„Deșcolarizarea României a dus la un viitor incert pentru țara noastră”

Cunoscutul istoric, scriitor şi profesor Mircea Platon, redactor-șef al revistei «Convorbiri literare», având un doctorat în istorie la The Ohio State University at Columbus, SUA, şi autorul mai multor cărţi, printre care «Cine ne scrie istoria?” (2007), «Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ” (2011), «Ce-a mai rămas de apărat?» (2016), «Naţiune, modernizare şi elite româneşti» (2019), «Deşcolarizarea României» (2020), ne-a acordat un interviu despre situaţia învăţământului românesc. Ne-a vorbit, mai exact, despre declinul drastic al învăţământului din România în ultimii 30 de ani, despre rădăcinile acestui regres fără precedent, accelerat astăzi de digitalizarea impusă fără nici un temei ştiinţific, după cum arată domnul Platon în cercetările sale şi semnalele sale de alarmă lansate în ultimii ani.

– În anul 2020 aţi publicat cartea «Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc». Am dori câteva detalii despre cum a avut loc acest proces al deşcolarizării şi ce consecinţe a avut asupra societăţii şi asupra copiilor şi tinerilor.

– Deșcolarizarea României a fost procesul prin care elevii au fost deposedați de cunoaștere și de caracter. Procesul s-a desfășurat conform unor metode elaborate în Occident de către echipe de experți și puse apoi în aplicare de mari instituții internaționale care funcționează ca bănci de memorie instituțională a reformei. Nu s-a lucrat la întâmplare, ci metodic. Lucrul e dovedit de faptul că în România s-au parcurs exact aceiași pași ai deșcolarizării care s-au parcurs în, de exemplu, SUA sau Franța. În SUA s-a început din anii ‘50, în Franța, din anii ‘70. La noi, în anii ‘90. Sloganurile, manipularea mediatică, implicarea ONG-urilor, deprofesionalizarea cadrelor didactice, noua scolastică psiho-pedagogică, toate, ca să-l citez pe Creangă, cumplitele meșteșuguri de tâmpenie ale reformei educaționale au fost identice și au circulat între America din anii ‘50-’60, Franța din anii ‘70, America de Sud din anii ‘80, Europa de Est din anii ‘90, Asia Centrală și țările arabe în anii 2000. Am arătat chiar că experții din România care au făcut reforma la noi au fost transferați apoi să facă reforma educației în Afganistan, după aceleași rețete și cu aceleași rezultate, deși între România și Afganistan există atât de multe diferențe culturale. Practic, deșcolarizarea României a dus la un viitor incert pentru România, la distrugerea școlii ca motor al ascensiunii sociale bazate pe muncă și merit, vorba lui Eminescu, și la certitudinea unui viitor dominat fie de adulți români imaturi, slab pregătiți și incapabili să-și stăpânească, adică să-și locuiască, gospodărească și lase moștenire copiilor lor, țara, fie de imigranți. Practic, deșcolarizarea a contribuit decisiv la împiedicarea transmiterii României, ca patrimoniu material și cultural, dinspre strămoși înspre urmași.

Scandaloase conflicte de interese în impunerea cu orice preţ a digitalizării educaţiei

– De ce credeţi că, în ciuda unui număr semnificativ de cercetări (şi cărţi traduse inclusiv în România), apărute în ultimul deceniu, despre nocivitatea introducerii în învăţământ a calculatorului şi a tehnologiilor digitale – cercetări în urma cărora ţări importante, precum Suedia sau Olanda, orientate iniţial către digitalizare, au decis recent eliminarea dispozitivelor digitale şi întoarcerea la manualele tradiţionale -, totuşi, România insistă să impună cu orice preţ digitalizarea, ba chiar să introducă în învăţământul preuniversitar instrumente bazate pe AI, după cum se menţionează în proiectul de Strategie națională pentru Inteligență Artificială 2023-2027? Deşi, după cum aţi arătat şi în cercetarea dumneavoastră, nu este adus nici un argument ştiinţific întemeiat privind utilitatea didactică a agendei digitalizatoare în România.

