Motto: „Adevărata victorie este să reușești să-ți păstrezi inima caldă în timpul iernii.” (Marty Rubin)
De Anul Nou, românii merg la urat din casă în casă,
pentru a avea noroc, bani şi sănătate. „Sorcova”, „Pluguşorul”, umblatul cu
„Capra” sau cu „Ursul” sunt doar câteva dintre cele mai frumoase obiceiuri,
păstrate, din moși-strămoși, pe întreg teritoriul României.
Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică
primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Pluguşorul” a ajuns o urare
obişnuită pentru recolte bogate în anul ce abia începe, însoţită de strigături,
pocnete de bici şi sunete de clopoţei. Este o colindă în cadrul căreia se
regăsesc și elemente teatrale, un strigăt făcut în cor, în ajunul Anului Nou, o
urare complexă, acompaniată de instrumente muzicale precum vioară, cimpoi,
tobă, fluier și cobză, cu scopul de a amplifica atmosfera zgomotoasă din jurul
obiceiului. La sate, „Pluguşorul” este extrem de complex, iar alaiurile care
merg din casă în casă duc uneori cu ele chiar și un plug. Cu timpul, mai ales
la oraș, plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit de un plug miniatural,
mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Acest obicei era
practicat doar de copii și adolescenți, dar acum participă toate generațiile de
colindători. În Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă
cu Plugul. În unele zone ale țării, din grupul colindătorilor fac parte și
femei. Versurile vechi, dar originale, ale „Plugușorului” s-au păstrat sute de
ani și continuă să ne surprindă în fiecare dată. Începând din seara de Ajun a
Anului Nou, „Plugușorul” este recitat de colindătorii care merg din casă în
casă întreaga noapte, până la răsăritul soarelui.
Plugușorul
Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați.
Mâine anul se înoiește
Plugușorul se pornește
Și începe a ura
Pe la case a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare
Semne bune anul are
Semne bune de belșug
Pentru brazda de sub plug.
Plugușor cu patru boi
Ia mai mânați, măi, flăcăi!
Hai, hai…
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Și-a-ncălecat
Pe-un cal învățat
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Cu frâu de mătasă,
Împletit în șase,
Cât vița de groasă.
El în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Să aleagă-un loc curat
De arat și semănat.
Și-a pornit într-o joi
Cu un plug cu doispreceze boi
Boi boureni,
În coadă codalbeni,
În frunte țintăței.
Ia mai mânați, măi, flăcăi!
Hai, hai…
Cu luna, cu săptămâna,
Își umplu cu aur mâna
Și el vru să vadă
De-i dete Dumnezeu roadă.
Era-n spic cât vrabia,
Era-n bob cât trestia.
Ia mai mânați, măi, flăcăi!
Hai, hai…
Traian iute s-a întors
Și din grajd alt cal a scos.
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian,
Negru ca corbul,
Iute ca focul,
De nu-l prinde locul.
Cu potcoave de argint,
Ce dă sporul la fugit.
Traian iute-a-ncălecat,
La Tinchin a apucat
Și oțel a cumpărat,
Ca să facă seceri mari,
Pentru secerătorii țării.
Și-altele mai mititele,
Pentru fete ocheșele
Și neveste tinerele.
De urat, am mai ura,
Dar mă tem că va-nsera,
Pe-aici, pe la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Și ne-așteaptă și-alte case,
Cu bucate mai gustoase,
Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de viță-aleasă,
Cu Cotnar de Drăgășani,
La anul și la mulți ani!
***
SORCOVA
VESELA
Tradiția românească de Anul Nou spune că, în prima
zi a anului, copiii se strâng în grupuri și merg la casele oamenilor pentru a-i
colinda.
