Astăzi, 31 martie, se împlinesc 92 de ani de la
nașterea lui Nichita Stănescu, cel mai important poet român de după război, cum
îl socotea criticul literar Laurențiu Ulici. Mi-l am aproape deoarece pașii mei
timizi spre poezie au pășit în urmele uriașe ale Poetului. Mi-am încrustat în
biografia mea o faptă a cărei semnificație nu a ațipit. Confrații mei
sigheteni, prin îndemnul profesorului și poetului Ion Ardeleanu-Pruncu, mi-au
încredințat nobila misiune de a-l convinge pe Nichita să vină în Maramureș la
întâmplări lirice dar nu numai. Coborât în Capitală, am reușit să-l lămuresc și
Poetul, într-o zi de octombrie 1979, a intrat pe ușa Casei de cultură din
Sighetul Marmației cu aceste cuvinte memorabile: „Bună seara! Am venit cu greu,
dar pentru prima dată mi s-a părut că țara noastră este un imperiu.”
Venea de la București împreună cu soția sa, Dora, și
prozatorul Damian Necula, pe post de șofer. Toată odiseea am povestit-o într-o
carte. Acum, sub semnul memoriei, am decupat o secvență din cele două călătorii
ale îngerului prin Nord. După o seară de neuitat la Desești, când, împreună cu
Poetul, am botezat Serile de Poezie din satul de pe Mara, în semn de prețuire
pentru Cununa de Aur pusă pe fruntea poetului român la Serile de Poezie de la
Struga, din Catedrala Sfânta Sofia de pe malul lacului Ohrid. Am fost invitați
de muzeograful Mihai Dăncuș, pe atunci directorul Muzeului Maramureșean, din
Sighetul Marmației, pe Dealul Dobăieș, în Muzeul în aer liber.
Cu Nichita în frunte am urcat dealul spre o casă
maramureșeană. În acea zi de octombrie, soarele parcă a urcat mai sus, în locul
lui ceresc. Acolo, în acea Sarmisegetuză a Maramureșului, Nichita a intrat cu
emoție. „Parcă intru într-un templu grec,” îi spune directorului Dăncuș. Ne-am
așezat în ocolul unei gospodării maramureșene. Casa are pe fruntarul ușii de la
intrare un text în limba latină. Mihai Dăncuș ne-a așteptat, ca o gazdă bună,
cu plăcinte, nuci, mere și horincă. Și ce-o mai dat Dumnezeu. Am citit poezii,
am povestit. Nichita ne-a spus: „Cuvântul Limbii Române este locul meu de
muncă!” Din locul în care stăteam la taifas se vedea bine deschiderea Văii
Tisei, dar și dealurile de dincolo de apă.
Nichita era interesat de oamenii care trăiesc acolo.
Mihai Dăncuș, care a fost un excelent etnograf, i-a povestit poetului despre
destinul acelor oameni, de istoria locurilor care se perindau sub privire. Este
Maramureșul din dreapta Tisei. Nichita asculta cu ochii pierduți în zare. Pe
acest fond ne-a povestit călătoria lui la Chișinău. Când a coborât din tren, a
sărutat pământul Basarabiei, rostind celebrele cuvinte: „Am venit de acasă,
acasă!” Era vremea când și Maramureșul din dreapta Tisei și Basarabia
aparțineau imperiului roșu.
La o masă de stejar, cu butuci în loc de scaune,
Frații Florea, Ion și Gheorghe, cântau din când în când. De la cântece de jale,
la cele cu ritmuri drăcești. Nichita ținea degetele în forma unui straniu
instrument muzical, prin care trecea vântul acelei zile. Parcă degetele
poetului cântau. Și vioara lui Gheorghe cânta, acompaniată de zongora lui Ion.
Deodată, Nichita a tresărit, s-a aplecat peste izvoarele din cântecul
maramureșean și a exclamat: „Bătrâne, îmi spune mie, ce-o fi cu muzica asta, că
mă obligă să fac ce vrea ea și eu vreau să fac ce vrea ea”. Apoi s-a întors
spre Frații Florea și le-a spus în felul lui de a spune: „Ați cântat pentru
toate păsările care au murit!”
Cei de față am simțit că poetul are o stare aparte.
Ne-a cântat ceva din Ploieștii tinereții lui, din Piața Sârbească. Dar nu
înceta să-i admire pe celebrii interpreți. În semn de prețuire, în stilul
cunoscut de lume, a simțit nevoia să le dăruiască aceste versuri pe care am
avut inspirația să le notez: „Sunetele începură să audă urechi/ Dragostea
începu să sângereze/ Ca o inimă smulsă/ Foamea mea era de aer/ Și cu vacă
mulsă./Atâta-mi zisesem/ Atâta trăisem.” A fost o după-amiază ce nu se poate
uita. Când am plecat din Muzeul satului maramureșean de pe Dobăieș, soarele
cobora și peste oamenii și pământurile de dincolo de Tisa.
Am reținut gestul lui Nichita de a-i saluta pe cei
de dincolo de Tisa. Care erau atunci în imperiul roșu. Le-a spus Nichita:
„Salut români!” Erau cuvinte sincere, descoperitoare. Cum a fost și gestul lui
de la Chișinău. Și nu uitați că astăzi, 31 martie, s-a născut cel mai mare poet
român de după război. A fost onoarea noastră de a poleniza Maramureșul cu
prezența poeziei lui. Și nu uit că marele poet a fost în două rânduri la
Desești. În acel octombrie și în anul 1980, în martie, când i-am cinstit ziua
de naștere în Maramureș. Atunci am învățat o înțelepciune de la Nichita: „Eu nu
mă mai cert cu nimeni, că sunt prea bătrân și nu am timp să mă împac.” Atunci
poetul avea 45 de ani. Acesta a fost crezul poetului.
P.S. Această fotografie am aflat-o în arhiva mea.
Nichita Stănescu, Gheorghe Pârja și Frații Florea, care au cântat pentru toate
păsările care au murit.
