[Europe Direct Maramures] Fwd: Corina Crețu: "Continuăm investiţiile majore pentru creşterea standardului de viaţă în România"

Comisarul european pentru politică regională, Corina Crețu, a aprobat fazarea a 2 proiecte majore din judeţele Ilfov şi Maramureş. Investiţiile au fost începute între 2007–2013 şi vor putea fi finalizate în actuala perioadă de programare.

Mai multe detalii în pagina: https://ec.europa.eu/romania/news/20172202_corina_cretu_investitii_ilfov_maramures_ro.

Razvan Szabo Information and Communication Agent – press department

European Commission - Representation in Romania
Str. Vasile Lascar 31, 020492 Bucuresti
Tel.: 00 40 21 203 54 08
Mail: razvan.szabo@ec.europa.eu
Web: http://ec.europa.eu/romania

Traian Băsescu cere demisia lui Kovesi

Reacție vehementă a fostului președinte, Traian Băsescu, după decizia de luni a Curții Constituționale care au stabilit că există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Guvern pe tema anchetei privind OUG 13.

Băsescu susține că în acest context, Laura Codruța Kovesi ar trebui să plece de la conducerea Direcției Naționale Anticorupție pentru că, susține acesta, a comis un abuz grav.

”Tandmenul Coldea – Kovesi a vrut să pună sub control toate puterile statului prin forța cătușelor. Au lucrat discreționar cu acest procedeu de a umili și a distruge credibilitatea, fie că e vorba de Parlament, de Guvern sau de judecători. Nu este un conflict între executiv și justiție, pentru că justiție înseamnă judecătorii. Procurorii sunt tot magistrați, dar nu sunt parte a puterii judecătorești. E un abuz al unor bugetari, plătiți din bugetul de stat prin grija Guvernului, dar pe care ei vor să îl controleze.

Așa cum 2015 – 2016 a fost etapa umilirii Parlamentului, când doamna Kovesi cerea săptămanal arestarea unui parlamentar, așa cum zi de zi scotea în fața DNA câte un parlamentar încătușat, a considerat că 2017 este anul în care ar putea să pună cătușe Guvernului. De ce? Pentru că își exercita un atribut constituțional, acela de a emite OUG. Voi, DNA, ați făcut-o lată și v-ați pus cu CCR!

După trei ani în care, într-un an a umilit și a distrus credibilitatea Parlamentului, deliberat, în tandem cu Coldea, 2015 – 2016 a fost perioada de distrugere a credibilității Parlamentului, 2017, în planificarea lor, era distrugerea credibilității Guvernului.

Și s-au manifestat începând să ancheteze un act legitim. Nu spun bun, Guvernul Grindeanu trebuie să plece. Dar era dreptul Guvernului să emită OUG și nu era treaba procurorilor să se pronunțe pe OUG, ci a judecătorilor constituționali”, a declarat Traian Băsescu, într-o intervenție telefonică în cadrul emisiunii ”Dosar de politician”.

                                                                      NapocaNews

Gluma zilei - Ardeleanul, olteanul şi pălinca...

Un ardelean şi un oltean în tren. Ardeleanul îl serveşte cu o pălincă pe oltean. La care asta zice:  
- Măi nene să ştii că şi eu am făcut anu ăsta o pălincă super, de 38-40  de grade.  
La care ardeleanul spune:  
- Mă ficior, d-apai aia-i febra, nu-i palincă... 

Vine 1 Martie! Oferă cadouri copiilor tăi!c

Dragă părinte,

 

Copilul tau are multe de invatat anul acesta (ca in fiecare an, de altfel). Si daca vrei ca el sa se descurce excelent, fara sa se oboseasca inutil si fara sa-si consume timpul de recreere (vital pentru dezvoltarea sa sanatoasa), te invitam sa apelezi la produsele educationale prezentate mai jos.

 

Iti oferim acum 2 CADOURI in colet. 

In plus, ai Transport GRATUIT * pentru comenzi peste 150 de lei!

 

Parcurge, te rugam, lista cu aceste produse si grabeste-te sa ne trimiti formularul de comanda cu optiunile tale. 

 

Atentie, oferta aceasta este valabila doar pana la data de 8 martie!

Comunicat de presă

                                                                                                28.02.2017

Instalația pilot pentru producerea biogazului de la Seini se confruntă cu probleme financiare