– E vorba de uriașe interese financiare care fac să fie trecute cu vederea chiar scandaloase conflicte de interese. Lobby-ul IT își finanțează singur articolele care clamează rolul benefic al digitalizării. Și aceste „studii” devin apoi materiale invocate de ME în digitalizarea educației. E ca și cum am lua de bun orice fluturaș publicitar și l-am folosi ca sursă de politici publice. Există corporații uriașe cu interese imense în domeniul IT, iar autoritățile române și cele ale UE se comportă ca și cum corporațiile ar fi niște organizații de binefacere interesate de propășirea publică. Suntem conduși de niște oameni cu mentalitatea celor care primeau și furau „ajutoare” expirate la începutul anilor ‘90.

„Deșcolarizarea și deșcolarizarea digitală s-au făcut pe bani buni. S-a câștigat imens din reformă”

– Cartea dumneavoastră şi semnalul de alarmă pe care l-aţi lansat în 2021 prin analiza dumneavoastră amplă şi riguros documentată «Cruciada copiilor: deșcolarizarea digitală» au scos în evidenţă aspecte grave privind starea învăţământului românesc şi direcţia distructivă în care este împins prin alinierea la agenda neoliberal-globalistă şi prin digitalizarea lui cu orice preţ. A existat un impact al acestui semnal de alarmă asupra profesorilor, părinţilor sau tinerilor sau, la un nivel mai sus, asupra decidenţilor din Ministerul Educaţiei? Ce reacţii au existat?

– Nu. Deoarece cărțile mele nu vin cu fonduri atașate. Deșcolarizarea și deșcolarizarea digitală s-au făcut pe bani buni. S-a câștigat imens din reformă. S-au făcut vacanțe, s-au cumpărat case, se iau salarii uriașe, s-au pus pe roate afaceri. Există un întreg establishment psiho-pedagogic care s-a născut ca urmare a acestor întreprinderi de stat și cooperatiste. Cărțile mele vin doar cu argumente și cu trimiteri la surse, nu cu finanțări. Ecourile în rândul publicului, care include părinți și profesori, au fost destul de puternice, dar nu de natură a schimba cu ceva mersul lucrurilor. Cei aflați la cârma României își concep interesele strategice într-un fel care include deșcolarizarea României și generalizarea analfabetismului. Trusturile de presă sunt perfect aliniate acestui program.

– Cum ar trebui încurajaţi să rămână în ţară tinerii capabili, după ce termină studiile? România îi pierde pe mulţi dintre tinerii ei înzestraţi şi cel mai bine pregătiţi, care ar putea forma elita ţării, lucrând în slujba neamului lor, dar aleg să-şi părăsească ţara. Ce ar trebui făcut pentru ei?

– Ar trebui aplicat principiul „Omul potrivit la locul potrivit”. Am forma și oameni potriviți și am avea și loc pentru ei. Acum, sistemul e înțesat de lingușitori mediocri, de incompetenți, de plagiatori. Nu pleacă doar tinerii străluciți, ci și oamenii normali, dar de caracter, oamenii de bază ai unei țări.

– În Strategia privind Digitalizarea Educației din România, MEC preia o serie de recomandări formulate de DIGITALEUROPE, despre care aţi arătat că este principalul instrument prin care lobby-ul Big Tech îşi impune agenda digitalizatoare în Europa şi România. Una dintre principalele recomandări este „dezvoltarea de parteneriate instituționale public-privat pentru alcătuirea de module curriculare de învățare online la distanță”. Cum comentaţi acest obiectiv?

– Da, e școală de tip penitenciar, pusă în practică în mod obișnuit în anumite țări africane și, în mod excepțional, în tot restul lumii cu ocazia a ceea ce OMS decretează a fi „pandemii”. E școală cu Big Brother. Nu se învață nimic, dar se țintuiește locului și se controlează totul.

„Școala nu își propune să învețe, ci să educe. Dar educă fără să se ocupe de caracter”

