PĂRȚILE ÎN DISPUTĂ ȘI TERȚII INTERESAȚI ÎN PROCES
Despre fondul problemelor supuse judecății s-a vorbit și se va vorbi. Părți
în acest tip de proces erau statul român ca stat membru al UE, obligat la
respectarea tratatelor europene și a reglementărilor adoptate în baza lor, și
Avocatul general european, ca reprezentant al intereselor Uniunii, adică ale
unei comunități (în opinia mea, cu caracter federal) de state-națiune având
personalitate juridică distinctă.
Comisia europeană, ca garant al aplicării tratatelor europene și, în speță,
ca administrator al MCV și autor al recomandărilor în discuție, printre care și
aceea a desființării SIIJ, era un referent direct interesat și în acest sens
parte sui generis. Instanțele judecătorești care au solicitat interpretarea de
către CJUE a dreptului european erau implicate în procedură, întrucât chiar ele
o declanșaseră, în baza aptitudinii conferite lor de către tratatele europene,
dar statutul lor era unul special, diferit de al unei părți propriu zise,
întrucât judecătorii europeni nu ar putea soluționa dispute între magistrații
români și statul român.
Cât de divizat și contradictoriu s-a prezentat România, nu mai vorbim. Cum
a pledat agentul guvernamental român (în mod normal avocatul statului român)
împotriva legilor în vigoare ale propriei țări și suveranității românești, nu
mai spunem. Ar fi doar o mare rușine, dacă nu ar fi o primejdie pentru
statalitatea națiunii române.
Ceea ce vreau să analizez aici este însă altceva și anume faptul că în
proces au mai intervenit patru state: Suedia, Danemarca, Olanda și Belgia.
Toate împotriva României. Acest aspect a fost foarte puțin observat și, în
orice caz, nimeni a calificat respectiva intervenție, așa cum era cazul, ca pe
un act ostil la adresa României. Un act despre care ne întrebăm de ce nu a fost
prevenit și care nu poate fi lăsat fără răspuns. Oricum am lua-o, avem de a
face cu un uriaș eșec al diplomației române.
Tratatele constitutive ale UE au fost încheiate de statele care au devenit
membre ale uniunii. Fiecare dintre acestea este îndreptățit să acționeze în
justiție atunci când cineva încalcă cele convenite în respectivele tratate.
CJUE poate fi sesizată, însă, și de instituțiile europene (Comisia europeană)
atunci când dreptul european este încălcat, iar, în speță, fiind vorba despre
autoritatea recomandărilor Comisiei, cu referire specială la una dintre ele
(desființarea SIIJ), prezența acesteia în cauză era mai mult decât suficientă.
Ce a alertat atât de mult cele patru state care au solicitat să intervină? De
ce a fost necesară intervenția lor?
La urma urmei nu era nimic dramatic. Nu era vorba despre un litigiu propriu
zis. Ar fi fost astfel dacă însăși Comisia europeană s-ar fi plâns că nu sunt
respectate tratatele întrucât nu îi sunt aplicate cu sfințenie recomandările.
Aici era vorba doar despre o cerere de interpretare, a cărei soluționare ar fi
orientat apoi instanțele judecătorești române sau celelalte puteri ale statului
român (executivă și legislativă) în activitatea lor specifică viitoare.
CE ÎI CER ROMÂNIEI PATRU STATE MEMBRE ALE UE?
Pentru a răspunde întrebărilor formulate anterior, să vedem mai întâi ce au
susținut cele patru state interveniente în proces.
