Evanghelia de duminică: Piatra pe care o tot lepădăm!

DUMINICA A 13-A DUPĂ RUSALII (PILDA LUCRĂTORILOR RĂI) MATEI 21, 33-44

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut acelora tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-ați citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri”? De aceea vă spun că Împă­răția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi.

Este cea din urmă duminică a lui august, ceasul în care via își arată, în sfârșit, toată osteneala verii, iar satul românesc – cel care a dat lumii înțelepciunea scurtă și adâncă a proverbului că „omul sfințește locul” – își pregătește, tăcut, co­șurile pentru cules. Nu întâmplător a rânduit Biserica tocmai acum, la hotarul unde vara se apleacă spre toamnă, Evanghelia despre o vie și despre lucrătorii ei, ca și cum ar fi vrut ca însuși ritmul anului să ne aducă aminte, fără vorbe multe, că orice rodire cere o socoteală și că socoteala aceasta nu ține doar de agricultură, ci de felul cum ne purtăm cu tot ce ni s-a dat fără chiar să fi cerut, fără să fi meritat sau să fi plătit. Căci așa e rânduit omul: nu se naște în pustie, ci într-o vie gata sădită, cu gard și cu teasc și cu turn de veghe – și tocmai de aceea uită atât de ușor că nimic din ce are nu e, fundamental vorbind, al lui.

Omenia nu este altceva decât bunul simț devenit relație

Oamenii înțelepți vorbesc despre bunul simț ca despre cea dintâi haină pe care omul o îmbracă atunci când alege, în fiecare zi, din nou, să rămână om. Este o judecată firească, sădită deopotrivă în cărturarul care o nu­mește phronesis și în țăranul care n-a auzit niciodată acest cuvânt, dar care o poartă, neștiut, în felul lui de a vorbi, de a ceda locul, de a nu lua ce nu-i al lui. Descartes spunea, cu o ironie care ascundea un elogiu, că bunul simț e lucrul cel mai bine împărțit din lume, pentru că fiecare se crede îndeajuns de înzestrat cu el – și tocmai în această încredere prea ușoară stă, poate, primejdia: darul pe care crezi că se cuvenea să-l primești este cel dintâi dar pe care încetezi să-l mai îngrijești. Putem spune atunci că omenia nu este altceva decât acest bun simț devenit relație, arta – deprinsă, nu inventată – de a rămâne Om în fața altui om. Pilda de astăzi așază înaintea noastră tocmai reversul acestei arte și o face cu o limpezime aproape dureroasă, arătându-ne cât de aproape stă omenia de neomenie și cât de ușor, atunci când nu veghem, alunecăm de la una spre cealaltă și, mai mult decât atât, ne arată că darul cel mai de preț pe care-l primim odată cu firea nu piere niciodată dintr-odată, ci se poate schimonosi, încet, tăcut, aproape neobservat, înăuntrul celui care nu l-a prețuit.

Trebuie spus de la bun început că pilda aceasta nu era deloc nouă pentru cei de față. O citiseră și la proroci ca Isaia sau Ieremia și o recitiseră și în Psalmi (a se vedea: Isaia 5, 1-7; Psalm 79, 9-17; Ieremia 2, 21: 12, 10; Iezechiel 19, 10-14; Psalm 117, 22-23).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos deschide pilda cu o ima­gine pe care orice ascultător de atunci o înțelegea din prima clipă, fără explicație: un om oarecare, stăpân al casei sale, sădește o vie, o împrejmuiește cu gard, sapă în ea teasc, clădește un turn și o dă lucrătorilor, iar el se duce departe (Matei 21, 33). Nimic nu lipsește din grija acestui stăpân: gardul care apără, teascul care pregătește rodul, turnul care veghează – via nu e dată pustie, ci înzestrată, dintru început, cu tot ce-i trebuie ca să rodească, așa cum firea noastră însăși nu ne-a fost dată goală, ci împodobită dintâi cu acea judecată dreaptă despre care vorbeam, cu simțul măsurii, cu putința de a deosebi cinstea de hoție. Un stăpân mai puțin înțelept ar fi putut lăsa via fără gard, fără turn, fără teasc, și-atunci lucrătorii ar fi avut o scuză pentru neizbânda lor; dar aici nu lipsește nimic – orice ­cădere de mai târziu nu se va putea pune pe seama sărăciei darului, ci doar pe seama celui ce l-a primit. Știind obiceiul nostru de a da vina pe ceilalți sau pe context, Hristos a eliminat aceste căi, nelăsând nici un motiv pentru a ne dezvinovăți.