– Într-o carte din 2014, filologul şi psihologul austriac Bernhard Heinzlmaier, preşedintele Institutului de cercetări privind cultura tinerilor, cu sediul în Viena, avertiza că „economismul, pragmatismul şi utilitarismul” şi-au pus decisiv amprenta asupra actualului sistem de învăţământ, consecinţa fiind formarea unor tineri individualişti, pragmatici şi egoişti, interesaţi doar de realizarea materială. Potrivit autorului, un fenomen care ar trebui să ne îngrijoreze este „sistematica imbecilizare a tineretului, aruncat, cu un orizont îngust de cunoaştere şi cu sufletul uscat, într-o inumană societate în care doar performanţele contează”. Este o tendinţă copiată şi în România, unde, în planurile de reformă a educaţiei propuse la începutul anului 2016, se punea accent pe valorile utilitare, pe integrarea pe piaţa globală (redactarea de CV-uri, de scrisori de intenţie etc.), în detrimentul lecturii şi al formării unei culturi solide generale, precum şi a unei culturi naţionale (care să includă cunoaşterea propriei noastre istorii şi a realităţilor româneşti). La aceste planuri de reformă aţi reacţionat la acea vreme prin analiza dumneavoastră «Tactica sistemului de învăţământ pârjolit». Având în vedere că şi în Legea educaţiei se menţionează necesitatea formării „infrastructurii mentale a societăţii româneşti” în sensul funcţionării eficiente „în contextul globalizării”, ce ne puteţi spune despre aceste evoluţii?

– Școala nu își propune să învețe, ci să educe. Dar educă fără să se ocupe de caracter. Cu alte cuvinte, formatează. Infrastructura mentală e softul nostru, în viziunea acestor ingineri sociali care ne conduc. Societatea nu e inumană pentru că doar performanțele contează, societatea este inumană pentru că nu contează decât ce decid elitele administrativ-corporatiste că e cazul să conteze: ieri performanțele, azi diversitatea și incluziunea. Atacurile la adresa performanței sunt atacuri la adresa vechiului neoliberalism venind dinspre noua stângă, preocupată chipurile de om. De fapt, orizonturile programatice ale Resetării Verzi sunt sinistre și antiumane. Transumanismul este o realitate avansată prin politici, prin imigrație în masă, prin tot ce ține de agenda DEI (diversitate, echitate, incluziune, n. red.). Omul este atacat și dislocat și de imigrația în masă, și de AI, și de politicile economice, financiare și energetice impuse de Resetarea Verde. Și aceste lucruri nu au nimic de-a face nici cu eficiența sau performanța – pentru că sunt masiv subvenționate din bugetul statului, din banii contribuabililor -, nici cu umanismul sau empatia, pentru că strivesc omul, cu viața lui de familie, sub imperative utopice așternute în asfaltul jargonului tehnocratic.

– Care consideraţi că este cauza pentru care mulţi profesori şi părinţi nu iau atitudine fermă împotriva acestor evoluţii care au un efect nociv asupra învăţământului şi asupra dezvoltării copiilor şi tinerilor noştri? Dimpotrivă, mulţi chiar le îmbrăţişează şi le consideră benefice.

– Unii câștigă de pe urma reformelor (profesori), unii cred că câștigă (părinți), unii nu înțeleg exact ce se întâmplă. Unii se luptă din greu în fiecare zi ca să pună o pâine pe masă copiilor și să țină pasul cu ofensiva continuă dusă de instituțiile naționale și internaționale împotriva omului obișnuit. Nu mai au timp să se gândească la lucruri de acest fel. Lumea nu mai citește, nu mai are contact cu logosul, cu logica, argumentul, rațiunea. Se merge pe emoții și pe impresii. Ar trebui câteva luni de campanie intensă la televizor și să vedeți ce implicați ar fi cu toții.

 

Autor: Irina Bazon

Sursa: ziarulumina.ro 

Irina Bazon: România are nevoie în primul rând să fie iubită

 

De-a lungul istoriei, doar strămoșii noștri care au iubit România, care au luptat și s-au jertfit pentru ea, au fost cei care i-au cunoscut cu adevărat sufletul, unicitatea, valoarea ei spirituală și materială și tot ei au știut să vadă adevăratele soluții pentru ea, ancorate în realitatea și adevărul ei.

Fiindcă nu și-au pierdut ancora în normalitatea pe care au afirmat-o și au apărat-o, păstrându-și claritatea conștiinței și verticala sufletească în haosul de teorii, „soluții” și sisteme utopice care au tulburat lumea occidentală, stăpânită de tentația afirmării omului-dumnezeu, cu alte cuvinte, de tentația puterii (cum spunea Berdiaev, „orice dorință de putere este un păcat”). Ideile utopice care s-au născut din această tentație au înrâurit puternic și elitele dezrădăcinate ale lumii românești, elite stăpânite de idealul construirii unei „țări ca afară”, a unui „paradis terestru” pe temeiuri mai curând ideologice decât organice, un sistem artificial bazat pe imitația unor modele și forme străine.