Deputatul PSD Marius Sorin Bota a adresat o interpelare Ministrului Energiei și președintelui A.N.S.V.S.A. cu privire la problemele financiare cu care se confruntă Primăria orașului Seini, județul Maramureș în legătură cu "Instalația pilot pentru producere biogaz și platforma de depozitare și gospodărire a gunoiului de grajd și a deșeurilor menajere - oraș Seini, județul Maramureș” din cauza unui ordin al Președintelui A.N.S.V.S.A. și a neacordării numărului de certificate verzi preconizate și stipulate în proiect.
 Deputatul a solicitat luarea unor măsuri de urgență pentru susținerea proiectului pilot în România privind stația de biogaz a cărui scop este curățarea și ecologizarea zonei și a apei infestate, din unicul oraș din țară care își produce singur energia electrică, și nu acela de a face profit.
”Este anormal să se plătească o taxă pentru rezolvarea de către administrația locală  a unei probleme de poluare cu dejecții animaliere, când ei ar trebui să încaseze o astfel de taxă de la poluatori. Am cerut amendarea Ordinului Președintelui A.N.S.V.S.A. nr.16/16.03.2010 în sensul excepătrii de la taxă a acestor stații pilot și a proiectelor care rezolvă probleme importante de mediu pentru comunitatea locală, nefiind vorba aici de un agent economic care se ocupă cu colectarea de gunoaie cu scopul de a face profit. De asemenea am solicitat Ministrului Energiei acordarea numărului de certificate verzi stipulate în proiectul pilot necesare pentru susținerea și promovarea producerii energiei electrice”, a precizat deputatul.


                                                           Cabinetul deputatului

Raport nazist din 1940 despre România. Planul de colonizare, pus în aplicare abia în zilele noastre

Un raport german din anul 1940, când la putere erau naziştii lui Adolf Hitler, stabileşte strategia de acţiune în România, la două luni de la retragerea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane.

Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa acestuia. Raportul are multe erori, dar şi multe observaţii corecte. „Spaţiul colonial”, despre care se vorbeşte, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare”, era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova). Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români. Cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Sub această rezervă, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari, scrie George Damian.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt halucinante: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega)

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea, cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.

Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă. Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor.

În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.

Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare.

Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi, treptat, numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi – şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.

Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea, astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

4 noiembrie 1940

Autor: Tudor Matei

Sursa: Active News

Aforismul zilei - Nichita STĂNESCU

Ideologia segregării sau despre dinții concetățenilor noștri

Un filosof, proprietar al unei afaceri de zeci de milioane de euro şi şofer capabil al unui bolid de zeci de mii de euro, deplânge faptul că unii dintre concetăţenii săi au dantura stricată. El este reprezentativ pentru un tip de „trădare a intelectualilor” de care suferă România contemporană. Intelectualii de la noi nu sunt preocupaţi de faptul că sistemul medical nu asigură cetăţenilor servicii medicale, ci de faptul că oamenii sunt ştirbi.

Ce legătură este între dispreţul faţă de dinţii găunoşi ai unor oameni săraci şi gândirea găunoasă neoliberală?

În primul rând, trebuie să acuzăm exteriorizarea dezinhibată a unei ideologii a segregării. „Noi” facem parte dintr-o elită spălată şi deşteaptă, iar „ceilalţi” sunt întotdeauna murdari şi jegoşi. Prin urmare noi, cei isteţi şi atotştiutori, trebuie să spunem ce e bine pentru toată lumea. Voi, cei proşti şi greţoşi, trebuie să vă ţineţi gura şi să aşteptaţi până o să vi se spună ce şi cum să faceţi.

Aceasta este o trăsătură fundamentală a elitismului intelectual de dreapta, caracterizat în mod profund de un anti-egalitarism nedisimulat. Vedem această atitudine şi din alte luări de poziţie ale „intelectualilor de dreapta”, uşor scârbiţi de democraţie şi de faptul că trebuie să accepte consecinţele nefericite ale unui sistem politic dezagreabil. Filosofii din această tipologie prind cu batistuţele lor de mătase de un colţ al democraţiei, şi strâmbă din nas când se gândesc că această democraţie îi pune pe acelaşi plan cu nişte brute ignare. Apoi oftează din toţi rărunchii, recunoscând ipocrit că se fac vinovaţi de „elitism”, în timp ce privesc cu dispreţ la „sătenii din Prahova”. Pentru că trebuie să-i accepte pe „nespălaţi” la masa lor cu tacâmuri de argint, această consecinţă nedorită îi face să considere însăşi democraţia „problematică”. Desigur că dă bine să vorbeşti coconetului mic-burghez despre „iubirea lui Christos”, dar când vine vorba să pui mâna pe leproşi sau să ridici de jos nespălaţii paralitici, e mai bine să o faci cu mănuşi de latex.

De fapt, pentru ei devine problematică însăşi natura integratoare a democraţiei. Nu mai poţi să crezi în democraţie, nu-i aşa, dacă ea aduce în prim plan „semidocţi şi pipiţe”. Aceiaşi intelectuali uită cum au adus chiar ei la putere un autocrat primitiv şi cum au cultivat decenii la rând un sistem social bazat pe aroganţă şi sfidare la adresa oamenilor simpli ai acestei ţări.

