Aşadar prestigioasa revistă de pe malul Dunării
„Teleormanul cultural” are ca redactor şef pe neobositul Cristian Gabriel
Moraru; redactor şef adjunct pe Iulian Bitoleanu iar secretar de redacţie
tocmai despre cel care vom face vorbire: Ioan Romeo Roşiianu. Printre redactori
îi întâlnim pe: Nicolae Dina, Romulus Toma, Domniţa Neagu, Victor Gabriel
Osăceanu şi Nicolae Sin. Sigur caseta tehnică este mult mai cuprinzătoare,
având şi redactori asociaţi, colaboratori de pe întreg cuprinsul ţării şi din
diaspora.
Revista promovează aproape toate genurile literare,
abordează problemele actuale ale culturii române, publică scriitori valoroşi
din toate colţurile ţării. Mi-a atras atenţia editorialul „Marin Preda- 40 de
ani de posteritate critică” semnat de Cristian Gabriel Moraru; pagini de
istorie, mai exact diplomaţie „Ion Gh. Duca, o personalitate de seamă în
fruntea diplomaţiei româneşti” material semnat de Victor Gabriel Osăceanu;
„Femeia, sinonim pentru iubire”, un semnal editorial la volumul de versuri
„Nu-s o fată ca oricare”, autor Camelia Florescu scris de Daniel Luca; poezia
este bine reprezentată prin poeţii: Mihail Tănase, Mihai Merticaru, Marian
Raicu, Liviu Nanu, Eugenia Dumitriu, Romulus Toma; literatura diasporei este
prezentă prin semnătura lui George Roca din Australia; Ion Scarlat vorbeşte
despre „Mihai Eminescu şi ştiinţele exacte”; rubrica îngrijită de Nelu Vasile
se ocupă de epigramiştii locului; alte rubrici interesante care merită
lecturate sunt „cronica de film”, „lecturi critice”, „cronica lingvistică”,
note de călătorie”, „bucurii duhovniceşti”, „aniversară” (Lucian Blaga – 125
ani) şi cronica literară unde Petronela Apopei face o „Invitaţie la...viaţă şi
trăire” recenzând cartea de poeme „Prizonierii cuvântului”, Editura eCreator
Baia Mare, autori Ioan Romeo Roşiianu şi Justinian George Paiuc.
Am să mă folosesc, în totalitate, de spusele poetei
şi profesoarei de limba şi literatura română Petronela Apopei despre
„Prizonierii cuvântului”: „După cum poetul Ioan Romeo Roșiianu afirmă într-o
lume improprie visului și poeziei se desfășoară trecerea noastră prin lume, pe
cărări știute numai de Dumnezeu, iar cuvintele sunt cărările faptelor, după cum
spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Slujitori ai cuvântului, cei doi poeți
creează, oferind cititorilor o încrâncenare de frumos, făurind poeme –
bijuterii de așezat în suflet. Nihil sine Deo!, nimic întâmplător în această
viață, deloc întâmplătoare alăturarea poemelor acestor doi creatori de poezie
în volumul „Prizonierii cuvântului”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia
Mare. Titlul nu este ales întâmplător, ei se simt prizonieri în lumea
cuvântului, Cuvântul fiind Dumnezeu, Lumina, deci Viața. Menirea lor e să-l
propovăduiască, să-l împrăștie lumii. Ei sunt prizonieri și nu se pot salva din
prizonierat, sunt condamnați pe viață, și, de ce nu, la nemurire. Și, cum lumea
e un teatru de război, ți-i imaginezi pe cei doi stând la taifas despre
aceleași frământări: naștere, iubire, revoltă, pierderea celor dragi, rătăciri,
dorințe, moarte, întocmai ca în poemul lui Iustinian George Paiuc, Vis cu
Roșiianu.
Iată că întâlnirea lor se petrece mai întâi într-un
vis, ce nu este o plăsmuire a minții, ci un mesaj transmis de subconștient.
Despre ce credeți că vorbesc ei? Despre viață și moarte, care îmbrăcată în
roșu/ venise cu friptura-ntro mână/ Iar în cealaltă/ Cu o sticlă de vin de
Bordeaux”, iar ei „înjurau ca la ușa cortului/ Viața nedreaptă a mortului/.../
Și tu îi spuneai: Hai, nebuno!/ Hai la mine-n celule!/ Să dansăm... în roșu și
al.../ un penultim tango! Temele pe care le abordează sunt firești, omenești,
nu e nimic ieșit din comun și cotidian. Fiecare o face, însă, în felul său.