Și totuși stăpânul pleacă, lăsând via, cu tot rodul ei viitor, în mâna singură a lucrătorilor – gest pe care Sfântul Ioan Gură de Aur nu-l citește ca neatenție sau nepăsare, ci ca pe cea mai mare dovadă a răbdării lui Dumnezeu, care nu vrea să stea de veghe cu biciul ridicat, ci încre­dințează firea celui pe care l-a zidit tocmai libertății acelei firi. Este propriu unui dar – mai ales în cazul celui dintâi dar – să aducă libertate și nu robie. Cât despre această libertate, dăruită cu atâta lărgime, ne referim mereu la ea ca la cea mai veche ispită a omului. Căci un dar păzit cu strășnicie de dăruitorul însuși abia dacă mai este dar; el devine dar deplin abia atunci când cel ce-l primește rămâne singur cu el, liber să-l cinstească sau să-l risipească – și tocmai în acest răstimp al plecării stăpânului, în acest interval de încredere pe care lucrătorii îl vor umple fiecare cu ce poartă în inimă, se hotărăște, de fapt, toată soarta pildei.

Nimeni nu este lăsat singur să se ocupe de darul primit

De fapt, nimeni nu este lăsat singur să se ocupe de darul primit, căci asta ar anula scopul darului, care este unirea deplină dintre dăruitor și primitor, iar acesta din urmă are la dispoziție, ca un prim pas pe calea aceasta a unirii, recunoștința. De aceea, când soarele coace, în sfârșit, ciorchinii și vine vremea culesului, stăpânul trimite la lucrători slugile sale, ca să-i ia partea cuvenită din rod; dar lucrătorii, punând mâna pe ele, bat pe una, ucid pe alta, ucid cu pietre pe a treia (Matei 21, 34-35) și fac, la a doua trimitere, întocmai la fel cu și mai multe slugi. Aici stă, cred, cea mai simplă și totodată cea mai grea învățătură a întregii pilde: lucrătorii nu se împotrivesc unei porunci venite de departe și greu de pătruns, ci calcă un lucru pe care orice om cu bun simț îl știe de la sine, fără a fi nevoie de vreo Lege scrisă – anume că rodul nu-ți aparține în întregime atunci când n-ai sădit tu via. Spune iarăși o vorbă în­țeleaptă, atribuită lui Aristotel, că „dreptatea este datoria de a nu lua ce este al altuia”; lucrătorii viei sunt chipul răsturnat, aproape până la grotesc, al acestui proverb, căci ei nu doar iau ce nu le aparține, ci, ca să păstreze furtul netulburați, ajung să verse sânge nevinovat, arătând astfel că răul, odată îngăduit chiar și într-un mod incipient, nu va rămâne niciodată acolo așa, ci crește și se înmul­țește după o lege pe care înțelep­ciunea populară o știe și o spune scurt: cine sapă groapa altuia sfârșește prin a cădea singur în ea.

Dar poate că mirarea noastră cea mai mare n-ar trebui să fie că lucrătorii au ucis, ci că au putut ajunge să ucidă fără să mai simtă, la un moment dat, cusurul propriei fapte. Nimeni nu se trezește dimineața hotărât să verse sânge nevinovat; se ajunge acolo pas cu pas, prin mii de mici toleranțe, fiecare atât de mică încât nu pare să merite împotrivire. Căci ceea ce li se dăduse lucrătorilor odată cu via nu erau numai pământul și butucii, ci și puterea aceea de a deosebi binele de rău. Însuși faptul că i-a lăsat pe lucrători în locul său dove­dește că stăpânul se baza pe acest discernământ adânc sădit în firea lor, pe care noi îl numim „bun simț”; iar darul acesta, care se vede treaba că nu era prețuit la adevărata sa valoare – de ­vreme ce n-a fost pus în lucrare pentru Dăruitor, ci doar stors pentru rod -, n-a pierit, ci a început, încet, să lucreze împotriva lui însuși, până când, în locul unei judecăți drepte, n-a mai rămas decât o strâmbătură a ei – un rău simț care se credea, mai departe, tot bun simț, și care, tocmai de-aceea, era cu atât mai primejdios: căci omul care știe că vede rău mai poate fi vindecat, dar cel ce crede că vede drept, deși vede strâmb, nu mai caută leac – „Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” ­(Matei 6, 23).

Hans Christian Andersen povestește, în Crăiasa Zăpezii, despre o oglindă meșterită de un trol (poporul nostru a înlocuit în traducerile sale trolul cu vrăj­mașul diavol), în care tot ce era frumos și bun se micșora aproape până la neant, iar tot ce era urât și rău se vedea mărit și mai limpede decât era în firea lui; oglinda aceasta fusese dusă, într-o vreme, chiar până la porțile cerului, ca să se batjocorească și cele mai înalte lucruri, dar, scăpând din mâinile celor ce-o duceau, s-a prăbușit și s-a spart în miliarde de cioburi, purtate mai apoi de vânt peste toată lumea. Unele dintre ele au intrat oamenilor drept în ochi, făcându-i să vadă totul răsturnat – binele urât, răul frumos -, iar altele le-au intrat în inimă, prefă­când-o, încetul cu încetul, în bucată de gheață, nesimțitoare la orice căldură omenească.

Nu este, cred, o poveste străină de pilda noastră: lucrătorii viei n-au ajuns răi dintr-odată, ci au purtat, fără să știe, un ciob din propria lor faptă dintâi – furtul cel dintâi al roadei, refuzul cel dintâi de-a da ce nu le aparținea – și, purtându-l în ochi, au ajuns să vadă în fiecare slugă trimisă, și-n cele din urmă chiar în Fiul, nu pe Cel ce venea să le ceară dreptate, ci pe dușmanul de care trebuiau, cu orice preț, să scape. Ciobul acela mic, neluat în seamă la început, e chiar bunul simț de la care am pornit, atunci când, nefolosit pentru Dăruitor, a început să taie în loc să lumineze, în timp ce ciobul intrat în inimă le-a înghețat inimile împietrindu-i.

Mântuitorul Însuși leagă vederea de curăția dinăuntrul omului

Mântuitorul Însuși leagă, tot în Evanghelia după Matei, vederea de curăția dinăuntrul omului: „Luminătorul trupului este ochiul, spune El, și de va fi ochiul curat, tot trupul va fi luminat, iar de va fi ochiul rău, tot trupul va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Iar cuvântul pe care Evanghelistul îl folosește aici pentru „ochiul rău” (ὁ ὀφθαλμὸς πονηρός / ophthalmos ponēros) este același, în grecește, cu cel prin care tradiția a numit dintotdeauna pilda noastră – lucrătorii cei răi, οἱ γεωργοὶ οἱ πονηροί (georgoi ponēroi). Nu întâmplător, așadar, lucrătorii nu-L vor mai recunoaște, la sfârșit, pe Fiul: n-au orbit, ci au ajuns să vadă foarte limpede, numai că lumina dinlăuntrul lor se făcuse întuneric, iar ceea ce vedeau ei „limpede” era o minciună îmbrăcată în hainele dreptății. Bunul simț, lăsat nelucrat pentru relația cu Dăruitorul, se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva darului însuși – și atunci nu mai recunoaștem nici măcar pe Cel ce ni l-a dat.

Vine, în sfârșit, ceasul din urmă, când stăpânul, după atâta răbdare pe care nici cel mai bun dintre noi n-ar fi arătat-o, trimite pe însuși fiul său, socotind că lucrătorii se vor rușina măcar de el (Matei 21, 37). E clipa în care pilda urcă de la bunul simț cel firesc la ceea ce numeam, în meditația noastră, înțelepciunea cea de sus – cea care, după cuvântul Sfântului Iacov, este întâi curată, apoi pașnică, îngăduitoare, plină de milă și de roade bune (Iacov 3, 17) – și trimiterea fiului nu mai e doar o încercare printre altele, ci o adevărată altoire: pe rădăcina veche, obosită și rănită de atâtea trădări, stăpânul grefează cea mai de preț mlădiță a sa, așteptând nu ca via să-și schimbe firea peste noapte, ci doar ca ea să-și recunoască, în sfârșit, Ziditorul. De-ar mai fi păstrat via aceasta ceva nestricat din discernământul pe care pustnicii aveau să-l numească mai târziu maica tuturor virtuților, ar fi recunoscut în fiul trimis nu pe rivalul care vine să răpească, ci pe Cel ce venea să împlinească – și poate că tocmai aici, mai mult decât oriunde, se vede limpede cât de departe poate ajunge un bun simț lăsat să se strice: nu doar că nu mai deosebește binele mărunt de răul mărunt, ci nici pe Fiul lui Dumnezeu de un simplu pretendent la moștenire. Dar lucrătorii, cu ochiul lor de acum obișnuit să vadă strâmb, își spun între ei că acesta este moște­nitorul și hotărăsc să-l ucidă ca să rămână singuri stăpâni pe moștenire; și, scoțându-l afară din vie, îl omoară (cf. Matei 21, 38-39), încheind astfel, cu o consecvență înfrico­șătoare, drumul pe care-l începuseră atunci când au refuzat, pentru întâia oară, cea mai mică datorie a bunului simț. Sfântul Ioan Damaschinul spune, cu o vorbă care taie scurt orice îndoială, că aceia de demult s-au făcut ucigași de proroci, iar cei din vremea Mântuitorului, ucigași de Dumnezeu – și, într-adevăr, cine a învățat să ia ce nu-i al lui nu se mai oprește, la ceasul hotărâtor, nici din a ucide pe Cel ce vine, în sfârșit, să-i ceară socoteală.

Nimic din ce fac oamenii nu poate opri lucrarea lui Dumnezeu

Și totuși – aici stă taina cea mare a pildei, cea care o scoate din simpla poveste cu tâlc și o face Evanghelie – piatra pe care lucrătorii au aruncat-o afară din vie, socotind-o gunoi și primejdie, nu rămâne pierdută, ci ajunge tocmai ea în capul unghiului, temelie a unei case pe care n-o mai puteau opri (Matei 21, 42). Nimic din ce fac oamenii cu ochiul stricat nu poate, în cele din urmă, opri lucrarea lui Dumnezeu – pot doar întârzia, pentru ei înșiși, ceasul în care aveau să se bucure de ea. Este mișcarea care, fiind a lui Dumnezeu, nu putea fi decât restauratoare, vindecătoare: harul nu vine să dea la o parte firea căzută, ci s-o adeverească dincolo de măsura ei, arătându-i, în locul măsurii pierdute, una și mai dreaptă, la fel cum Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că firea omenească, atunci când e îndumnezeită, nu-și pierde rațiunea ei de a fi, ci doar felul ei de lucrare se preface – nu i se ia nimic din ce are cu adevărat al ei, ci i se vindecă tocmai ochiul cu care nu mai știa să se folosească de darurile ei. Iar via, spune mai departe pilda, va fi dată altor lucrători, care vor aduce, la timpul lor, roadele cuvenite (Matei 21, 41) – nu ca o simplă pedeapsă, ci ca o făgăduință: locul celor care n-au știut să-și păstreze nici măcar bunul simț cel dintâi nu rămâne gol, ci se umple, din nou și din nou, cu lucrători noi, cărora li se dă aceeași vie, cu același gard și același teasc și același turn, ca și cum Dumnezeu n-ar obosi niciodată să încerce din nou, arătând mereu aceeași încredere.