Toți reprezentanții statelor amintite au susținut că angajamentele României
asumate prin tratatul de aderare, cu privire la consolidarea „statului de
drept” (mai pe românește, a guvernării în baza legii adoptate prin mijloace
democratice), ar fi puse în aplicare prin recomandările Comisiei europene
formulate în rapoartele MCV. Deși neprevăzut în Tratatul de aderare și nici în
tratatele constitutive ale UE sau în actele normative europene cu putere
obligatorie, amintesc eu, MCV ar face corp comun cu acestea. Prin atare
artificiu de raționament juridic, recomandările Comisiei incluse în rapoartele
MCV ar „concretiza obiectivele din Tratatul de aderare”, obiective la care se
face referire pentru a se măsura progresele României în drumul către atingerea
standardelor europene (așa numitele „obiective de referință”). De aceea,
punerea în aplicare a angajamentelor asumate de România prin tratat, ca o
condiție a aderării, impune îndeplinirea întocmai a recomandărilor Comisiei
europene care astfel, din simple sugestii se transformă în obligații. Mai ceva
decât regulamentele sau directivele, care trebuie să treacă prin furcile
caudine ale legislativului european și cu totul altfel decât toate celelalte
recomandări care, în dreptul UE, sunt facultative.
Potrivit reprezentantului Olandei, „recomandările Comisiei Europene incluse
în rapoartele MCV urmăresc îndeplinirea obiectivelor de referință, care nu pot
fi atinse decât prin acceptarea acelor recomandări”. Reprezentantul Danemarcei,
la rându-i, a proclamat ritos că guvernul țării sale „consideră că obiectivele
de referință nu pot fi îndeplinite decât acceptând recomandările Comisiei
europene”. În timp ce reprezentantul Suediei, chipurile mai subtil, a susținut
că recomandările cu pricina, „chiar dacă nu au efectiv caracter de lege” sunt
totuși obligatorii întrucât a le da curs „înseamnă respectarea angajamentelor
asumate de Romania”.
Prin urmare, România și numai ea (alături de Bulgaria), ar fi obligată să
respecte, în afara acquis-ului comunitar, și o „legislație europeană” care nu
este adoptată nici prin procedurile legislative europene, care includ garanții
cu privire la apărarea intereselor naționale ale statelor membre, nici prin
tratatele constitutive ale UE, care recepționează prevederile tratatelor de
aderare ale noilor membri. Căci – atenție!!! – prin tratatele de aderare România
s-a obligat să atingă anumite ținte – și acelea definite la nivel foarte
general – iar nu să aplice și deciziile privind drumul concret de urmat către
atingerea lor.
În considerarea cazului în care România nu ar fi făcut cele necesare pentru
atingerea obiectivelor de referință, tratatul de aderare includea o așa numită
„clauză de salvgardare” care sancționa respectivele abateri. Numai că acea
clauză avea o valabilitate expresă de trei ani și ea a expirat pe 1 ianuarie
2010. Asta nu a mai observat nimeni.
După cum nimeni nu a observat că sporirea competențelor Comisiei, ca
instituție a UE, de pildă, cu dreptul de a limita capacitatea Parlamentului
României în a legifera organizarea instituțiilor judiciare naționale, se poate
face numai prin atribuirea lor prin acordul de voință al tuturor statelor
membre (principiul atribuțiunii), iar nu prin auto împuternicire. Fapt cu atât
mai valabil cu cât organizarea judecătorească nu face parte dintre competențele
exclusive ale UE.
Prin poziția adoptată de cei patru intervenienți, carul este pus înaintea
boilor, și astfel, nu se mai analizează dacă România și-a îndeplinit sau nu
obligațiile asumate la aderare ca o condiție a acesteia (condiție cumulată cu
termenul de trei ani de la data aderării), ci dacă a îndeplinit fanteziile în
continuă schimbare ale eurocraților din Comisie. Dacă nu le-a îndeplinit pe
cele din urmă se prezumă că nu le-a îndeplinit pe cele dintâi. Ce ar urma
atunci? Excluderea României din UE? Pedepsirea României ca membru recalcitrant
al UE? Conform cărei proceduri?
De fapt, această intervenție este un act de hărțuire politico-judiciară
care se constituie în alibi pentru marginalizarea României în UE. Și asta vine
din partea a patru state membre care, culmea, reproșează României că nu
cooperează loial cu ele în aplicarea tratatelor UE; principiul cooperării
loiale fiind înscris în acestea.
CINE SUNT CEI CARE CER ROMÂNIEI SĂ RENUNȚE LA SUVERANITATE?