„Soluțiile” propuse de omul dezrădăcinat, dominat de tentația puterii, au drept rezultat deformarea realității, a Creației și a omului. Scopul omului-dumnezeu este să obțină controlul asupra realității, pe care să o remodeleze și să o redefinească (în mod reducționist) pentru a o supune deplin raționalității umane (văduvind-o astfel de taină).

În acest mod s-au creat societățile artificiale sau societatea de masă – pe care s-au construit cele mai mari sisteme distopice, atât comunismul, cât și neoliberalismul – în care omul este folosit doar ca instrument, ca mijloc pentru realizarea unui vis utopic: „paradisul terestru” ca rod al ingineriilor ideologice.

Din credința în omnipotența raționalității umane izvorăsc nu numai mândria omului însetat de putere și control, dar și sistemele nefirești, utopice, clădite prin trufia acestuia. Turnul Babel este simbolul tuturor sistemelor totalitare – inclusiv al totalitarismului tehnocratic de acum –, care au la bază trufia și setea de putere a omului autonom. Succesul acestor sisteme a depins de negarea unei dimensiuni esențial umane: aspirația spre transcendent. Această aspirație smerește omul și îl întoarce spre o altă perspectivă: viziunea raționalistă este înlocuită cu respectul față de Taină, atunci mintea omului poate coborî în inimă – inima fiind locul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Rațiunea întâlnește, astfel, căldura conștiinței.

Doar prin această raportare la transcendent omul își poate rezolva angoasa, care stă de fapt în spatele obsesiei pentru putere și control – obsesie materializată astăzi prin tehnocrație. Experimentul global Covid este cel mai recent exemplu de deviere totalitară – de proporții fără precedent – spre anormal și absurd a unei societăți debusolate și înstrăinate de propriul ei suflet, menținută în frică și separare a oamenilor unii față de ceilalți. O societate transformată în acest mod într-o masă de indivizi nu numai că va accepta, dar va cere un control și mai mare, și mai coercitiv, în numele „binelui comun” și al „siguranței”, și-i va exclude sau stigmatiza pe cei care vor alege să rămână liberi, refuzând să se supună absurdului totalitar.

 Tentația puterii, dusă la extrem, are la bază frica (angoasa) și dorința exercitării controlului, iar ca rezultat în societate, ea se materializează prin impunerea „binelui” cu forța, suprimarea tainei din om și a libertății, precum și prin degradarea a ceea ce Prof. Ilie Bădescu descria a fi „sentimente inteligente”, printre care cele mai importante sunt sentimentul religios și sentimentul apartenenței. Aceste „sentimente inteligente” constituie reperele axiologice și verticala sufletească prin care ne păstrăm integritatea umană și menținem comuniunea dintre noi, biruind frica. Doar un „popor al comuniunii” (Părintele Stăniloae), cum era altădată poporul român, poate dobândi puterea sufletească de a nu aluneca în psihoza în masă indusă de arhitecții „Noii normalități”, de elitele tehnocrate, a căror disoluție sufletească profundă se reflectă în ingineriile ideologice și „soluțiile” distructive aplicate la diferitele crize globale induse, menite să perpetueze frica.

Sentimentul religios, „derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate)”, cum spune Prof. Ilie Bădescu, ne dă însă o altfel de putere, care nu se mai bazează pe frică, ci pe demnitate, pe statutul nostru nobil de creație a lui Dumnezeu. Este o putere a demnității prin care ne păstrăm verticala și libertatea atât în fața morții, cât și în fața sistemelor totalitare înrobitoare și dezumanizante. Nașterea Domnului este Evenimentul care împiedică experimentele totalitare să ajungă la punctul lor final – distrugerea omului.

În locul puterii și a ideii darwiniste a „supraviețuirii celui mai puternic” sau a celui care se adaptează (concept care reduce viața și omul la supraviețuirea biologică), Nașterea Domnului aduce iubirea ca fundament al comuniunii și răstoarnă total logica acestei lumi unde stăpânesc păcatul și moartea, restaurând Creația prin Iubirea lui Dumnezeu, pogorâtă în lume. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3: 16).

