Evanghelia de duminică: Piatra pe care o tot lepădăm!

DUMINICA A 13-A DUPĂ RUSALII (PILDA LUCRĂTORILOR RĂI) MATEI 21, 33-44

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut acelora tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-ați citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri”? De aceea vă spun că Împă­răția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi.

Este cea din urmă duminică a lui august, ceasul în care via își arată, în sfârșit, toată osteneala verii, iar satul românesc – cel care a dat lumii înțelepciunea scurtă și adâncă a proverbului că „omul sfințește locul” – își pregătește, tăcut, co­șurile pentru cules. Nu întâmplător a rânduit Biserica tocmai acum, la hotarul unde vara se apleacă spre toamnă, Evanghelia despre o vie și despre lucrătorii ei, ca și cum ar fi vrut ca însuși ritmul anului să ne aducă aminte, fără vorbe multe, că orice rodire cere o socoteală și că socoteala aceasta nu ține doar de agricultură, ci de felul cum ne purtăm cu tot ce ni s-a dat fără chiar să fi cerut, fără să fi meritat sau să fi plătit. Căci așa e rânduit omul: nu se naște în pustie, ci într-o vie gata sădită, cu gard și cu teasc și cu turn de veghe – și tocmai de aceea uită atât de ușor că nimic din ce are nu e, fundamental vorbind, al lui.

Omenia nu este altceva decât bunul simț devenit relație

Oamenii înțelepți vorbesc despre bunul simț ca despre cea dintâi haină pe care omul o îmbracă atunci când alege, în fiecare zi, din nou, să rămână om. Este o judecată firească, sădită deopotrivă în cărturarul care o nu­mește phronesis și în țăranul care n-a auzit niciodată acest cuvânt, dar care o poartă, neștiut, în felul lui de a vorbi, de a ceda locul, de a nu lua ce nu-i al lui. Descartes spunea, cu o ironie care ascundea un elogiu, că bunul simț e lucrul cel mai bine împărțit din lume, pentru că fiecare se crede îndeajuns de înzestrat cu el – și tocmai în această încredere prea ușoară stă, poate, primejdia: darul pe care crezi că se cuvenea să-l primești este cel dintâi dar pe care încetezi să-l mai îngrijești. Putem spune atunci că omenia nu este altceva decât acest bun simț devenit relație, arta – deprinsă, nu inventată – de a rămâne Om în fața altui om. Pilda de astăzi așază înaintea noastră tocmai reversul acestei arte și o face cu o limpezime aproape dureroasă, arătându-ne cât de aproape stă omenia de neomenie și cât de ușor, atunci când nu veghem, alunecăm de la una spre cealaltă și, mai mult decât atât, ne arată că darul cel mai de preț pe care-l primim odată cu firea nu piere niciodată dintr-odată, ci se poate schimonosi, încet, tăcut, aproape neobservat, înăuntrul celui care nu l-a prețuit.

Trebuie spus de la bun început că pilda aceasta nu era deloc nouă pentru cei de față. O citiseră și la proroci ca Isaia sau Ieremia și o recitiseră și în Psalmi (a se vedea: Isaia 5, 1-7; Psalm 79, 9-17; Ieremia 2, 21: 12, 10; Iezechiel 19, 10-14; Psalm 117, 22-23).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos deschide pilda cu o ima­gine pe care orice ascultător de atunci o înțelegea din prima clipă, fără explicație: un om oarecare, stăpân al casei sale, sădește o vie, o împrejmuiește cu gard, sapă în ea teasc, clădește un turn și o dă lucrătorilor, iar el se duce departe (Matei 21, 33). Nimic nu lipsește din grija acestui stăpân: gardul care apără, teascul care pregătește rodul, turnul care veghează – via nu e dată pustie, ci înzestrată, dintru început, cu tot ce-i trebuie ca să rodească, așa cum firea noastră însăși nu ne-a fost dată goală, ci împodobită dintâi cu acea judecată dreaptă despre care vorbeam, cu simțul măsurii, cu putința de a deosebi cinstea de hoție. Un stăpân mai puțin înțelept ar fi putut lăsa via fără gard, fără turn, fără teasc, și-atunci lucrătorii ar fi avut o scuză pentru neizbânda lor; dar aici nu lipsește nimic – orice ­cădere de mai târziu nu se va putea pune pe seama sărăciei darului, ci doar pe seama celui ce l-a primit. Știind obiceiul nostru de a da vina pe ceilalți sau pe context, Hristos a eliminat aceste căi, nelăsând nici un motiv pentru a ne dezvinovăți.

Și totuși stăpânul pleacă, lăsând via, cu tot rodul ei viitor, în mâna singură a lucrătorilor – gest pe care Sfântul Ioan Gură de Aur nu-l citește ca neatenție sau nepăsare, ci ca pe cea mai mare dovadă a răbdării lui Dumnezeu, care nu vrea să stea de veghe cu biciul ridicat, ci încre­dințează firea celui pe care l-a zidit tocmai libertății acelei firi. Este propriu unui dar – mai ales în cazul celui dintâi dar – să aducă libertate și nu robie. Cât despre această libertate, dăruită cu atâta lărgime, ne referim mereu la ea ca la cea mai veche ispită a omului. Căci un dar păzit cu strășnicie de dăruitorul însuși abia dacă mai este dar; el devine dar deplin abia atunci când cel ce-l primește rămâne singur cu el, liber să-l cinstească sau să-l risipească – și tocmai în acest răstimp al plecării stăpânului, în acest interval de încredere pe care lucrătorii îl vor umple fiecare cu ce poartă în inimă, se hotărăște, de fapt, toată soarta pildei.

Nimeni nu este lăsat singur să se ocupe de darul primit

De fapt, nimeni nu este lăsat singur să se ocupe de darul primit, căci asta ar anula scopul darului, care este unirea deplină dintre dăruitor și primitor, iar acesta din urmă are la dispoziție, ca un prim pas pe calea aceasta a unirii, recunoștința. De aceea, când soarele coace, în sfârșit, ciorchinii și vine vremea culesului, stăpânul trimite la lucrători slugile sale, ca să-i ia partea cuvenită din rod; dar lucrătorii, punând mâna pe ele, bat pe una, ucid pe alta, ucid cu pietre pe a treia (Matei 21, 34-35) și fac, la a doua trimitere, întocmai la fel cu și mai multe slugi. Aici stă, cred, cea mai simplă și totodată cea mai grea învățătură a întregii pilde: lucrătorii nu se împotrivesc unei porunci venite de departe și greu de pătruns, ci calcă un lucru pe care orice om cu bun simț îl știe de la sine, fără a fi nevoie de vreo Lege scrisă – anume că rodul nu-ți aparține în întregime atunci când n-ai sădit tu via. Spune iarăși o vorbă în­țeleaptă, atribuită lui Aristotel, că „dreptatea este datoria de a nu lua ce este al altuia”; lucrătorii viei sunt chipul răsturnat, aproape până la grotesc, al acestui proverb, căci ei nu doar iau ce nu le aparține, ci, ca să păstreze furtul netulburați, ajung să verse sânge nevinovat, arătând astfel că răul, odată îngăduit chiar și într-un mod incipient, nu va rămâne niciodată acolo așa, ci crește și se înmul­țește după o lege pe care înțelep­ciunea populară o știe și o spune scurt: cine sapă groapa altuia sfârșește prin a cădea singur în ea.