„Sorcova vesela”, aşa cum se numeşte cântecelul
astăzi, nu a avut întotdeauna aceeași versiune. Se spune că, încă din cele mai
vechi timpuri, de prin anul 46 î.Hr., când Anul Nou începea la 1 martie, exista
obiceiul de a colinda din casă în casă cu ramuri de măslin, în semn de pace sau
de laur, în semn de onoare. Mai târziu, se colinda cu mlădiţă înmugurită de
măr, care se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei, şi care, până în ziua de
Sfântul Vasile, era înflorită. Cu sorcova se bătea de trei ori umărul persoanei
colindate, pentru a-i aduce noroc şi sănătate în noul an.
Una dintre legendele românești ale Sorcovei vorbeşte
despre Sfântul Vasile, care l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea şi lui o zi, iar
Dumnezeu i-a dăruit cea dintâi zi a anului, Anul Nou. De bucurie, Sfântul
Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc,
urcându-se apoi la Dumnezeu, ca să-i ureze. Astfel s-a născut obiceiul
sorcovitului. O altă legendă spune că, în seara de Anul Nou, Sfântul Vasile
stătea la fereastră şi îşi scria viaţa cu lacrimi în ochi. Dracii îl necăjeau,
zdrăngănind la geam cu un clopot. Din bunătate, sfântul a binecuvântat ca ziua
de Anul Nou să fie una a veseliei şi să se umble cu uratul pe la ferestre.
Sorcova,
vesela
Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii;
Ca vița-de-vie
La Sfântă Mărie
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroși
Copii sănătoși
Câte cuie sunt pe casă
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani,
Să trăiți, să ne dați bani.
***
CAPRA
„Capra” („Mersul cu capra”) este numele unui dans
tradițional românesc practicat de colindători în perioada cuprinsă între
Crăciun și Anul Nou. Ritualul folcloric este însoțit de elemente teatrale,
dansul fiind executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu un
cojoc întors pe dos. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn cu
maxilarul inferior mobil, tras cu o sfoară în timpul dansului și impunând prin
sunet ritmul mișcărilor. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să
fie realizate corect de la botul caprei, corpul fiind purtat într-o parte și în
alta de la jumătate, ondulându-se și formând valuri. „Probabil, originea este
în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc;
asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi,
îmbătrânit, uzat, al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare
zi, odată cu Solstițiul de iarnă.” (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul
Țăranului Român din București). Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și
învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie sa fie resuscitată, readusă
la viață. „Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare
și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții.” (Marcel
Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei. În unele sate din Bucovina,
întâlnim mai multe capre, sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale
țării capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe.
„Capra” și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa fiecăreia.
Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilității ca transformare cosmică.
CAPRA
Vine capra de la munte
Cu steluță albă-n frunte
Are-n coarne ramuri multe
Și mai mari, și mai mărunte!
Pe munte ca florile
Pasc ciobanii caprele.
Bine-i șade caprei mele
Cu hurmuz și cu mărgele
Frumoasă-i căprița mea
Cu covor și cu basma
Ța, ța, ța, căpriță, ța
A trecut cerbul Carpații
Ca să joace la toti frații
Cu covor împestrițat
Cu luceferi înstelat.
Pe câmpul cu floricele
Pe ape cu pietricele
Din copite scânteia
Cărările deschidea
Lumea-ntreagă bucura
Ța, ța, ța, căpriță, ța.
Cu covor și cu basma
Pentru anul care vine
S-auzim numai de bine
La anul și la mulți ani!
Vine capra de la munte
Cu steluțe albe-n frunte.
Asta-i capră-adevărată.
Ța, ța, ța, capriță, ța!
Gazdele să-ți dea paraua
Și să-ți umple teșchereaua!
Hai căpriță, să jucăm,
Ța, ța, ța, căpriță, ța! Măi!
Câte șindrile pe casă, atâția galbeni pe masă!
Câte pene pe cocoși, atâția copii frumoși!
Câte flori sunt în livadă, atâția galbeni în ladă!
Câți cărbuni sunt în cuptor, atâtea vite-n obor!