Nici nu e de mirare că aceşti filosofi ai dreptei aristocratice sunt duşmani înveteraţi ai comunismului. Pentru ei, singura democraţie dezirabilă ar fi cenzitară şi, dacă s-ar putea, restrictivă pe categorii de clasă, cum era în Ancien Régime, unde societatea era împărţită pe „caste”. Logica lor este perfect rezonabilă. Cum e posibil ca votul unui boier al minţii să fie egal cu votul unui oier nespălat? De aceea, dacă s-ar putea, ar fi bine ca deciziile în societate să fie luate numai de către „ştiutori”, care să îi consilieze pe bogaţi şi să beneficieze de sprijinul celor spălaţi cu şampon de lux. Dispreţul lor e vechi. S-a manifestat faţă de „sanchiloţi” şi se vede azi în greaţa faţă de cei care nu au aflat de aţa dentară. Marxismul le repugnă tocmai pentru că valorifică potenţialul celor pe care ei îi etichetează drept „lumpeni”.

Poate că efectele malefice ale comunismului trebuie expuse public. Dar nici fascismul intelectual al unora nu poate fi lăsat să bântuie liber în dezbaterea de idei. Iar intelectualii moralişti care au reprezentat în ultimii 25 de ani principala forţă ideatică şi culturală a României sunt la fel de responsabili pentru modul cum arată ţara noastră astăzi, în pragul centenarului. Dispreţul suveran faţă de „România gurilor ştirbe” nu poate să înlocuiască „trădarea” aceloraşi intelectuali care au susţinut gura la fel de spurcată a unui preşedinte toxic, dar fără să strâmbe din nas, pentru că atunci erau vrăjiţi de promisiunile discursului de dreapta.

Din păcate, aceşti campioni ai moralei publice au instituit în ultimul sfert de secol în România o întreagă cultură a dispreţului, un fel de terorism al supremaţiei etice auto-justificate. Ei sunt o nouă intelighentsie (adeseori beneficiară a avantajelor vechii intelighenţii din România ceauşistă), care şi-a construit un eşafod neo-aristocratic. Întotdeauna uşor cinici când vine vorba despre justiţie socială, ei practică toleranţa în forma sa plină de dezgust, respectiv într-o versiune de tip „apartheid”. Ei „tolerează”, fără să fie toleranţi, acceptă ca un soi de blestem faptul că democraţia presupune prezenţa la masa comună şi a celor defavorizaţi. Asta e, îşi spun scrâşnind din dinţii de porţelan puşi la vreo clinică din Occident, nu avem ce face, trebuie să acceptăm votul universal. Desigur, doar dacă alegătorii iau deciziile dorite de ei.

Ca nişte lorzi ai intelectului, această specie de intelectuali de dreapta dispreţuieşte orice expresie ideatică a „stângii” ca fiind „murdară”. Ei au un dispreţ olimpian (şi nietzschean) faţă de desculţi şi nespălaţi. Deşi vorbesc cu mare plăcere despre Isus şi „poveştile” acestuia, ignoră cu superbie afecţiunea şi dragostea pe care o emană gândirea de stânga a Nazarineanului, întotdeauna aflată de partea celor defavorizaţi. Ei se văd ca nişte „binefăcători” în sensul în care cei pe care îi „milostivesc” cu deşteptăciunea lor ar trebui să fie mereu recunoscători. Intelectualii dispreţului şi ai dezgustului sunt reacţionari în sensul în care deplâng mereu defectele unei societăţi lipsite de ierarhii. Îşi înfrânează cu greu scârba faţă de „plebe” şi maschează cu grijă sila enormă pe care o resimt atunci când trebuie să coboare cu mocasinii de piele de şarpe pe macadam.

Ei sunt, de fapt, o „trădare a inteligenţei” în sensul descris de Julien Benda în textul clasic intitulat chiar La Trahison des clercs. Tentaţia gândirii de dreapta reprezintă una dintre bolile cele mai grave ale intelectualilor, pentru că atunci când filosofii încep să servească intereselor particulare ale unei clase sociale, ei îşi pierd dreptul la inteligenţă.

Iar lipsa de empatie, cuplată cu dispreţul suveran faţă de cei săraci, sunt tot atâtea dovezi ale unei minţi îmbâcsite, ca şi dinţii plini de carii ai sărmanilor. De aici vine şi „stupoarea” lor în faţa efectelor democraţiei. Suferă în fond de o inaderenţa emoţională faţă de semenii lor. Benda descria acest tip de intelectual drept homme sans cœur. Poţi să ai dinţii foarte frumoşi şi albi, dacă inima ta este neagră de ură şi plină de putregai ideologic. Este la fel de detestabil un discurs public în care practicăm un atac la adresa celor care nu se pot apăra ca şi dezgustătoarea utilizare a săracilor de către pseudo-stânga PSD-istă.

Şi, la urma urmelor, vorba unui banc mai vechi, dinţii stricaţi se mai pot repara, dar minţile închise nu.

Autor: Doru Pop

       Sursa: Adevarul.ro

Triada scriitoricească Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

            De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.

            Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.

            Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.

            Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!

            Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.

            Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii  cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.

            Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.

            În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.

            În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.

*

            La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).

            Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste...250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”...

            Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.

            Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un  categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.

            Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

            Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!

            Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului...

            N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.

            Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.

            Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.

            „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!

            Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”...

            Sighetu Marmației,                                                   George PETROVAI

              26-27 feb. 2017