Sfinții închisorilor sau eroii Revoluției din 1989 care s-au jertfit strigând „Vom muri și vom fi liberi!” au ieșit din logica lumii totalitare care condamnă omul la o existență marcată de frică și lipsită de libertate și demnitate. Doar ei au iubit cu adevărat România. Nu elitele dezrădăcinate, nu politicienii, nu birocrații sau tehnocrații mărginiți doritori să ne „salveze” prin integrarea cu orice preț în „noua normalitate”.

România nu are nevoie de „integrare”, de „alinierea la standardele europene”, nici de încolonarea în marșul „Marii Resetări” globaliste, așa cum altă dată elitele dezrădăcinate (sau „pătura superpusă”, cum o numea Eminescu) au încercat să o alinieze, cu prețul distrugerii și falsificării ei, la marile idei utopice la modă. România are nevoie în primul rând să fie iubită și, iubită fiind, să fie înviată sufletește prin redeșteptarea în ființa ei a memoriei strămoșilor și a credinței.

Irina Bazon: „În woke-ism nu există milă, iertare şi nădejde”

 

Potrivit lui Tim Stanley („Why woke is a spin-off from Christianity – minus the mercy and hope”, https://www.telegraph.co.uk/…/woke-spin-off…/), statutul de victimă, ca şi păcatul, este moştenit. Grupuri întregi sunt considerate grupuri de „martiri”, indiferent dacă persoanele care le aparțin se consideră sau nu aşa. Problema este însă că un mare număr de activişti woke sunt bogați și albi. „Câțiva au pretins că sunt de culoare pentru a obţine favoruri, dar calea mai uşoară este să te prezinți în faţa lumii ca un sfânt vizibil. Puritanii secolului al XVII-lea au vrut ca biserica lor să fie rezervată strict aleșilor, dar, având în vedere că nu putem ști cine e mântuit şi cine damnat, ei au fost nevoiți să se bazeze pe semnele exterioare ale unui comportament de sfânt. Astăzi, woke-ismul este afișat în faţa celor din «parohie» prin modul în care cineva acționează, votează, se îmbracă și, în mod esenţial, vorbeşte”, deoarece cultura woke, asemenea unei religii, a dezvoltat o „litanie” compusă din cuvinte magice: „intersecțional”, „heteronormativitate” ș.a.m.d.

Dacă altădată un semn al credinţei era purtarea unei cruci, astăzi, adepții „religiei” woke îşi manifestă virtuţile prin folosirea unui limbaj neutru, afișând they/them în biografia lor pe Twitter. Există o „biblie” și o „clasă clericală” compusă din scriitori, activiști și politicieni care propovăduiesc virtuţile woke şi vă vor primi cu recunoştinţă donaţiile şi voturile. În acelaşi timp, „există «eretici» care trebuie anulați și «demoni» care trebuie exorcizați”.

De asemenea, woke-ismul are şi un caracter „supranatural”, fiind „antimaterialist: ar prefera mai degrabă să fim «verzi» decât să generăm creștere, mai degrabă egali decât bogați în mod individual. [Woke-ismul] a contestat legile științei și ale matematicii, argumentând anul trecut, într-o discuție serioasă, că [operaţia] 2+2 ar putea fi egală cu 3 sau 5, în funcție de experiența subiectivă a numerelor implicate. În plus, a declarat că bărbații pot deveni femei și viceversa – însemnând un act de «transsubstanțiere», prin care substanța fizică este «preschimbată» prin credință”.

Rupându-se de tradiţia ortodoxă, creştinismul occidental, începând cu Renaşterea şi Reforma protestantă, s-a fărâmiţat în diverse culte şi mişcări spirituale care au denaturat complet învăţătura creştină, alunecând inevitabil în malaxorul secularizării. Tinzând să se adapteze în permanență la o lume aflată în proces accelerat de degradare, o astfel de „religie” nu i-a mai putut reface acestei lumi legătura cu propriul suflet. Woke-ismul s-a instalat triumfător în locul unei religii defuncte, ca un cult al eu-lui monadic, eliberat de „stereotipuri” şi de chingile societăţii patriarhale „opresive” ‒ al eu-lui complet autonom, care are „libertatea” de-a se reconstrui şi reinventa permanent. Însă în această „religie” fără Dumnezeu, omul nu-şi va putea găsi niciodată cu adevărat liniştea, vindecarea şi eliberarea de propriile anxietăţi şi traume, de povara depravării şi a păcatului originar omniprezent. Totuşi, victima poate protesta faţă de această condiţie prin manifestarea unei „mânii revoluţionare”, ca semnalare a virtuţilor ce o vor încadra în rândul celor „mântuiţi”.

În woke-ism nu există milă, iertare şi nădejde pentru cei anulaţi, odată ce se descoperă că sunt (sau au fost în trecut) tributarii acelor „prejudecăţi” urâte, înrădăcinate adânc şi iremediabil în om prin „păcatul originar”. Arderea cărţilor, dărâmarea statuilor, cenzurarea, blocarea şi eliminarea vocilor care „fluieră în biserică” sunt absolut necesare pentru a putea fi făurit paradisul terestru „incuziv”, întemeiat pe „echitate”, „egalitate” şi eradicarea prejudecăţilor. Totuşi, încercarea disperată de a modifica şi ajusta realitatea după dogmele acestei „religii” seculare sfârşeşte mereu în eşec: în loc de pacea şi armonia socială propovăduite, cancel culture și woke-ismul nu se dovedesc a fi decât reţeta perfectă pentru generarea de conflicte, prin „purificare” morală, intimidare, punere la index şi desfăşurarea unei furibunde „vânători de vrăjitoare”.

(Din articolul „Cancel culture ‒ sau anularea normalităţii prin virusul ideologic (IV)”, pe care l-am scris pentru revista „Familia Ortodoxă”, numărul din aprilie 2022)

Autor: Irina Bazon

Irina Bazon: „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc de a o servi”

 În concepţia lui Mircea Vulcănescu, marele sociolog şi economist, martir în închisorile comuniste, şcoala trebuie să formeze „oameni de nădejde”, un tip de om care „nu caută numai de ale sale”, ci îşi face „datoria de om” în slujba naţiunii sale. Însă un tânăr nu va fi motivat să devină un om întreg, vrednic, în folosul ţării sale dacă mai întâi nu îşi înţelege şi nu îşi cunoaşte ţara.

Deviza reprezentanţilor Şcolii Gusti era: „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc de a o servi”. Iar, dacă în epoca demitizărilor şi derivei identitare, tinerii nu mai sunt ancoraţi în „adevărul neamului” lor (după expresia lui Mircea Vulcănescu), nu ştiu povestea României*, atunci nu au cum să-şi iubească ţara, fiindcă nu putem iubi decât ceea ce cunoaştem.

Un învăţământ utilitarist, menit să creeze piese de schimb umane, pentru piaţă, gândit doar „pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici”, nu va putea creşte oameni întregi, oameni de nădejde, „în stare să facă faţă nevoilor şi durerii”, pe care să se poată bizui societatea şi ţara.

În viziunea marelui sociolog, şcoala trebuie să-şi propună cultivarea „omului lăuntric”, a omului de omenie. Pentru aceasta, este esenţial ce idee despre fericire îi este insuflată copilului prin şcoală: una care să hrănească înclinaţiile egoiste, narcisiste, individualiste, sau una care să formeze „o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică”**? Cum ne ferim copiii şi tinerii de ceea ce i-ar putea aduce într-o astfel de „robie lăuntrică”, este cel mai important! Şi acesta ar trebui să fie scopul cel mai înalt al şcolii.

Într-o societate în care „mijloacele de comunicare în masă au înlocuit expresiile culturale anterioare, precum cartea sau cuvântul vorbit”, cum arată specialistul în cultura media, Douglas Kellner***, remarcând că „trăim într-o lume în care mass media domină divertismentul şi cultura” („Cultura mediatică este aşadar forma dominantă şi scena culturii în societăţile contemporane”), tinerilor trebuie să li se înlesnească, prin intermediul şcolii, tocmai accesul la cultura autentică, fundamentată pe valorile perene, pe adevăr şi pe tradiţie (menită să cultive memoria şi identitatea). Doar astfel tinerii nu îşi vor pierde dorinţa de a cunoaşte, într-o lume în care cunoaşterea este relativizată şi mercantilizată. Prin urmare, şcoala ar trebui să contracareze influenţele culturii media şi să-l sustragă pe copil din mrejele lumii virtuale, care a ajuns să ne contamineze realitatea, sufletul şi mintea.

Autor: Irina Bazon

Irina Bazon: „Nu mai poate fi vorba nici de incompetenţă, nici de prostie, ci de un plan clar de distrugere a unor spitale importante de stat”

 

Chiar înainte de Paşti am aflat, din emisiunea lui Răzvan Dumitrescu, informaţii şocante şi revoltătoare legate de Spitalul Foişor, subiect care deja a început să dispară din atenţia publică, fermecată în perioada aceasta de sloganurile şi posterele „de neuitat”, din „maratonul vaccinării” – a se vedea, de pildă, aceste postere penibile şi odioase https://www.facebook.com/ROVaccinare/posts/171512998195784, pentru a înţelege propaganda deşănţată dusă, care nu are nicio legătură cu informarea corectă a populaţiei şi cu respectarea principiului consimţământului informat, având în vedere că e vorba de un act medical!

Revenind la Spitalul Foişor, transformat, pe 9 aprilie, în mod abuziv în „spital covid”, la momentul emisiunii erau internați acolo 23 de pacienți cu covid, dintre care 17 se aflau la secția ATI. Pentru a justifica transformarea spitalului exclusiv în „suport covid”, autoritățile spuneau că au nevoie de paturi ATI, însă paturile ATI de la Foișor (28 de paturi ATI în total în acest spital) nu au fost niciodată ocupate în totalitate, fiind doar 17 ocupate. Pentru aceasta, au fost anulate 37 de intervenții chirurgicale, fiind vorba aici doar de pacienții care au fost externați forțat în acea noapte, pacienți care urmau să fie operați (de aceea erau internați) și care ulterior nu au mai fost supuși acestor intervenții. Medicii de la Foișor au spus că pe lista de așteptare pentru intervenții chirurgicale erau în total 831 de pacienți (!), despre a căror stare nu știm nimic. Trebuie subliniat că intervențiile chirurgicale pentru acești aproape 1000 de pacienți nu au fost amânate, ci anulate!

Medicii de la Foișor (31 de medici și 190 de asistente) au rămas tot acolo pentru a asigura asistenta medicală pentru pacienții cu covid. Ceea ce este incredibil! Medici ortopezi să trateze bolnavi cu viroze respiratorii! În loc să se ocupe de cei aproape 1000 de pacienți care ar avea reală nevoie de ei!

Spitalul Foișor, care are 217 paturi, este în acest moment aproape gol, fiind ocupate (la momentul emisiunii) doar 23 de paturi! Un spital cu 217 paturi ținut închis și blocat pentru 23 de paturi ocupate! Oare se mai întâmplă așa ceva în vreo altă ţară europeană? Repet că aceste informații le-am aflat de la emisiunea lui Răzvan Dumitrescu, fiind obținute de la Spitalul Foișor de jurnalista Carmina Pricopie.

Sunt pacienți cu boli grave, cu cancer osos care au nevoie de intervenții chirurgicale complicate, care nu suferă amânare. Din cei 831 a căror programare a fost anulata, cați oare suferă de cancer osos? Cați oameni se află într-o suferință cumplită din cauza durerilor, care nu au putut fi operați, care plătesc în continuare asigurările de sănătate, continuând să își facă datoria faţă de stat? Ca să nu mai vorbim despre faptul că banca de celule pentru transplant osos (a carei autorizație a expirat exact atunci când a fost evacuat spitalul) este blocată și se află în zona roșie de covid a spitalului, așadar, ea nu poate fi deloc folosită!

La întrebarea, adresata de Răzvan Dumitrescu, „Câte spitale din România au circuite separate?”, Ministerul Sănătății NU a știut să răspundă! În loc să se ocupe de crearea de circuite în spitale, aşa cum există în toate ţările normale (și au avut o groază de timp pentru asta), ei au închis spitale mari, funcționale, de stat, printre care și Foișor, un spital performant, care funcționa la standarde înalte, unul dintre cele mai moderne din Europa, în care au fost investiții de 50 de milioane de euro, spital care poate rezolva cazuri extrem de dificile.

Mai ales că acest spital nu era deloc adecvat pentru a fi transformat în „spital covid”. Potrivit celor spuse în emisiune de Adrian Ursu, în spitalele de boli infecțioase, presiunea trebuie reglată pentru a fi negativă, pentru a nu permite virusului să iasă din incinta respectivă. Or, la Spitalul Foișor este exact pe dos, pentru că spitalul funcționează după principiul sălilor de operație, unde trebuie evacuat un eventual bacil, virus etc. din acea incintă, spitalul funcţionând după principiul răspândire. Prin urmare, nu aveau ce căuta acolo pacienţi cu covid, iar managerul i-a informat acest lucru.