Să ne oprim însă și la poziția generală în cadrul UE a statelor care cer
limitarea suveranității României peste ceea ce ea a acceptat la aderare și este
prevăzut de dreptul UE, contestând capacitatea Parlamentului român de a
constitui instituțiile pe care le consideră oportune în sistemul judiciar.
Suedia și Danemarca au refuzat consecvent adoptarea monedei Euro, în timp
ce au fost de acord ca în tratatul de aderare a României aceasta să se oblige
că va intra în uniunea monetară. Astfel amintitele state se folosesc de jocul
cursului de schimb pentru a-și proteja economia, în dauna partenerilor din UE,
pe când România este presată să renunțe la o asemenea posibilitate. Asta ca să
nu mai amintim de șantajul la care au fost supuse guvernele române din anii
1990, când ridicarea opoziției la integrarea României în structurile europene a
fost condiționată de plata unor despăgubiri exorbitante pentru naționalizarea
societăților cu capital suedez de către regimul comunist în anii 1940, deși
datoria fusese deja stinsă printr-o tranzacție datând din anii 1970. Disputa
s-a încheiat în condiții extrem de oneroase pentru România.
Slab populată dar ferită de războaie, Suedia a adoptat o politică
fantezistă în materie de emigrație. Rezultatul acesteia a fost că anumite
localități au trecut sub controlul total al nou veniților străini, făcând
imposibilă aplicarea legislației naționale și apărarea ordinii de drept de
către autoritățile statului. Incapabilă, deci, să își exercite suveranitatea
asupra întregului său teritoriu, Suedia exploatează populist pe copila rătăcită
Greta Tintin Eleonora Ernman Thunberg (a fost diagnosticată cu sindromul
Asperger, respectiv tulburare obsesiv-compulsivă și mutism selectiv),
folosindu-o ca activist de mediu în răspândirea demagogică a unui mesaj menit
să limiteze suveranitatea celorlalte state chipurile pentru a opri încălzirea
globală. Ei bine, această țară care încearcă să cucerească o lume în derută cu
un trist remake scandinav al fecioarei din Orleans, este preocupată că România
ar face abuz de suveranitate în UE.
Despre Belgia se poate spune că a ajuns un cvasi stat, sfâșiat de rivalitățile
comunităților etno-culturale, în imposibilitate de a lua decizii majore în timp
util, în condițiile în care un sistem aiuritor de autonomii regionale o obligă
să funcționeze cu nu mai puțin de treisprezece parlamente, zguduit de proteste
sociale masive și, pentru perioade îndelungate, în situația de a funcționa fără
guvern central (acum câțiva ani, președinția belgiană a Consiliului UE s-a
consumat cu un guvern interimar). Iată însă că și guvernul unei țări pe care
numai monarhia și UE o mai împiedică să se dezintegreze, este îngrijorat că
România a creat o secție a parchetului pentru anchetarea infracțiunilor din
justiție și crede că recomandările Comisiei europene, adoptate în afara
procedurii legislative prevăzute de tratatele europene, trebuie să fie
obligatorii în cazul României.
Am lăsat la urmă Olanda. Unul dintre statele cele mai eurosceptice, care a
respins prin referendum Tratatul constituțional al UE (susținut, în schimb, de
România), aruncând într-o criză gravă proiectul european, se dă de ceasul
morții că guvernul român nu cooperează loial cu instituțiile europene. O acuză
susținută de campionul lipsei de loialitate care a făcut o legătură abuzivă
între existența MCV și dreptul României de a intra în zona Schengen, pentru a
forța obținerea unei poziții privilegiate în portul Constanța și a reduce
artificial concurența făcută de acesta porturilor olandeze. În mod normal,
guvernul român ar fi avut îndreptățirea de a chema Olanda în fața CJUE pentru
încălcarea obligației de a coopera loial în aplicarea tratatelor UE. Nu a
făcut-o. Iată că guvernul olandez îi „întoarce favorul” acum (sic!) și
intervine cu „eleganță” într-o procedură a CJUE, cerând ca în numele
principiului cooperării loială să i se răpească României atribute ale
suveranității pe care alte state membre (inclusiv Regatul Țărilor de Jos) nu
le-au transferat UE.