Dar poate că mirarea noastră cea mai mare n-ar trebui să fie că lucrătorii au ucis, ci că au putut ajunge să ucidă fără să mai simtă, la un moment dat, cusurul propriei fapte. Nimeni nu se trezește dimineața hotărât să verse sânge nevinovat; se ajunge acolo pas cu pas, prin mii de mici toleranțe, fiecare atât de mică încât nu pare să merite împotrivire. Căci ceea ce li se dăduse lucrătorilor odată cu via nu erau numai pământul și butucii, ci și puterea aceea de a deosebi binele de rău. Însuși faptul că i-a lăsat pe lucrători în locul său dove­dește că stăpânul se baza pe acest discernământ adânc sădit în firea lor, pe care noi îl numim „bun simț”; iar darul acesta, care se vede treaba că nu era prețuit la adevărata sa valoare – de ­vreme ce n-a fost pus în lucrare pentru Dăruitor, ci doar stors pentru rod -, n-a pierit, ci a început, încet, să lucreze împotriva lui însuși, până când, în locul unei judecăți drepte, n-a mai rămas decât o strâmbătură a ei – un rău simț care se credea, mai departe, tot bun simț, și care, tocmai de-aceea, era cu atât mai primejdios: căci omul care știe că vede rău mai poate fi vindecat, dar cel ce crede că vede drept, deși vede strâmb, nu mai caută leac – „Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” ­(Matei 6, 23).

Hans Christian Andersen povestește, în Crăiasa Zăpezii, despre o oglindă meșterită de un trol (poporul nostru a înlocuit în traducerile sale trolul cu vrăj­mașul diavol), în care tot ce era frumos și bun se micșora aproape până la neant, iar tot ce era urât și rău se vedea mărit și mai limpede decât era în firea lui; oglinda aceasta fusese dusă, într-o vreme, chiar până la porțile cerului, ca să se batjocorească și cele mai înalte lucruri, dar, scăpând din mâinile celor ce-o duceau, s-a prăbușit și s-a spart în miliarde de cioburi, purtate mai apoi de vânt peste toată lumea. Unele dintre ele au intrat oamenilor drept în ochi, făcându-i să vadă totul răsturnat – binele urât, răul frumos -, iar altele le-au intrat în inimă, prefă­când-o, încetul cu încetul, în bucată de gheață, nesimțitoare la orice căldură omenească.

Nu este, cred, o poveste străină de pilda noastră: lucrătorii viei n-au ajuns răi dintr-odată, ci au purtat, fără să știe, un ciob din propria lor faptă dintâi – furtul cel dintâi al roadei, refuzul cel dintâi de-a da ce nu le aparținea – și, purtându-l în ochi, au ajuns să vadă în fiecare slugă trimisă, și-n cele din urmă chiar în Fiul, nu pe Cel ce venea să le ceară dreptate, ci pe dușmanul de care trebuiau, cu orice preț, să scape. Ciobul acela mic, neluat în seamă la început, e chiar bunul simț de la care am pornit, atunci când, nefolosit pentru Dăruitor, a început să taie în loc să lumineze, în timp ce ciobul intrat în inimă le-a înghețat inimile împietrindu-i.

Mântuitorul Însuși leagă vederea de curăția dinăuntrul omului

Mântuitorul Însuși leagă, tot în Evanghelia după Matei, vederea de curăția dinăuntrul omului: „Luminătorul trupului este ochiul, spune El, și de va fi ochiul curat, tot trupul va fi luminat, iar de va fi ochiul rău, tot trupul va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Iar cuvântul pe care Evanghelistul îl folosește aici pentru „ochiul rău” (ὁ ὀφθαλμὸς πονηρός / ophthalmos ponēros) este același, în grecește, cu cel prin care tradiția a numit dintotdeauna pilda noastră – lucrătorii cei răi, οἱ γεωργοὶ οἱ πονηροί (georgoi ponēroi). Nu întâmplător, așadar, lucrătorii nu-L vor mai recunoaște, la sfârșit, pe Fiul: n-au orbit, ci au ajuns să vadă foarte limpede, numai că lumina dinlăuntrul lor se făcuse întuneric, iar ceea ce vedeau ei „limpede” era o minciună îmbrăcată în hainele dreptății. Bunul simț, lăsat nelucrat pentru relația cu Dăruitorul, se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva darului însuși – și atunci nu mai recunoaștem nici măcar pe Cel ce ni l-a dat.

Vine, în sfârșit, ceasul din urmă, când stăpânul, după atâta răbdare pe care nici cel mai bun dintre noi n-ar fi arătat-o, trimite pe însuși fiul său, socotind că lucrătorii se vor rușina măcar de el (Matei 21, 37). E clipa în care pilda urcă de la bunul simț cel firesc la ceea ce numeam, în meditația noastră, înțelepciunea cea de sus – cea care, după cuvântul Sfântului Iacov, este întâi curată, apoi pașnică, îngăduitoare, plină de milă și de roade bune (Iacov 3, 17) – și trimiterea fiului nu mai e doar o încercare printre altele, ci o adevărată altoire: pe rădăcina veche, obosită și rănită de atâtea trădări, stăpânul grefează cea mai de preț mlădiță a sa, așteptând nu ca via să-și schimbe firea peste noapte, ci doar ca ea să-și recunoască, în sfârșit, Ziditorul. De-ar mai fi păstrat via aceasta ceva nestricat din discernământul pe care pustnicii aveau să-l numească mai târziu maica tuturor virtuților, ar fi recunoscut în fiul trimis nu pe rivalul care vine să răpească, ci pe Cel ce venea să împlinească – și poate că tocmai aici, mai mult decât oriunde, se vede limpede cât de departe poate ajunge un bun simț lăsat să se strice: nu doar că nu mai deosebește binele mărunt de răul mărunt, ci nici pe Fiul lui Dumnezeu de un simplu pretendent la moștenire. Dar lucrătorii, cu ochiul lor de acum obișnuit să vadă strâmb, își spun între ei că acesta este moște­nitorul și hotărăsc să-l ucidă ca să rămână singuri stăpâni pe moștenire; și, scoțându-l afară din vie, îl omoară (cf. Matei 21, 38-39), încheind astfel, cu o consecvență înfrico­șătoare, drumul pe care-l începuseră atunci când au refuzat, pentru întâia oară, cea mai mică datorie a bunului simț. Sfântul Ioan Damaschinul spune, cu o vorbă care taie scurt orice îndoială, că aceia de demult s-au făcut ucigași de proroci, iar cei din vremea Mântuitorului, ucigași de Dumnezeu – și, într-adevăr, cine a învățat să ia ce nu-i al lui nu se mai oprește, la ceasul hotărâtor, nici din a ucide pe Cel ce vine, în sfârșit, să-i ceară socoteală.