Până la urma, nu mai poate fi vorba nici de incompetenţă, nici de prostie, ci de un plan clar de distrugere a unor spitale importante de stat unde pot fi tratate, la standarde europene, persoane care plătesc asigurările de sănătate, inclusiv cele mai dificile cazuri.

Cei 831 de pacienți cărora li s-a confiscat dreptul la tratamente și operații făcute la timp, trebuie să acționeze în judecată și să ceară daune!

Și la spitalul Colentina este o situație la fel de revoltătoare! Cităm din presă: „Nemulțumiri uriașe la Spitalul Colentina din Capitală. Managerul instituției spune că unele cadre medicale iau în calcul să plece, pentru că nu mai pot profesa, din cauza faptului că spitalul tratează doar bolnavi de Covid. Ei se plâng că pacienții cu boli cronice nu mai au acces în acest spital”, relata Digi pe 8 martie 2021. „Nu am avut niciun pacient cronic și au fost probabil zeci de mii de pacienți cu boli cronice care n-au avut acces la noi. Avem aproape 30 de secții, unele sunt chiar de mare performanță (…). După un an în care specialiștii de mare anvergură nu și-au putut face profesia, sunt mai mulți specialiști care probabil se vor reorienta. Pentru noi, ca spital, va fi o mare dramă să îți pierzi specialiștii”, a precizat managerul.

De asemenea, în februarie 2021, prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan, șeful Secției clinice de cardiologie și al Clinicii Medicale Colentina declara într-un interviu pentru SpotMedia.ro: „Spitalul Colentina merge în gol aproape fără pacienți, aproape în faliment, rechiziționat pentru Covid. Între timp «am avut nenumărate cazuri de pacienți care s-au prăpădit pentru că nu au avut tratament și supraveghere. Am pacienți care sunt la limită», a spus acesta”.

Oare cum este posibil așa ceva într-o ţară europeană a secolului XXI? Premierul Cîțu a îndatorat România cu peste 140 de miliarde de lei, o datorie publică uriașă la care avem de plătit dobânzile cele mai mari din UE. Ce au făcut cu toți acești bani? Au construit vreun spital, au suplimentat paturile ATI, i-au ajutat pe oamenii cei mai loviți de toată această nebunie?

Zilele trecute, Varujan Vosganian scria într-o postare: „Prognozele avertizează că în patru ani de guvernare PNL-Plus-USR datoria publică vă crește cu 500 de miliarde de lei, adică o jumătate de trilion!!! Această veste, care ar fi trebuit să șocheze opinia publică românească, a trecut neobservată. Asta arată cât de mult ne-au sucit mințile Covidul și campania de vaccinare. Într-un recent raport, Banca Mondială ne spune că datoria publică a României vă ajunge în 2023 la 62,2% din PIB, de la 47% cât e azi și de la 35% cât era la începutul lui noiembrie 2019 (…). O datorie publică de peste 170 mld de euro, la stadiul de capitalizare a piețelor financiare din România și la nivelul de colectare a veniturilor fiscale, se transformă din resursă într-o vulnerabilitate amenințătoare.”

Singurele „măsuri” pe care ştiu ei să le ia sunt prelungirea la nesfârșit a stării de alertă (total neconstituţionale!), propaganda vaccinării în masă (fără informarea corectă a publicului, fiind tocmai OBLIGAȚIA autorităților să facă o informare corectă – și anume, prezentarea prospectelor, traduse în limba română, ale vaccinurilor – fiecare având câteva zeci de pagini -, evaluările de pe site-ul EMA privind riscurile cunoscute şi necunoscute, faptul că e vorba de vaccinuri experimentale, aflate încă în faza de studiu, neomologate definitiv, că ele de fapt nu împiedică infectarea, neasumarea niciunei răspunderi din partea giganților farma etc.) și confiscarea drepturilor și libertăților noastre!

La protestele de pe 15 mai și 20 mai (în faţa Curții Constituționale) toată România și toți românii cărora le mai pasă trebuia să iasă în stradă!

Autor: Irina Bazon