Aceștia suntem noi, cei care ascultăm astăzi aceeași pildă fără s-o mai putem repeta nepe­depsiți, câtă vreme am auzit-o măcar o singură dată cu urechile noastre. Și poate că tocmai de-aceea titlul acestui cuvânt nu vorbește la trecut, ca despre o faptă încheiată acum 2.000 de ani, ci la timpul prezent, cel mai apăsător și mai angajant totodată dintre toate timpurile: piatra pe care tot o lepădăm, nu pe care au lepădat-o odată ziditorii de demult. Căci fiecare veac, fiecare suflet are lucrătorii lui, are via lui, are ceasul lui al culesului – și ispita de a socoti rodul primit ca fiind, de la sine, al nostru, nu s-a stins odată cu pilda, ci se reînnoiește la fiecare recoltă, la fiecare dar pe care-l ținem în mână fără să ne mai întrebăm cine ni l-a pus acolo.

A duce bunul simț până la capătul lui firesc

A fi lucrător bun al viei nu înseamnă altceva decât a duce bunul simț până la capătul lui firesc – de la cinstea de a nu lua ce nu ne aparține, până la smerenia de a recunoaște, în cele din urmă, pe Stăpânul căruia îi datorăm și via, și rodul, și mâinile cu care lucrăm și, mai presus de toate, ochiul cu care privim. Este un adevăr faptul că bunul simț autentic are întotdeauna ceva smerit în el: nu se laudă, nu se impune, ci face loc, tăcut, unei înțelepciuni mai mari decât el, pe care o intuiește chiar și atunci când încă n-o cunoaște pe nume. Pilda lucrătorilor răi ne arată, cu toată asprimea ei, ce se întâmplă când nu facem acest loc, când darul lăsat nelucrat se întoarce, ca o oglindă spartă, împotriva celui ce l-a primit, prefăcând chiar și vederea dreaptă într-o judecată strâmbă și inima caldă într-o bucată de gheață; dar ne arată, în piatra ajunsă în capul unghiului, și cealaltă fațetă, mai luminoasă, a ace­luiași adevăr – că nimic din ce a fost lepădat de neomenia noastră nu e, pentru Dumnezeu, pierdut fără întoarcere, ci poate ajunge, prin taina Crucii, chiar piatra din capul unghiului unei case noi. Piatra cea „din capul unghiului” este cea care închide arcada, fiind numită și „cheie de boltă”. Aici, în pilda noastră, ni se arată de fapt într-un mod mai plastic pecetluirea unei relații: doi stâlpi se întâlnesc, unindu-și „puterile” în această piatră pentru a susține întregul edificiu. Să nu uităm așadar că Dumnezeu ne-a făcut cinstea de a fi parteneri cu El la zidirea acestui templu, dar ne-a lăsat pe noi ca prin atenție și trezvie (pe care doar recunoștința le poate învia) să scoatem la iveală din noi bunul simț care stă de fapt la temelia oricărei relații. Am putea spune – și lăsăm acest gând ca pe o invitație la meditații viitoare – că bunul simț este pentru relație o piatră din capul unghiului, pe care în mod repetat n-o băgăm în seamă.

Pilda se termină cu acest cuvânt necruțător: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va spulbera” (Matei 21, 44). Ce ne spune oare? Răspunsul acesta este: Pe Dumnezeu Îl poți primi sau refuza, dar nu-L poți ignora! Și noi știm, am știut cândva, că nu poți să nu-l bagi în seamă pe cel care vine la tine cu brațele deschise, căci… așa este de bun simț!

Autor: Arhim. Hrisostom Ciuciu – 30 August 2026