În acest context ar mai merita amintită și vizita făcută la ministerul
român al justiției de ambasadoarea Franței la București, care a exprimat
convingerea că noul guvern român (cel condus de Orban cel Bun) va aplica
întocmai recomandările din rapoartele MCV. Franța nu a intervenit la CJUE, dar
nici nu a mai găsit cu cale să aștepte decizia justiției europene, ci a făcut
presiuni la București. Asta în timp ce la Paris și în multe alte orașe franceze
jandarmeria bate și gazează din greu, de luni bune, valuri de protestatari care
contestă politica Președintelui globalist Emmanuel Macron. Același Macron
indignat de „intervenția disproporționată” a jandarmilor români care au sărit să
își scape colega din mâinile demonstranților pașnici de la București și să
oprească pătrunderea acestora în clădirea guvernului, pe 10 august 2018.
GUVERNUL ROMÂN ARE OBLIGAȚIA SĂ DESCURAJEZE AGRESIUNEA
Dacă toate acestea nu sunt acte de ostilitate la adresa României, atunci
înseamnă că nu mai știm ce înseamnă agresiune.
Să ceri cooperare loială cu Comisia europeană, când însăși aceasta și-a
încălcat obligația de loialitate față de România, ignorând complet în
rapoartele sale implicarea scandaloasă a serviciilor secrete în actul de
justiție, condamnările fără probe sau cu probe măsluite, urmărirea penală a
judecătorilor sau experților pentru păcatul de a fi infirmat alegațiile din
rechizitoriile DNA, formarea completelor de judecată în condiții nelegale dar
păstrarea neștirbită a efectelor produse de hotărârile lovite de nulitate
absolută pronunțate de acestea, înlocuirea judecătorilor insensibili la
ingerințele politicului cu adevărate „plutoane de execuție„ judecătorească etc,
este o combinație de absurd și tupeu care îți taie respirația. Cum să cooperezi
loaial cu cineva care schimbă condițiile și reperele, de la evaluare la
evaluare, în funcție de interesele politice ale zilei? Câtă loialitate față de
România este să invoci existența MCV pentru a-i refuza drepturi fără nici o
legătură cu acest instrument, rămas oricum fără bază juridică? Loialitatea este
un drum cu două sensuri. Iată de ce intervenția în procedura CJUE a patru state
care cer României să accepte, în virtutea obligației sale de cooperare loială,
efectele lipsei de loialitate a Comisiei europene, este în sine un gest neloial
al celor patru față de România.
O circumstanță agravantă este aceea că atacul are loc pe față, parcă pentru
a-i și umili pe români; iar românii par a cădea din nou la testul demnității
naționale, mai importantă fiind lupta cu pensiile magistraților și
parlamentarilor.
Ce face diplomația română în această situație gravă? Din câte se vede,
nimic. Tace. Ba chiar, prin reprezentantul său la CJUE pare că acceptă
imputările care i se aduc și asigură că Guvernul român va „coopera loial” la
opera de anulare a suveranității României și de menținere a țării pe poziția de
membru marginal al UE.
Rămași acum și fără pensii „speciale”, nu știu dacă diplomații vor fi mai
activi în perioada care vine. Serviciile secrete, care și-au salvat pensiile
„nesimțite”, sunt prea ocupate cu dirijarea politicii interne, iar poliția are
treabă ca să țină populația în ascultare, căci de aceea i s-au lăsat pensiile
de serviciu intacte.
Iată de ce trebuie să cerem guvernului să intre energic în acțiune. Nu mă
îndoiesc că domnul ministru Bogdan Aurescu, spaima Curții Internaționale de
Justiție, după cum ne asigurau, cu câțiva ani în urmă, jurnaliștii care cu
totul „întâmplător” îl întâlneau călătorind modest cu metroul, o va face cu
aceeași energie și vibrație patriotică cu care l-a consiliat pe Președintele
Klaus Werner Iohannis. Altminteri…
Autor: Adrian Severin