Zi, măi! Da’ mai zi, măi!
Gazdele să-ți dea paraua
Și să-ți umple teșchereaua!
Hai, căpriță, să plecăm!
Ța, căpriță, ța!
***
ANUL
NOU PE STIL VECHI
Motto:
„Iarna îngerii năpârlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pământ dar, pentru
că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc.”
Deși o mare parte a populației creștin ortodoxe
sărbătorește Revelionul pe 1 ianuarie, există și o minoritate în România care
sărbătorește Noul An la o dată diferită. Acești credincioși cinstesc
sărbătorile de rit vechi sau de stil vechi, ghidându-se după Calendarul Iulian,
decalat cu 13 zile față de calendarul oficial adoptat de Biserica Ortodoxă
Română în anul 1924. Astfel, credincioșii care respectă calendarul pe rit vechi
sărbătoresc Noul An la data de 14 ianuarie. Explicația o aflăm în istorie:
Înainte de Nașterea lui Hristos, timpul dintr-un an
se calcula prin două modalități: metoda egipteană și romană. După metoda de
calcul egipteană, erau 365 de zile într-un an, iar după metoda romanilor se
calculau 355 de zile într-un an. Astfel, exista o diferență de 10 zile între
cele două sisteme de calcul. Din dorința de a pune în acord aceste calendare cu
cel ceresc, împăratul roman Iuliu Cezar a adoptat, în anul 46 î.Hr., sistemul
de calcul egiptean, numit „Calendarul Iulian”. De atunci, Sinodul a luat ca
punct de plecare în calcularea datei Sfintelor Paşti ziua de 21 Martie –
Echinocțiul de primăvară. Însă, specialiștii astronomi au constatat că, şi după
aceea, din 123 în 123 de ani, Echinocțiul de primăvară retrogradează cu o zi.
La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând
zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14
octombrie. De atunci calendarul s-a numit „Gregorian” sau „Stilul nou”. În anul
1923, cele mai multe biserici ortodoxe au hotărât să renunțe la Calendarul
Iulian și să adopte Calendarul Gregorian. Cu toate acestea, data Sfintelor
Paşti se calculează tot pe baza Calendarului Iulian, în care Echinocțiul de
primăvară are loc cu 13 zile mai târziu, de aici provenind neconcordanța cu
data Paştelui din Biserica Catolică.
Tradițiile credincioșilor pe stil vechi lor nu
diferă foarte mult de cele ale ortodocșilor de stil nou: pe 13 ianuarie, în
Ajunul Anului Nou, după ce apune soarele, cete de tineri umblă cu „Pluguşorul”.
Se spune că gazda la care vin urătorii va fi binecuvântată tot anul şi păzită
de rele. * Ca să fii sănătos tot anul, trebuie ca pe 14 ianuarie să te speli pe
față cu apa în care este pus un bănuț de aur sau de argint.* La sărbătoarea din
prima zi a anului, fecioarele își pun punți din rămurele de măr dulce plasate
în locuri ascunse, pentru a visa bărbatul cu care se vor căsători. Potrivit
tradiției, dacă rămurica va fi acoperită de brumă, fata se va căsători cu un
bărbat bogat, în caz contrar se va căsători cu unul sărac. * Pe 14 ianuarie, la
sate se mai păstrează obiceiul ca fetele nemăritate să pună busuioc la fântână,
iar dacă a doua zi găsesc promoroacă pe busuioc, se vor mărita în acea iarnă. *
Tot acum se obișnuiește ca tinerele să scrie pe două bilețele, puse sub pernă
înainte de culcare, numele lor și al persoanei iubite cu care și-ar dori să se
mărite. Dimineața se scoate unul dintre bilete și, dacă fata nimerește numele
celui iubit, se va căsători în acel an, însă dacă scoate biletul cu numele său,
va trebui să mai aștepte.
Autor:
MARIANA CRISTESCU
Sursa:
NapocaNews