Poemele lui Ioan Romeo Roșiianu sunt scrise aproape de linia Scrisorilor,
poezii unice, al căror creator este, un gen de poezie ce îl definește și cu
care se contopește. În ele e trăire, suflet, încărcătură filosofică care
devoalează subtil realitatea. Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu e imagine, o
imagine a teatrului vremelnic numit viață. Volumul are două părți: prima,
„Poeme din adânc”, aflată sub semnătura lui Ioan Romeo Roșiianu, partea a doua,
„Poeme însângerate”, aparținând lui Iustinian George Paiuc. Poemele din prima
parte sunt pornite dintr-un adânc de suflet sensibil, mult prea uman, sunt
călătorii atemporale și aspațiale dinspre acel suflet către suflete similare,
iubitoare de frumos. Ele descoperă cu finețe trecerea fugară a omului prin
lume. Aceeași idee e prezentă și în partea a doua unde „glasul sângelui” e când
de revoltă, când de durere, o durere surdă a pierderii oamenilor dragi.
Nostalgia copilăriei e prezentă la ambii poeți, mai accentuată în poezia lui
Iustianian George Paiuc. La Ioan Romeo Roșiianu e mai mult un soi de neputință
de a schimba ceva din copilărie... Figura mamei este emblematică pentru
amândoi, mama rămâne icoana vie, fiind unică și inseparabilă de copii, deoarece
Dumnezeu și mama sunt unici și de neînlocuit. Figura feminină ia diferite
forme: mamă, țară (la Paiuc), până la prietene și iubite.Scriiturile celor doi
sunt profunde, reflexive, te îndeamnă spre introspecție și înzestrează lectorul
cu o bogăție spirituală rar întâlnită. Chiar îi vezi discutând despre viață și
moarte, despre bucurii și tristeți, povești cu închinare, într-o viață care se
scurgea repede și în care Moartea parodiază veșnicia și e imposibilă
reîntoarcerea în trecut: Urăsc prea mult zmeul ce mi-a rănit copilăria. Se
observă și prezentarea a câte unui eveniment petrecut în anumite zile ale
săptămânii, poate acea Săptămână a Patimilor (Eclipsa de lună de miercuri
seara, În fiecare joi cerul e mai înalt, E miercuri seara și mâine Hristos va
fi prins, Jertfa de marți a mamei). Meșteșugari ai cuvântului, „prizonieri”
înlănțuiți în poeme peremptorii, cei doi poeți se zvârcolesc în lumea atavică,
încercând să strige spaimele acesteia și frământările lor. Durerea despărțirii
de cei dragi, pierderea sinelui, moartea simțurilor transformă omul, ducându-l
pe căi nebănuite. Rolul poetului e covârșitor, mântuirea lui vine din poezie.
Zbuciumul creator, arderea intensă sunt atribute ale marilor artiști – poeți,
ale celor care se jertfesc până la sânge pe altarul cuvântului. Dumnezeu nu a
creat omul întâmplător. Lutul rece l-a însuflețit cu har divin. Dându-i din al
Său suflu, l-a ridicat aproape de tâmplele Sale, îmbogățindu-l cu roade
dumnezeiești. Într-o lume falsă există totuși și adevărați creatori de frumos, frumusețe
la care vibrează cititorul ce vrea să se îmbogățească în Cuvânt. Nu poți fi
scriitor fără lectori, nu poți fi artist fără talent. Incontestabil, poetul
Ioan Romeo Roșiianu are un partener de discuție, pe măsură, în acest volum,
două forțe poetice ce și-au unit trăirile, coexistând într-un volum în care
cuvântul are greutate, iar povara acestuia e purtată sisific de cei doi. Nimic
nou pentru Ioan Romeo Roșiianu, mereu nou pentru cititori. Povara dulce a
textului poetic face dovada existenței necontestate a creației lor. Deloc
întâmplător, intarsia tronează victorioasă în poeme, străbătând vremea și
vremurile. Ne aflăm în fața unui volum cât un munte, un munte de trăiri și
emoții, de la poalele căruia ne zâmbește nu un Sisif, ci doi, condamnați la scriitură
pe viață. Ei urcă mereu, neluându-și răgaz pentru propriile vieți”.
În final, să apreciem această revistă din Teleorman
prin conţinutul bogat, tematica diversă şi valoarea intrinsecă a articolelor şi-l aşteptăm pe prietenul Cristian Gabriel
Moraru să (ne) invite şi alţi maramureşeni să publice în ea!
Gelu DRAGOŞ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu