De ce azi scriitorii care au colaborat cu regimul criminal legionar sunt stigmatizați, iar cei care au colaborat cu regimul comunist criminal nu?

După 1945, regimul comunist a construit o narațiune oficială în care Mișcarea Legionară era demonizată ca expresia supremă a „reacționarismului”, „fascismului” și „trădării naționale”. Această viziune a fost instituționalizată în educație, istoriografie, cultură. În schimb, comunismul nu a fost demonizat în același fel în perioada postcomunistă, decât parțial și fragmentar.

Scriitorii care au avut simpatii sau legături cu Mișcarea Legionară – chiar și trecătoare – au fost condamnați atât de regimul comunist, cât și ulterior, în mod reflex. Cei care au colaborat cu regimul comunist sunt adesea priviți cu indulgență sau chiar cu compasiune, ca „oameni ai vremii lor”.

Regimul legionar a fost foarte scurt (septembrie 1940 – ianuarie 1941). Nu putea să facă mai multe crime de cât comunismul care ne-a asuprit aproape 50 de ani.

Regimul comunist a durat peste 40 de ani, timp în care și-a construit un monopol asupra culturii și memoriei publice.

Scriitorii colaboraționiști cu comuniștii au fost „canonizați” prin școli, manuale, reviste literare, premii. Ei au devenit „clasici” în timpul vieții lor. Reconsiderarea critică a acestora este dificilă pentru că ei au fost deja încorporați în patrimoniul „național”.

Legionarismul este asociat cu antisemitismul, crimele de la Jilava, pogromul de la București – elemente care șochează în orice context moral sau etic.

Comunismul, deși responsabil de teroare, foamete, cenzură, lagăre, execuții, este adesea perceput printr-o lentilă de relativizare: „au făcut și lucruri bune”, „altfel nu se putea”, „toți colaborau”.

Există o tendință de a considera colaborarea cu legionarii ca o „vină morală absolută”, în timp ce colaborarea cu comuniștii e percepută ca o formă de adaptare necesară.

În cultura română postcomunistă, s-a construit ideea că scriitorii comuniști au fost, de fapt, victime sau rezistenți subtili ai regimului. Astfel, figuri ca Marin Preda, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Ana Blandiana sunt rar puse în aceeași categorie cu ideologi sau propagandiști comuniști, deși unii au beneficiat intens de pe urma regimului.

După 1989, antisemitismul, rasismul și extrema dreaptă au fost condamnate ferm la nivel internațional. În schimb, anticomunismul nu a devenit o valoare universală, fiind adesea suspectat de revizionism sau radicalism de dreapta.

Este mai „acceptabil” public să critici un intelectual cu trecut legionar decât unul cu trecut comunist.

Spre deosebire de Germania sau Polonia, România nu a avut un proces serios de lustrație sau de judecată publică a colaboraționiștilor comuniști. Astfel, o parte semnificativă a elitei culturale postcomuniste este formată din persoane care au profitat de sistemul trecut

Stigmatizarea asimetrică a scriitorilor români care au colaborat cu regimuri totalitare reflectă o problemă mai profundă a societății românești: o memorie istorică selectivă, influențată de ideologie, de interese culturale și de lipsa unui proces autentic de asumare a trecutului. Efortul de a judeca simetric ambele tipuri de colaborare – legionară și comunistă – ar fi un pas important spre o cultură a adevărului și integrității în spațiul public.

Al. Florin Țene

Sondaj de opinie: Crește numărul românilor care cred că au trăit mai bine în comunism și sub regimul lui Ceaușescu!

 

 Tot mai mulți nostalgici dupa Ceaușescu. Aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, procentul fiind mai mare decât în urmă cu 10 ani, potrivit unui sondaj realizat de INSCOP la comanda News.ro. De asemenea, peste 46% dintre români cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situaţia din prezent.

Percepţia asupra nivelului de trai în perioada comunistă

 

”Cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situaţia din prezent mai ales: persoanele cu educaţie primară, cei inactivi potenţial activi, locuitorii din rural şi din regiunile sudice sau estice, cei cu un venit mai redus”, relevă analiza socio-demografică.

”Aparent este şocant ca aproape jumătate dintre români să declare că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România şi tot aproape jumătate să declare că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent. Realitatea obiectivă şi absolut toate datele arată clar că nivelul de trai de astăzi, avuţia naţională, drepturile şi libertăţile sunt net superioare situaţiei de dinainte de 1989. Cu toate acestea, percepţia publică este alta, existând însă nişte explicaţii, unele parţial obiective, altele parţial subiective care alimentează acest sentiment acut de nostalgie. Printre acestea se numără: nemulţumirea conjuncturală puternică a populaţiei faţă de prezentul marcat de crizele succesive din ultimii ani, culminând cu inflaţia galopantă care a afectat serios nivelul de trai, distribuţia inegală a avuţiei naţionale din prezent care măreşte puternic diferenţele dintre categoriile afectate de sărăcie şi populaţia care are venituri medii-mari, nostalgia personală unei părţi a populaţiei faţă de perioada tinereţii proprii, procesul de socializare şi educare a tinerilor care învaţă de la aduţii nostalgici despre avantajele iluzorii ale acelei perioade (loc de muncă sigur, casă asigurată de stat), stimularea unor mituri din perioada comunistă prin campanii agresive derulate de vectori politici în special în spaţiul online. Toate acestea au dus la o mitologizare a beneficiilor comunismului pentru pături tot mai largi de populaţie, alimentând în prezent, pe fondul atrofierii memoriei colective, alegeri politice nefericite. Contracarea acestei tendinţe este o responsabilitate mai largă care revine elitelor intelectuale, elitelor politice, economice şi mass-media”, declară Remus Ştefureac, director INSCOP Research.

Sondajul de opinie a fost realizat de INSCOP Research la comanda News.ro. Datele au fost culese în perioada 20 – 27 noiembrie, prin metoda CATI (interviuri telefonice), prin intermediul chestionarului. Volumul eşantionului simplu, stratificat, este de 1.100 de persoane, reprezentativ pe categoriile socio-demografice semnificative (sex, vârstă, ocupaţie) pentru populaţia neinstituţionalizată a României, cu vârsta de 18 ani şi peste.Eroarea maximă admisă a datelor este de ± 2,95 %, la un grad de încredere de 95%.

Cristi S.

Memoriile ”Viața ca un dar” de Ilie Rad sunt o frescă a satului copilăriei autorului din regimul comunist!

 

Trebuie să recunosc că am fost un ”sceptic de rezervă”, când mi s-a dăruit de către autor, cu un inimos autograf, cartea de memorii ”Viaţa ca un dar. Naşterea şi copilăria (1955-1970)”, apărută la incisiva editură clujeană Casa Cărții de Știință (Cluj-Napoca). Mi-am spus în gând atunci, că e prea devreme ca Ilie Rad să scrie o carte de memorii. Autorul e încă tânăr și în putere. Câteva cărți i le-am citit și recenzat cu plăcere livrescă. Până la urmă memoriile va gen literar sunt extrem de subiective și excesiv sau enervant de pro domo. Cartea cu coperți lucioase și tari m-a cucerit însă imediat. Aproape că nu am lăsat-o din mână, ca un roman de aventuri. M-a fascinat tocmai obiectivitatea senină asupra subiectului: satul Nandra, în care s-a născut autorul la câțiva ani după al doilea război mondial. Cartea propriu-zis nu este o lucrare memorialistică clasică sau un jurnal geografic intim și literar, ci mai degrabă o frescă comprehensivă a satului românesc din perioada comunistă și evoluția acestuia prin membrii săi: țărani simpli cooperatori, activiști locali și viitori intelectuali. Ilie Rad surprinde arhetipul satului românesc mereu etern și totuși într-o profundă schimbare după instaurarea regimului totalitar. Memoriile sunt despre satul Nandra și familia Rad, din care se trage autorul, despre destinul implacabil în fața unui timp care nu mai avea ”răbdare cu oamenii”, dacă l-am parafraza pe Marin Preda. Profesorul universitar clujean Ilie Rad are inteligența de a duce discursul memorialistic în ”eterna reîntoarcere” a lui Mircea Eliade, în ”spațiul mioritic” a lui Lucian Blaga, acolo ”unde veșnicia s-a născut” și e o continuare documentară a romanului ”Strigoiul” de Ion Agârbiceanu. Din punct de vedere tehnic istoriografic Ilie Rad abordează provocarea subiectivă a istoriei personale la vârsta copilăriei lui Nică a lui Ion Creangă, împletită cu istoria familiei, dar într-o perspectivă obiectivă a ”duratei lungi”, specifică Analelor franceze. Satul Nandra devine astfel ”un sat occitan Montaillou” de Emmanule Le Roy Ladurie. Cititorul se îndrăgostește pe loc de Nandra pentru că prin abordarea subiectivă, realizată cu concepție și paradigmă, satul din Mureș devine unul general ardelean. Deși făcea parte din Regiunea Autonomă Maghiară creată personal de Stalin, copilul Rad nu percepea această festă a istoriei. Relațiile inter-etnice erau armonioase, mai puțin în retragerea horthystă din 1944, unde doi săteni au fost împușcați de armata ungară.

În descrierea familiei, a tradițiilor, setei de pământ și agricultura clasică m-am regăsit în satul socrilor mei, Bobota Sălajului. Orice cititor se poate regăsi în copilăria universală a satului. E un talent specific lui Ilie Rad de a te captiva. Aceleași forme de viață arhetipală, care curgeau inconfundabil, dincolo de propagandă, tezele și ideologia comunistă, inclusiv față de cooperativizare. Memoriile sunt un portret concret al vârstelor copilăriei ardelene universale din satul românesc în perioada comunistă, dar și o radiografie a vieții cotidiene atinse de perenitate, în acei ani apropiați de ”deceniul satanic”. Dincolo de regimul totalitar, familia Rad și locuitorii din Nandra își duceau viața ca strămoșii lor. Tradițiile agricole, legate de nuntă, botez și jocurile de la horă s-au păstrat nealterate, fiind descrise exhaustiv și cu dragoste de autor. Chiar dacă s-a format prin forță cooperativa agricolă GAC-ul sau IAS-ul local, țăranii din anii 1960 păstrau încă obiceiurile agricole ancestrale, de la seceratul cu coasa la cântecul bătutului coaselor. Ilie Rad reușește, pe baza unei documentații arhivistice excepționale, de la arhivele locale, județene, clujene și CNSAS să realizeze o monografie a unei lumi rurale românești din Ardeal, despre care ar trebui ca cercetătorii să se aplece mai mult. Copil fiind și apoi ca adolescent, Ilie Rad, fecior de țărani simpli, nu discuta politică în familie, tocmai pentru că părinții știau că aceasta le-ar fi adus probleme cu regimul. În rest se bucurau de o libertate de dincolo de regim, libertatea oamenilor simpli care se nasc, trăiesc și mor în tradițiile ancestrale seculare. Deși la școală nu li se vorbeau de Dumnezeu, toți locuitorii satului mergeau la biserică duminica, frumoși îmbrăcați și păstrau tradițiile creștine de sărbători nealterate, pentru că în România regimul și-a făcut un aliat din Biserică, nu un dușman ca în URSS, unde bisericile erau transformate în grajduri. Autorul explică cu o acribie cuceritoare toate formele vieții rurale din satul ardelean, dar și istoria toponimelor, hidronimiile locale și cultivarea pământului, precum și tradiția tăiatului porcului. Oamenii se bucurau de viață dincolo de regim. Sunt fermecătoare descrieriile de la muncile câmpului, cu pauze și prânzuri tradiționale simple aduse de neveste soțiilor aflați la secerat, coasă sau prășit. Hora satului din Nandra perioadei comuniste, parcă e un pictorial decupat dintr-un tablou de Nicolae Grigorescu, cu iubiri fulgerătoare și bârfe de babe de pe margine, care reglau morala satului. Locuitorii din Nandra erau încăpățânați și ”nealcoși”, de altfel la fel ca sălăjenii mei. Deși comuniștii investau în tehnologie agricolă, combine, tractoare, batoze, curent electric casnic, încă satul românesc din anii 60-70 era luminat de lumina lumânărilor, iar casele încă mai erau acoperite cu paie și șindrilă de lemn. ”Drumul țării” era ”austriac”, din pământ și pietriș, fiind asfaltat după 1990. Ilie Rad trebuia să meargă la Luduș ca să vadă ”luminile orașului” și să vândă cireșe culese din pomul familiei.

Ilie Rad a avut un bunic dinspre mamă, Onisifie Trif, care a fost primar în două mandate, între 1930 – 1937, iar un unchi a lucrat mecanic în avionul care l-a adus pe Carol al II-lea din exil la Cluj în 1930, unde s-a pozat cu Regele foarte mândru tânărul din Nandra. Descrierea școlii din Nandra mi-a adus aminte de școlile comuniste din copilăria mea, cu parchet frecat cu motorină și uniformele ce te maturizau devreme. Ilie Rad a trăit emoția primirii cravatei roșii de pionier în prima tranșă, eu abia în a doua am fost posesorul simbolului comunist și știu, că nici eu nu am dormit toată noaptea, ca să mă duc la o școală de provincie cu cravata roșie la gât, în clasa a II-a. Îi înțeleg emoția intrării în rândurile UTC, tot în prima tranșă. Eu am fost primit în a doua tranșă, și eram foarte fericit că purtam cravată de bărbat nu de pionier, lucru care impresiona fetele din clasă. De altfel intrarea în UTC nu avea în anii 1970 nicio legătură cu îndoctrinarea ideologică, ci cu o formă de a deveni și a fi recunoscut ca bărbat de către ceilalți. De această emoție au profitat manipulator comuniștii și ”epoca de aur”. Un avantaj adus de regim trebuie să-l recunoaștem, mai ales că am studiat procesul sociologic al formării noilor generații în vremurile acelea. Comuniștii au promovat prin învățământul gratuit și generalizat un tip de tânăr provenit din familii nevoiașe, care avea acces gratis la liceu și apoi la universitate. În studiile mele despre istoria UBB, între anii 1959 – 1989, am descoperit cu stupoare că toți profesorii universitari din perioada comunistă s-au ridicat din mediile rurale sărace și din micile orașe de provincie. A fost o metodă eficace, prin care regimul comunist și-a fidelizat o mare parte din cetățeni și activul de partid. Accesul la învățământul superior al țăranilor săraci și la funcții înalte a fost o caracteristică a regimului comunist după consolidarea sa, în urma politicii naționale de după 1964 și mai ales după discursul antisovietic a lui Ceaușescu de la balcon, în 1968, care a atras intelectualitatea și a răspândit legenda laserului care a topit tancurile sovietice la graniță, chiar și la Nandra. Mă gândesc cu tristețe la tinerii săraci de azi care nu au bani de meditații și nici pile și, care, nu vor avea niciodată acces la învățământul superior gratuit și la posturi înalte, fiind condamnați la marginalizare și sărăcire. E un paradox sociologic, care trebuie studiat de școala istorică de la Cluj-Napoca (Acad. Ioan Bolovan și echipa sa ar putea cerceta fenomenul). Să se spună adevărul în acest sens. Memoriile lui Ilie Rad te farmecă și cu primele emoții ale debutului literar în ”Scânteia Pionierului”, dar și cu corespondența entuziastă, juvenilă, la revistele copiilor ”Cutezătorii” și ”Luminița”, frumos colorate, care și mie mi-au fermecat și înaripat visurile. Pozele inedite color publicate, cu Zaharia Stancu și Marin Preda sunt vibrante. După tabăra de la Homorod, tânărul liceean, Ilie Rad l-a cunoscut personal pe tânărul de atunci, poetul Mircea Dinescu, întâlnirea și autograful sunt emoționante, dar și profetice. Atunci cred că Ilie Rad a dorit să devină scriitor. Și a reușit.

Ionuț Țene