Nimic din ce fac oamenii nu poate opri lucrarea lui Dumnezeu

Și totuși – aici stă taina cea mare a pildei, cea care o scoate din simpla poveste cu tâlc și o face Evanghelie – piatra pe care lucrătorii au aruncat-o afară din vie, socotind-o gunoi și primejdie, nu rămâne pierdută, ci ajunge tocmai ea în capul unghiului, temelie a unei case pe care n-o mai puteau opri (Matei 21, 42). Nimic din ce fac oamenii cu ochiul stricat nu poate, în cele din urmă, opri lucrarea lui Dumnezeu – pot doar întârzia, pentru ei înșiși, ceasul în care aveau să se bucure de ea. Este mișcarea care, fiind a lui Dumnezeu, nu putea fi decât restauratoare, vindecătoare: harul nu vine să dea la o parte firea căzută, ci s-o adeverească dincolo de măsura ei, arătându-i, în locul măsurii pierdute, una și mai dreaptă, la fel cum Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că firea omenească, atunci când e îndumnezeită, nu-și pierde rațiunea ei de a fi, ci doar felul ei de lucrare se preface – nu i se ia nimic din ce are cu adevărat al ei, ci i se vindecă tocmai ochiul cu care nu mai știa să se folosească de darurile ei. Iar via, spune mai departe pilda, va fi dată altor lucrători, care vor aduce, la timpul lor, roadele cuvenite (Matei 21, 41) – nu ca o simplă pedeapsă, ci ca o făgăduință: locul celor care n-au știut să-și păstreze nici măcar bunul simț cel dintâi nu rămâne gol, ci se umple, din nou și din nou, cu lucrători noi, cărora li se dă aceeași vie, cu același gard și același teasc și același turn, ca și cum Dumnezeu n-ar obosi niciodată să încerce din nou, arătând mereu aceeași încredere.

Aceștia suntem noi, cei care ascultăm astăzi aceeași pildă fără s-o mai putem repeta nepe­depsiți, câtă vreme am auzit-o măcar o singură dată cu urechile noastre. Și poate că tocmai de-aceea titlul acestui cuvânt nu vorbește la trecut, ca despre o faptă încheiată acum 2.000 de ani, ci la timpul prezent, cel mai apăsător și mai angajant totodată dintre toate timpurile: piatra pe care tot o lepădăm, nu pe care au lepădat-o odată ziditorii de demult. Căci fiecare veac, fiecare suflet are lucrătorii lui, are via lui, are ceasul lui al culesului – și ispita de a socoti rodul primit ca fiind, de la sine, al nostru, nu s-a stins odată cu pilda, ci se reînnoiește la fiecare recoltă, la fiecare dar pe care-l ținem în mână fără să ne mai întrebăm cine ni l-a pus acolo.

A duce bunul simț până la capătul lui firesc

A fi lucrător bun al viei nu înseamnă altceva decât a duce bunul simț până la capătul lui firesc – de la cinstea de a nu lua ce nu ne aparține, până la smerenia de a recunoaște, în cele din urmă, pe Stăpânul căruia îi datorăm și via, și rodul, și mâinile cu care lucrăm și, mai presus de toate, ochiul cu care privim. Este un adevăr faptul că bunul simț autentic are întotdeauna ceva smerit în el: nu se laudă, nu se impune, ci face loc, tăcut, unei înțelepciuni mai mari decât el, pe care o intuiește chiar și atunci când încă n-o cunoaște pe nume. Pilda lucrătorilor răi ne arată, cu toată asprimea ei, ce se întâmplă când nu facem acest loc, când darul lăsat nelucrat se întoarce, ca o oglindă spartă, împotriva celui ce l-a primit, prefăcând chiar și vederea dreaptă într-o judecată strâmbă și inima caldă într-o bucată de gheață; dar ne arată, în piatra ajunsă în capul unghiului, și cealaltă fațetă, mai luminoasă, a ace­luiași adevăr – că nimic din ce a fost lepădat de neomenia noastră nu e, pentru Dumnezeu, pierdut fără întoarcere, ci poate ajunge, prin taina Crucii, chiar piatra din capul unghiului unei case noi. Piatra cea „din capul unghiului” este cea care închide arcada, fiind numită și „cheie de boltă”. Aici, în pilda noastră, ni se arată de fapt într-un mod mai plastic pecetluirea unei relații: doi stâlpi se întâlnesc, unindu-și „puterile” în această piatră pentru a susține întregul edificiu. Să nu uităm așadar că Dumnezeu ne-a făcut cinstea de a fi parteneri cu El la zidirea acestui templu, dar ne-a lăsat pe noi ca prin atenție și trezvie (pe care doar recunoștința le poate învia) să scoatem la iveală din noi bunul simț care stă de fapt la temelia oricărei relații. Am putea spune – și lăsăm acest gând ca pe o invitație la meditații viitoare – că bunul simț este pentru relație o piatră din capul unghiului, pe care în mod repetat n-o băgăm în seamă.

Pilda se termină cu acest cuvânt necruțător: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va spulbera” (Matei 21, 44). Ce ne spune oare? Răspunsul acesta este: Pe Dumnezeu Îl poți primi sau refuza, dar nu-L poți ignora! Și noi știm, am știut cândva, că nu poți să nu-l bagi în seamă pe cel care vine la tine cu brațele deschise, căci… așa este de bun simț!

Autor: Arhim. Hrisostom Ciuciu – 30 August 2026

Evanghelia de Duminică: Acul Cuvântului înțeapă conștiințele și coase haina desăvârșirii

 

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

În Duminica a 12-a după Rusalii, când, anul acesta, facem Odovania praz­nicului Adormirii Maicii Domnului, Biserica ne propune pericopa evanghelică a tânărului bogat care cuprinde în miezul ei chemarea la desăvârșire. Despre tânărul care a venit la Iisus știm că era un israelit de elită, foarte bogat și sincer preocupat de mântuire, dar care a plecat întristat pentru că nu a putut renunța la averile sale. Tânărul a venit la Iisus cu entuziasm și smerenie alergând și a îngenuncheat înaintea Lui, adresându-I-se cu apelativul „Bunule Învățător”. A afirmat că a respectat din cea mai fragedă vârstă poruncile lui Dumnezeu din Lege, urmând o moralitate riguroasă evitând încălcarea acestora prin hoție, desfrânare, minciună, mărturie falsă, lezarea părinților ori dis­pre­țuirea aproapelui.

În cadrul dialogul tânărului cu Iisus, Mântuitorul i-a atras aten­ția asupra originii binelui („Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu”), cerându-i abrupt să treacă de la îndeplinirea formală a poruncilor la desă­vârșire, de la formalismul moral la libertatea duhovnicească deplină. Privindu-l cu dragoste, Iisus i-a spus că îi lipsește un singur lucru: să vândă tot ce are, să dea banii la săraci și să-L urmeze. Această chemare radicală a fost urmată de un refuz amabil și o tristețe stânjenitoare de pro­porții. Deoarece era putred de bogat, tânărul a ezitat să facă acest pas și a plecat întristat, preferând siguranța bogăției pământești în locul comorii cerești.

Coasere și descoasere biblică

De fiecare dată când citesc acest pasaj evanghelic despre tânărul bogat, prima experiență care-mi vine în minte este cea din copilărie în care eram rugat de bunică să o ajut să vâre un fir de ață prin urechile acului, lucru care cere vedere bună și mână „netremurătoare”, adică un om tânăr de ajutor prin preajmă. Mâna pricepută a bunicii făcea apoi lucrul dorit cu firul trecut prin urechile acului retușând sau desăvârșind o haină pentru a fi bună de purtat în văzul lumii. Relatarea biblică din Noul Testament despre întâlnirea lui Iisus cu un tânăr dregător care-L descoase insistent pe Învățătorul despre modalitatea practică concretă de a dobândi viața veșnică este marcată de dialogul despre păzirea poruncilor, miezul moral al Legii, apoi blocajul acestuia legat de atașamentul său personal față de averi și de metafora trecerii cămilei prin urechile acului ca imposibilitate crasă de intrare a celor bogați în viața cea veș­nică. Scandalizarea ucenicilor Domnului care lăsaseră toate pentru a-L urma este exprimată în întrebarea lor: Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25).

Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că orice formă exagerată de bogăție reprezintă de fapt o formă de nesimțire, de încremenire în egoism, de insensibilitate pentru cei nevoiași. Cuvântul său vituperează conștiințele și ne lămurește tâlcurile evanghelice până în prezent: De fapt, ce a vrut să spună Hristos prin „un bogat cu greu va intra în Îm­părăția cerurilor”? El nu critica banii în sine, ci voințele celor care erau stăpâniți de ei. Dacă pentru bogat este greu să intre în Împărăția cerurilor, darămite pentru cel avar! Căci dacă zgârcenia din propria avere este un impediment la a câștiga Împă­răția, gândiți-vă ce foc se adună prin răpirea averii altuia. Dar de ce spune ucenicilor Săi, care erau săraci și nu aveau nimic, că un bogat va intra cu greu în Împărăția cerurilor? Îi învață să nu le fie rușine cu sărăcia lor și le arată de ce nu le-a dat voie ca ei să adune averi. După ce El spune că este greu, le arată și că este imposibil și nu doar imposibil, ci că este imposibil în cel mai deplin mod. Le arată aceasta prin comparația făcută cu cămila și cu acul: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel, Hristos demonstrează că există o foarte mare răsplată pentru cei avuți care pot să renunțe la averea lor. El a mai spus și că aceasta trebuie să fie și lucrarea lui Dumnezeu pentru că acela care voiește să împlinească porunca are nevoie și de o mare putere a harului (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63).

„La Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”

Când ucenicii s-au supărat, El a spus: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Dar de ce s-au supărat ucenicii dacă ei erau săraci, chiar foarte săraci? S-au supărat din pricina desă­vârșirii altora, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învă­țătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură.

Și astfel, după ce Iisus și-a întors privirea către ei, a spus: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Deci, cu o privire blândă și iubitoare, a mângâiat pe cei ale căror inimi erau tulburate și a alungat suferința lor (aceasta a vrut să spună evanghelistul prin „privind la ei”). Apoi i-a înălțat prin cuvintele Sale, punând accentul pe puterea lui Dumnezeu și, astfel, le-a sporit credința. Dacă vrei să afli și cum imposibilul devine posibil, ascultă. Hristos nu a făcut această afirmație, că tot ceea ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu, doar ca tu să stai liniștit și să nu faci nimic și să lași totul în seama lui Dumnezeu. Nu, El a spus asta ca să înțelegi impor­tanța chemării lui Dumnezeu în ajutor în acest concurs greu și ca să alergi cu grabă și cu stă­ruință la harul Său (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63.2).

Prin camelă nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor. Această interpretare, camelă (kamilos) și nu cămilă (kamelos), se bazează pe caracterul omografic al celor două cuvinte din greaca Noului Testament și a fost urmată de unii exegeți moderni. Această comparație nu este lipsită de sens, ci o face să pară o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă (Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 219).

Acupunctură omiletică pentru conștiințele amorțite

Sigur că toți ne temem de înțepături și injecții, ne temem de ac să nu ne rănim cu el, să nu ne înțepăm degetele de vârful lui ascuțit, dar acul poate să fie tămăduitor și restaurator atunci când trezește la viață și revitalizează țesuturi amorțite, funcți­uni blocate sau adună laolaltă fragmente ale creației disparate precum părțile unei broderii stricate care au nevoie de iscusința unui meșter restaurator. Sfinții Părinți ai Bisericii au făcut acupunctură omiletică pe conștiin­țele amorțite ale contemporanilor lor cu acul cuvântului iscusit, înțe­legând Cuvântul Însuși și Crucea Lui ca pe un Ac prin care este strecurat firul Sângelui Domnului care coase la un loc elementele creației disparate, fragmentate și antagonizate de păcatul adamic: „Acul este Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuși Fiul lui Dumnezeu. Vârful acului este ascuțit și subțire: subțire după dumnezeirea Sa și ascuțit după întruparea Sa. Acul este drept și fără îndoituri, adică fără defecte. Prin rănile pătimirilor Sale, neamurile au intrat în viața veșnică. Numai acest ac, crucea, poate coase rănile. El a cusut încă o dată haina nemuririi care fusese ruptă de Adam. Acul este Cel care a cusut trupul de duh. Acest ac a unit pe iudei și pe neamuri, precum spune și Apostolul: El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una (Efes. 2, 14). El este acul care refăcut prietenia dintre îngeri și oameni. Acesta este acul care împunge și trece, dar care nu rănește” („Opere incomplete la Matei”, Omilia 33).

Desigur, suntem mai obiș­nuiți cu superba metaforă a țeserii trupului lui Emanuel din Fecioara Maria, porfira cea înțe­legătoare („Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul”) sau imaginea Fecioarei Maria țesând vălul catapetesmei Templului Legii, dar iată, există ima­ginea patristică subtilă a acului dumnezeiesc care reface veș­mântul de slavă al lui Adam, haina desăvârșirii.

Obtine imprumut in rate in doar 3 pasi simpli!Wonga

Cei mai confortabili pantofi de mers pentru femei în 2026bolooms.com

Ac și acuitate

Nu știm sigur dacă tânărul bogat a fost înfumurat, cum credea odinioară Sfântul Ilarie de Poitiers, dar era atras spre rigorism și formalism moral, preferând totuși bogăția comodă a Legii, iar nu libertatea itinerantă a Evangheliei. Mai simplu, am putea afirma că se complăcea în mulțu­mire de sine și că era autosuficient: „Tânărul înfumurat se întristează când i se spune să îndrepte nereușita de a asculta de lege. Pentru cei pentru care el este un simbol (învă­țătorii iudeilor), crucea și Pătimirile sunt o piatră de poticneală. În aceasta nu este nici o cale de mântuire pentru tânăr. El se laudă cu legea, dispre­țuiește pe neamuri și refuză să treacă la libertatea Evangheliei; pentru aceasta va fi greu pentru el să intre în Împărăția cerurilor. Puțini, iar în comparație cu mul­țimea neamurilor, chiar foarte rari, erau acei iudei care să creadă. Le era greu să-și plece vo­ința, mult împietrită sub lege, sub învățătura smereniei din Evanghelie. Mai ușor va trece cămila prin urechile acului. O cămilă nu poate încăpea prin urechile acului, nici mărimea uriașului animal nu poate fi cuprinsă de o gură atât de mică. Atunci când am vorbit la început despre îmbrăcămintea lui Ioan Botezătorul, am arătat cum cămila simbolizează neamurile. Pentru că acest animal se supune cuvântului, este stăpânit prin frică și îngenunchează ca să-și ia povara cu o ascultare ordonată. În această comparație, sălbăticia neamurilor a fost îmblânzită prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Aceștia pășesc pe calea foarte strâmtă a Împărăției cerurilor, adică a acului, care este propovăduirea cuvântului Evangheliei. Prin el, rănile trupului sunt legate, haina ruptă este cusută înapoi, iar moartea însăși este înțepată. Așadar, aceasta este calea noii învăță­turi. Prin ea, slăbiciunea neamurilor va trece mai ușor decât opulența omului bogat, adică a celui care se mândrește cu Legea” (Sfântul Ilarie de Poitiers, La Matei 19).

