaţie impregnează fiecare pagină a romanului, un exemplu demn de menţionat ar fi cel al femeii – mitralieră ale cărei cuvinte deversate fără oprire năucesc interlocutorii/vai de subalterii ei!).

-             Comicul denumirilor şi de limbaj, provocatoare de râs pantagruelic, reprezintă marea fascinaţie a cărţii. În acest domeniu, inventivitate şi fantezia autoarei devin debordante.

 Iată câteva denumiri de instituţii care caracterizează ironic starea societăţii de consum româneşti în perioada contemporană: Agenţia De Redistribuţie A Divelor, Agenţia De Reperat Onoare şi Clondire A Vipurilor, Organizaţia Misoginilor Bucălaţi Şi Prespălaţi, Grup Al Femeilor Proaspăt Fecundate In Vitro etc

Denumirile bombastice ascund goliciunea conţinutului.

O parte importantă din texte (fără a mai fi pamflete) sunt dedicate primelor întâlniri ale Floricăi Bud cu scriitorii: Dan-Silviu Boerescu, Ioana Both, Mircea Cărtărescu, Aura Christi, Marius Chivu, Horia Gârbea, Ioan Groşan, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Iova, Doina Ruşti, Gabriela Vrânceanu etc. Ele cuprind informaţii interesante, citiţi-le!

Pe postcoperta cărţii, criticul Gheorge Gricurcu remarcă: „O feminitate calină intră mereu în joc. Un joc ironic, nelipsit însă de undele unor îngândurări, visări, până la urmă nu-ţi dai seama dacă miza sa e cea de-a comunica semnalele lumii asumate ori respinse în doze variabile, sau e ludicul însuşi, triumfător în materia sa graţioasă, aeriană. Important e faprul că Florica Bud posedă o scriitură atât de personală, încât paginile d-sale pot fi identificate numaidecât, chiar în absenţa semnăturii.”

Pamfletele Floricăi Bud, pitoreşti şi acide, tandre şi nostalgice, blânde şi aspre, adunate în volumul SECOL DE VÂNZARE, au menirea  să ne trezească din lenea noastră specifică.

                                                                           Lucian Gruia