Au fost perioade în istorie în care mulțimi de tineri mai mult sau mai puțin bogați au re­nunțat la moștenirea părintească, au alergat în pustie pentru dobândirea acestei haine a desă­vârșirii devenind monahi, si­haștri, pustnici, de dragul Învă­țătorului, urmând acestei chemări radicale a urmării Lui. Privind revirimentul monahal de după căderea comunismului, am putea spune că haina desăvâr­șirii, haina monahală, a redevenit o haină râvnită, o haină la modă. Tinerii care au resuscitat vechile mănăstiri sau au întemeiat altele noi reprezintă în mare parte răspunsuri sau întruchi­pări particulare ale si­tu­a­ției ­descrise în pericopa tânărului bogat. La o adică, aşa cum se spune în popor, Dumnezeu are ac și ață de cojocul fiecăruia, dar haina desăvârșirii se coase în Biserică împreună cu Domnul, în Sfintele Taine, din firele de aur ale sfin­țeniei lui Hristos.

Autor: Pr. Prof. Dr. Jan Nicolae – 23 August 2026

Evanghelia de Duminică: Ca Hristos să te recupereze trebuie să fii şi tu un căutător al Lui

 

DUMINICA A 32-A DUPĂ RUSALII (A LUI ZAHEU) LUCA 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

În duminica aceasta Îl vedem pe Mântuitorul Hristos trecând prin Ierihon. Împresurat de o mulțime de oameni, El Își îndreaptă privirea însă numai spre vameșul Zaheu, care „căuta să vadă cine este ­Iisus”. Despre omul care Îl „caută” pe Dumnezeu și despre Dumnezeu Care îl „găsește” pe omul preocupat de mântuirea sa este Evanghelia de astăzi.

Bogățiile materiale nu pot asigura pacea sufletului

Zaheu era mai-marele va­meșilor și era bogat. Deși nu îi lipsea nimic din cele materiale, totuși, în sufletul său era frământat. Își cunoștea bine faptele nedrepte și nu avea pace. Povara lăcomiei îl obosise atâta vreme, ca și disprețul semenilor săi. Când află că Iisus din Nazaret trece prin Ierihon, el se grăbește să-L vadă. În mod sigur, Zaheu auzise deja că Acela nu-i judecă pe cei păcătoși și învață despre o avere care trebuie adunată în cer, nu pe pământ.

Nevoia lui Zaheu de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos arată faptul că bogățiile materiale nu pot dărui omului pacea sau simțirea unei vieți împlinite. Trupul se satură cu lucruri materiale, dar sufletul nu se poate odihni decât în iubirea lui Dumnezeu, cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”. Când sufletul nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu-și primește hrana potrivită, omul se simte gol și caută să schimbe ceva în viața lui. O astfel de schimbare urmărea și Zaheu, în căutarea lui de a vedea „cine este Iisus” și de a-și odihni sufletul împovărat de păcate.

Omul smerit ajunge să-L vadă pe Dumnezeu

Când omul dorește din tot sufletul să-L vadă pe Dumnezeu, nimic nu-l poate opri. Pentru că Zaheu era „mic de statură” și nu-L putea vedea pe Domnul ­Iisus Hristos „de mulțime”, el aleargă înaintea Lui și se suie într-un copac. Zaheu nu a luptat cu mulțimea păcatelor sale și nici cu oamenii care se aflau între el și Dumnezeu, ci s-a înălțat dea­supra lor, cum arată Sfântul Chiril al Alexandriei: „Zaheu căuta să vadă pe Hristos, dar mul­țimea îl împiedica, nu atât mulțimea de oameni, cât cea de păcate. Era mic de statură, nu doar trupește vorbind, ci și duhovnicește. De aceea, nu-L putea vedea pe Hristos decât ridicat de la pământ și urcat în sicomor”.

Zaheu a ajuns să-L vadă pe Domnul printr-un gest ieșit din comun, nebunesc pentru unii, rușinos pentru alții, dar puternic și mântuitor, cum observă părintele Zaharia Zaharou: „Voind să-L vadă pe Hristos, s-a urcat într-un sicomor. A nesocotit astfel părerea lumii și a primit să se facă de râs pentru Hristos. Tocmai aceasta L-a făcut pe Hristos să ia seama la el… Zaheu a primit să pătimească rușine pentru Hristos și îndată L-a dobândit pe Hristos nu numai ca Însoțitor, ci și ca Oaspete în casa sa”. Smerenia lui Zaheu i s-a făcut cale spre cunoașterea lui Dumnezeu, cum spune și Fericitul Augustin: „Mulțimea râde de cei care pășesc pe calea smereniei… Să ne suim în sicomor și să vedem pe Iisus. Motivul pentru care nu-L poți vedea pe Iisus este că ți-e rușine să te urci în sicomor”.

În viața lui Zaheu se împli­nește cuvântul evanghelic: „Cel care caută, află” (Matei 7, 8). Este de trebuință numai ca omul să vrea și să pornească în căutarea lui Dumnezeu, pentru ca Domnul Însuși să-l afle îndată. Se spune că atunci când omul face un pas spre Dumnezeu, Acesta face o mie de pași spre om. Dumnezeu îl caută pe tot omul încă de la căderea lui Adam, cum spune și psalmistul: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Psalmi 13, 2). Ca și Tatăl fiului risipitor, Dumnezeu așteaptă să vadă până și cel mai mic semn de îndreptare a omului spre El. Acest lucru se vede și după Învierea Domnului, când El Se apropie de cei doi ucenici ai Săi, în drum spre Emaus, tocmai când ei căutau să înțeleagă ce se petrecuse pe Golgota (Luca 24, 13-15). De aceea, și Apostolul Iacov îndeamnă: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi” (Iacov 4, 8).

Tot o „mulțime” se află și astăzi între noi și Dumnezeu, o mulțime de griji lumești, de pofte trupești și de duhuri rele, și tot prin smerita înălțare deasupra lor, asemenea lui Zaheu, putem și noi să-L vedem pe Dumnezeu, cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici: „Doar să ne îndreptăm spre El ochii minții, dorind din toată inima să-L vedem, și El ni se va și arăta și ne va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălțimea primejdioasă a cugetării după simțuri, în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin rugăciune”. Când ne vom îndrepta mintea spre cele de sus, căutându-L pe Dumnezeu, iar mai apoi vom coborî spre cele din lăuntrul inimii noastre, întru pocăință, atunci sufletul nostru se va preface în loc de întâlnire cu Dumnezeu.

Lumea vede un om păcătos, iar Domnul vede o inimă nouă

Zaheu era disprețuit de semenii săi. Toți știau că vameșii, care colectau impozitele pentru Imperiul Roman, cereau de la oameni mai mulți bani decât prevedeau legile. Dar, pe când lumea vedea numai păcatele vameșului, Fiul lui Dumnezeu cunoștea gândul ascuns în inima lui (Matei 9, 4). Zaheu era împovărat de păcate și căuta o viață nouă.

Mântuitorul Hristos este gata să predea lumii încă o lecție a iubirii dumnezeiești. Ca și la învierea fiicei lui Iair, când cei necredincioși „Îl luau în râs” (Marcu 5, 40), și acum, Domnul Se face cumva de râsul lumii. Toți cei din Ierihon „murmură”, când Dumnezeu hotărăște să intre în casa unui păcătos. Domnul caută să-l învieze pe cel păcătos din moartea păcatului, în timp ce semenii lui vor să-l lase mort. Osândirea unui om este totuna cu uciderea lui, după cuvântul Apostolului Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 15).

Privind spre vameșul suit în copac, Domnul îl strigă pe nume, ca Unul Care îl cunoaște deja, și îi spune: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!”. Fapta lui Dumnezeu este întru totul dreaptă, pentru că El nu-l judecă, nici nu-l osândește pe om mai înainte de vreme, ci face totul pentru a-l mântui pe om, cum Însuși le spune celor din Ierihon: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). În inima celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu se întâmplă însă un lucru anapoda: ei doresc să fie iertați și îngăduiți de Dumnezeu, dar „murmură” împotriva iertării pe care Domnul o arată altor păcătoși. Fiecare om pierdut în ochii lumii rămâne veșnic ne­prețuit în ochii lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos intră în casă și stă la masă cu tot omul care îl caută sincer. Până la Întruparea Fiului, șederea împreună cu Dumnezeu era un bun rezervat numai celor drepți, ca Avraam, care L-a ospătat la masă pe Dumnezeu, în chipul celor „trei Oameni” (Facere 18, 2). Odată cu venirea Sa în lume, Fiul a dăruit tuturor păcătoșilor dreptul de a ședea la masă împreună cu Dumnezeu. El nu a făcut ceva diferit de practica doctorilor, care caută să vindece bolile tuturor, dar mai întâi pe ale celor mai grav bolnavi. Întotdeauna, urgen­țele au prioritate!

Când lumea vede un păcătos incurabil, Domnul vede un potențial sfânt. De aceea, El tace înaintea lumii, nu se împotrivește celui rău (Matei 5, 39), ci lucrează în liniște vindecarea celui căzut. Intrând în casa vameșului, Domnul o face biruitor, precum mai târziu se va pogorî în iad, surpând toată stăpânia diavolului. În cazul lui Zaheu, biruința Domnului se arată când vameșul își împarte averea de bunăvoie, spre rușinarea celor care nu s-au așezat la masă cu El.

Dumnezeu dăruiește mai mult decât poate cere omul

După ce Zaheu coboară „degrabă” din copac, Îl primește pe Dumnezeu în viața lui, nu oricum, ci „bucurându-se”. Mântuitorul Hristos se autoinvită în casa unui om care nu ar fi îndrăznit niciodată să-l cheme în casa lui, fără a-i încălca libertatea, pentru că la o astfel de cinste Zaheu nu putea nici să viseze. „Domnul intră ca un oaspete nepoftit în casa lui Zaheu. Hristos știa că plata gazdei sale avea să fie una din belșug. Deși Hristos încă nu auzise pe Zaheu invitându-L, auzise voința sa cea bună”, cum observă Sfântul Ambrozie al Milanului. Domnul a auzit chemarea lui Zaheu, încă de când acesta s-a suit în sicomor, cum spune și Fericitul Augustin: „Domnul, care deja primise pe Zaheu în inima Sa, era acum gata să fie primit în casa sa. Hristos a spus: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân… Hristos, Care Se afla deja în inima lui Zaheu, acum este primit și în casa sa”. La acest lucru se referă și Apostolul Pavel, zicând: „Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre… ca să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 17-19). Abia acum va înțelege cu adevărat Zaheu ce i-a lipsit până atunci. Abia acum va afla Zaheu comoara cea neîmpuținată, care nu se va lua de la el în veci.

Zaheu căuta puțin, numai să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos, dar Acesta nu Se mulțumește cu puțin, ci îi dăruiește totul: intră în casa lui Zaheu, șade la masa lui, îi înnoiește viața și dăruiește mântuire întregii case. Acesta este obiceiul lui Dumnezeu față de om: când omul Îl caută câtuși de puțin, El i Se dăruiește pe Sine cu totul. Domnul răspunde celui care Îl caută sincer cu mult peste așteptări, dar omul nu știe să ceară lucruri pe măsura dărniciei Lui.

În prezența lui Dumnezeu, omul devine bun

Așa cum lumina împrăștie întunericul, tot așa prezența lui Dumnezeu vindecă toată răutatea. Stând înaintea Domnului și privind ca într-o oglindă, Zaheu se vede pe sine cu adevărat pentru prima dată, cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici: „Hristos este oglinda în care fiecare se vede așa cum este; este singura oglindă care li s-a dat oamenilor, ca să se uite și să se vadă așa cum sunt”. Privind în ochii Mântuitorului Hristos, Zaheu și-a văzut întreaga ticăloșie a vieții sale.

Domnul Iisus Hristos i-a acordat lui Zaheu o cinste mai presus de el și l-a iubit cu o iubire cu care nu mai fusese iubit vreodată. Nu există altă cale spre schimbarea celui păcătos. Și noi suntem invitați să-i cinstim pe semenii noștri mai presus de măsura lor, cum învață Sfântul Isaac Sirul: „Silește-te, dacă te întâlnești cu aproapele tău, să-l cinstești mai presus de măsura lui… Laudă-l chiar și pentru cele ce nu le are. Iar când se desparte de tine, spune-i tot binele și tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea și prin unele ca acestea îl atragi pe el la bine și-l silești să se rușineze de numirea cu care l-ai numit pe el. Și vei semăna în el semințele virtuții”.

În casa lui Zaheu, Domnul nu a făcut nici o minune, nu a rostit nici o pildă, ci a arătat lumii încă o dată pilda iubirii care îl mântuiește pe cel pierdut. Simțind iubirea lui Dumnezeu, Zaheu se simte despovărat de păcatele sale și renăscut la o viață nouă. Nici nu era nevoie de cuvinte, deoarece „inima înfrântă nu are trebuință de cuvinte, ca să se înțeleagă cu Dumnezeu”, cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Fără a i se spune ce are de făcut, Zaheu simte ce are de făcut, cum spune o veche cazanie: „De bucurie, Zaheu uitase toată frumuseţea, slava şi binele lumii – ca şi Petru, în muntele Taborului – şi toată avuţia, aurul şi argintul le avea ca nişte tină, numai să dobândească pe Hristos” (Cazania, 1929, pp. 434-435). Când omul vede adevărul, nu mai poate trăi în minciună, iar când simte iubirea lui Dumnezeu, nu mai poate suporta păcatul.

Zaheu devine deodată milostiv; își împarte jumătate din ­avere și îi cheamă la sine pe toți cei nedreptățiți de el, spre a le ­înapoia împătrit. Casa vameșului se transformă în biserică și în cutia milei, din care toți pot veni să ia cele de trebuință. Împăcat cu Dumnezeu, liber și fericit, Zaheu își împarte averea. Odată cu vindecarea de lăcomie, Zaheu se eliberează și de celelalte patimi. Dar nu doar Zaheu se bucură, ci și întreaga sa casă, peste care se pogoară mântuirea lui Dumnezeu. Viața cea nouă se revarsă în întreaga lui familie.

Cele cu neputință omului sunt cu putință lui Dumnezeu!

Mai înainte de a ajunge în Ierihon, Mântuitorul Hristos arătase cât de greu se mântuiesc cei bogați. Întrebat, atunci: „Și cine poate să se mântuiască?”, El a spus: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). În casa lui Zaheu, Domnul a arătat lumii cu fapta cele spuse mai înainte. Iubitorul de bani devine milostiv și iubitor de Dumnezeu; mai-marele vameșilor devine propovăduitor al Evangheliei. Tradiția Bisericii spune că, după Înălțarea Mântuitorului la Cer, vameșul Zaheu l-a urmat pe Apostolul Petru și a ajuns Episcop în Cezareea Palestinei, fiind prăznuit de ­Biserică în ziua de 20 aprilie.

Pe fiecare dintre noi, Dumnezeu ne caută neîncetat, ziua și noaptea, în fel și chip, numai să ne afle „căutându-l”. Ca și pe acela, și pe noi ne va afla îndată ce ne vom lepăda de părerea lumii și nu ne va fi rușine să ne suim „în sicomor”, la înălțimea gândului bun, spre a putea vedea peste mulțimea grijilor, a patimilor și a necazurilor.

În fiecare Sfântă Liturghie, Fiul lui Dumnezeu întrupat trece prin Ierihon, spre Ierusalim, căutându-i pe aceia care doresc sincer „să afle” cine este El. În fiecare Sfântă Liturghie se aude chemarea Celui Care spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Fiecare astfel de ocazie, în care Domnul ne cheamă „degrab” și dorește să intre în viața noastră, este o chemare la mântuire, cum alta poate nu va mai fi. Iar dorința lui Dumnezeu de a ne mântui așteaptă numai un semn, o căutare sinceră din partea noastră, pentru a ne dărui apoi totul!

Autor: Pr. Dorin Nifon Iancu – 25 Ianuarie 2026

Evanghelia de duminică: Dorința de înveșnicire versus plăcerea de stăpânire a bunurilor materiale

 

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

Tânărul bogat din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei îl reprezintă pe omul care, deși deține bani, avere și dovedește corectitudine morală, înțelege că fericirea supremă nu constă în bunuri materiale, pământești, ci ea este dată de viețuirea cât mai aproape de voia lui Dumnezeu, împlinind legea Lui sfântă.

Întâlnirea dintre Domnul vieții veșnice și tânărul bogat devine și mai interesantă în contextul zilelor noastre, când unii tineri, din moment ce își încropesc o situație materială bună, nu mai merg la Hristos, nici nu-L mai caută, gândind că averea, banii îi împlinesc plenar.

Tânărul, bogat, însă preocupat de întrebări existențiale, vine la Domnul ca să-i lămurească o dilemă: „Ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Se observă o ușoară nuanță a dorinței sale de stăpânire, de sporire a avuției, căci, după unii tâlcuitori, el percepea viața veșnică nu ca pe stare, ci ca pe un bun. „Să am” exprimă indirect dorința, setea lui de înavuțire, dar și o inimă robită de bunuri materiale.

Curiozitatea tânărului a iscat legitima nedumerire a unor exegeți ai textului biblic: de ce a venit tânărul bogat la Hristos? Îl mânau gânduri sincere, se preocupa într-adevăr de mântuirea sufletului sau poate voia doar să-L prindă pe Domnul în cuvânt, dorind să afle cum rezolvă Învățătorul problema priorității dintre bunurile materiale și cele spirituale?

Sfântul Ioan Gură de Aur oferă un răspuns în acest sens: „Unii critică pe acest tânăr ca fiind viclean și fățarnic pentru că s-a apropiat de Iisus ca să-L încerce. Eu nu voi șovăi să spun că este avar și lacom, de vreme ce și Hristos îl vădește a fi astfel. Totuși, nu-l voi considera a fi și fățarnic, pentru că nu este sigur să ne aventurăm în lucruri nesigure și mai ales atunci când este cazul să învinovățim pe ­cineva. Mai ales pentru că Marcu a alungat orice suspiciune de fățărnicie, spunând: «Alergând la El unul și îngenunchind îna­intea Lui, Îl întreba, …iar Iisus, privind la el cu dragoste…» (Marcu 10, 17 și 21). Tirania banului este un lucru puternic, precum se vădește aici. Chiar dacă am dobândit unele virtuți, avariția poate să le piardă pe toate”.

Așadar, Domnul îl privește cu drag pe tânăr, așa cum precizează Evanghelia după Marcu, preocupat să-și lămurească întrebările vitale privind scopul său ultim în viață, pentru că descoperă lipsa de vicleșug în sufletul lui. De aceea, unei întrebări directe, sincere, Mântuitorul îi oferă un răspuns pe măsură: „De vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). Ne reține atenția îndemnul Domnului: nu îi spune „dacă vrei să ai viață”, ci „dacă vrei să intri în viață”. Nuanța o observă Fericitul Augustin: „nu i-a spus: dacă vrei să ai viață, ci dacă vrei să intri în viață, referindu-se la viață ca la viața cea veșnică”. De asemenea observăm că Hristos Dumnezeu Se desolidarizează de formularea curiosului tânăr, care își dorea „să aibă viață veșnică”, zicându-i „dacă vrei să intri în viață”. A intra undeva presupune exis­tența unui portal, a unei uși, a unui loc bine delimitat ce-ți facilitează accesul. Ne amintim că Însuși Domnul Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10, 9).

Poruncile principale din Vechiul Testament şi desăvârşirea

Revenind la răspunsul Domnului: „de vrei să intri în viață, păzește poruncile”, trebuie să precizăm că tânărul, fiind un om moral, așa cum deducem din răspunsul oferit Interlocutorului său, întreabă: „care porunci?”. Nădăjduia, după cugetarea Sfântului Chiril al Alexandriei, ca Iisus Hristos să-i spună: „poruncile Mele”. Dar, spre surprinderea sa, Mântuitorul nu-i răspunde astfel, ci-l îndreaptă spre Lege, citând pe scurt poruncile principale din Vechiul Testament: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19). Îl trimite la Legea Veche, căci ea este călăuză către Hristos (Galateni 3, 24), ușă către viața veșnică. Dar Origen, marele teolog al antichității creștine, vede o altă perspectivă: „Aceste porunci sunt suficiente pentru cineva care se află la primul stadiu pe calea vieții veșnice. Însă nu sunt suficiente ca să conducă la o viață superioară și, cu siguranță, nu la desăvârșire. Cine nu reușește să păzească chiar și o singură poruncă nu poate păși nici măcar în începuturile acestei vieți”.

Să ne pregătim comoară în Împărăţia cerurilor

La auzul sfatului Învăță­torului, el, care împlinise în viața lui poruncile din Vechiul Testament, „a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 18, 22), ne spune Evanghelia. A întrerupt dialogul deoarece simțea că se ruinează dorința sa de veșnicie din pricina neputinței de a se dezlipi de avere. Întristarea ce l-a cuprins, menționată de Sfântul Evanghelist Matei, ne descoperă că în sufletul tânărului bogat se ducea o luptă crâncenă între dorința de înveșnicire și cea de stăpânire a averilor materiale. Exegeții pericopei evanghelice sesizează nuanța: Domnul nu i-a cerut să vândă doar o parte din avere, ci toată averea, știindu-l robit de bogăția deți­nută, căci ea îi periclita sau îi bara intrarea „pe ușa” către viața cea veșnică. Fericitul Ieronim, referindu-se la acest aspect, precizează: „În puterea noastră stă dacă vrem să fim desăvârșiți. Totuși, cel care vrea să fie desă­vâr­șit trebuie să vândă ceea ce are, și nu doar o parte, cum au făcut Anania și Safira (Faptele Apostolilor 5, 1-2), ci să vândă tot. Când a ­vândut toate ca să împartă săracilor, a început să-și pregătească o comoară în Împărăția cerurilor. Dar nu este destul pentru a se de­săvârși doar să renunțe la bogății, ci trebuie să urmeze Mântuitorului, adică să lepede răul și să facă binele. Căci e mai ușor să disprețuiască punga cu bani decât voința. Mulți lasă averile, dar nu urmează Mântuitorului. A urma pe Mântuitorul înseamnă a-L imita și a călca pe urmele pașilor Săi”.

Surprinzătoare, ba chiar neîndurată, se arată reacția Mântuitorului la gestul oarecum neașteptat al tânărului supărat după soluția pe care o considera de neîmplinit: cum să vândă tot, de vreme ce bogăția îl împlinea? Cum să împartă totul săracilor, cât timp averea îi conferea un statut și un confort social? Așadar, Evanghelia nu ne prezintă vreo încercare a Domnului de a „drege busuiocul”, cum spune o vorbă din popor. Nu a îndulcit câtuși de puțin sentința, ci a respectat tăcerea și întristarea tânărului. Nu l-a consolat defel, nici nu și-a nuanțat îndemnul. Nu l-a strigat: „Tinere, stai, nu pleca! Hai să negociem. Cât ești dispus să vinzi din avere?” Domnul i-a respectat decizia. Se arată înspăimântătoare atitudinea Mântuitorului nostru, dar El, de fapt, a respectat libertatea tânărului de a-L urma ori nu, de a fi cu Dumnezeu sau de a petrece în bejenie față de El. Este important să știm că Domnul ne-a înzestrat cu liberă voință, pe care nu ne-o încalcă nici chiar atunci când, printr-o nefericită alegere, pășim pe drumuri înghimpoase și întunecoase.

Nu bogăţia e impediment, ci voinţa slabă

După plecarea tânărului bogat, pios și loial Legii Vechi, dar deopotrivă incapabil să împlinească sfatul primit, Domnul S-a adresat ucenicilor, cel mai probabil uimiți de comportamentul Învățătorului lor în raport cu mâhnirea tânărului: „Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24). Paradoxul comparației făcute de Mântuitorul Hristos ni-l lămurește Sfântul Chiril al Ierusalimului astfel: „Prin camelă nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor. Hristos Dumnezeu arată că această comparație nu este lipsită de sens, ci o face să pară o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă”. Această interpretare, camelă (kamilos) și nu cămilă (kamelos), se bazează pe caracterul omografic al celor două cuvinte din greacă și a fost urmată de unii exegeți moderni. Înțelegem, așadar, că Iisus sugera o dificultate a bogaților, nu o imposibilitate totală de a intra în Împărăția cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Mântuitorul Hristos nu critica banii în sine, ci voințele celor ce-i dețin.

Vizibil mirați de concluzia la care au ajuns cu privire la greutatea mântuirii unui om bogat, ajutați, fără doar și poate, de analogia făcută de Domnul, ucenicii L-au întrebat: „Cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25). Hristos Domnul i-a privit în față, răspunzându-le: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). Întristarea ucenicilor nu era pentru ei – în majoritate, săraci -, ci, ne spune Sfântul Ioan Hrisostom, s-au tulburat „din pricina desăvârșirii altora, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învățătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură”.

Faţa e icoana sufletului

Aș vrea să zăbovim asupra unui amănunt, aparent nesemni­ficativ: Domnul a căutat privirea ucenicilor Săi și le-a răspuns uitându-Se în ochii lor. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că fața, chipul, reprezintă icoana sufletului. Înțele­gem, așadar, de ce Hristos Dumnezeu Și-a privit ucenicii în ochi: prin gestul Său, El a voit să fixeze și mai profund în sufletele lor adevărul învățăturii rostite. Nu erau cuvinte ușoare, ci sentințe categorice pronunțate de Domnul vieții veșnice.

Unii exegeți mai dau o interpretare interesantă gestului Învățătorului: când i-a privit pe ucenici în față, El a privit și în viitorul tânărului care plecase supărat, după ce Iisus Hristos l-a invitat să-L urmeze. Tradiția ne mărturisește că, după o îndelungă cumpănire și chiar luptă cu sine, tânărul bogat a hotărât să împlinească chemarea Domnului, împărțindu-și averea săracilor, iar apoi L-a urmat pe Învățătorul.

Pericopa evanghelică se încheie accentuând dificultatea intrării celor bogați în Împărăția cerurilor, dar și subliniind nădejdea dată de Mântuitorul Hristos că adesea ceea ce se arată cu neputință pentru oameni devine posibilitate când ei primesc sprijinul lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate face omul prin propriile forțe sau prin propriile puteri sufletești, va realiza totuși cu ajutorul harului dumnezeiesc. De aceea, Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut în vorbele Mântuitorului cuvinte de speranță, dar și înainte vedere în viața tânărului bogat ce plecase întristat.

Învățămintele pericopei evanghelice sunt multiple: reținem, în primul rând, că bunăstarea materială nu oferă simțământul împlinirii plenare, nici arvuna veșniciei. În aceeași măsură, la fel de importantă rămâne concluzia dialogului dintre Mântuitorul Hristos și tânărul bogat: evlavia, credința, moralitatea în raport cu semenii, loialitatea față de lege nu sunt suficiente în a ne asigura accesul către Împă­răția lui Dumnezeu. Toate aceste virtuți trebuie însoțite de iubire manifestată în fapte, ortopraxie, de săvârșirea faptelor de milostenie sufletească sau trupească față de semenii aflați în su­ferințe. Chiar dacă nu toți posedăm bunuri materiale prisositoare, ca să le dăm nevoiașilor, Părinții Bisericii ne îndeamnă să facem milostenie într-un alt fel: prin cuvântul de încurajare și solidaritate, printr-un sfat oferit într-un moment greu al vieții celor de lângă noi, dar, mai ales, rugându-ne pentru cei aflați în momente de cumpănă.

„Toate sunt cu putință la Dumnezeu” nu presupune să abandonăm lucrarea la mântuirea noastră, ci mai degrabă faptul că imposibilul poate deveni posibil doar prin milostivirea lui Dumnezeu: atunci când Domnul vede stăruința omului de a dobândi Cereasca Împărăție, nu rămâne indiferent, ci intervine și El prin lucrarea duhului Sfânt, revărsat peste Biserică prin Sfintele Taine.

Să ne învrednicească Dumnezeu ca toți să simțim ajutorul dumnezeiesc în existența fiecăruia dintre noi, ca astfel să „intrăm în viață”, iar aceasta să fie nesfârșită în Împărăția Cerescului Părinte.

 

Autor: Arhim. Mihail Daniliuc – 27 August 2023

EVANGHELIA DE DUMINICĂ

 

15 Ianuarie 2023

Sfanta Evanghelie dupa Ioan 20 (19-31)

 Si fiind seara, in ziua aceea, intaia a saptamanii (duminica), si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: Pace voua!

Si zicand acestea, le-a aratat mainile si coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, vazand pe Domnul.

Si Iisus le-a zis iarasi: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi.

Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant;

Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute.

Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamanul, nu era cu ei cand a venit Iisus.

Deci au zis lui ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede.

Si dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma, impreuna cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: Pace voua!

Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fi necredincios ci credincios.

A raspuns Toma si I-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Iisus I-a zis: Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!

Deci si alte multe minuni a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta.

Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si, crezand, sa aveti viata in nume Lui.

                                                 *********

Sfanta Evanghelie dupa Luca 18 (35-43)

Iar in ziua intaia a saptamanii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant.

Deci a alergat si a venit la Simon-Petru si la celalalt ucenic pe care-l iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant si noi nu stim unde L-au pus. Deci a iesit Petru si celalalt ucenic si veneau la mormant. 

Si cei doi alergau impreuna, dar celalalt ucenic, alergand inainte, mai repede decat Petru, a sosit cel dintai la mormant.

Si, aplecandu-se, a vazut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.

A sosit si Simon-Petru, urmand dupa el, si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile puse jos,

Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata, la o parte, intr-un loc.

Atunci a intrat si celalalt ucenic care sosise intai la mormant, si a vazut si a crezut.

Caci inca nu stiau Scriptura, ca Iisus trebuia sa invieze din morti.

Si s-au dus ucenicii iarasi la ai lor.