POESIS - HORIA GÂRBEA

Din casa liftului

Adrian Pârvu

       Din casa liftului                  

(Parodie la "Din lift" de Horia Gârbea)

Liftul e  înţepenit

în casa lui

în blocul meu

în lift sunt doi îngeri

unul e Ioan Es. Pop

cu care m-am întîlnit

ieri în Piaţa Romană

celălalt e Ioan Flora

cu care am fost

pe Strada Culturii

unul vrea să o ia la dreapta

celălalt vrea să o ia la stânga

dar liftul

nu merge decât în sus

şi în jos

iată de ce acum

liftul stă pe loc

nedumerit

nu pot fără pălărie

deci

îmi iau pălăria în mâini

şi cobor pe scări

asta mă omoară

cu zile

ca florile din mai

n-am mai trecut demult prin sat

și-mi spune

un om ce de pe-acolo a venit

că s-au înmulțit crucile

și-n cimitir

dar mai ales

pe marginea drumului

ăl cu remorca plină de porci

ăl cu microbuzul

și calea ferată

ăl cu ciocnirea frontală

merg spre biserică

privesc zăvoiul aproape negru

văd ciocadia cum curge

furioasă de parcă

n-a mai curs de cincizeci de ani

aud berzele

clămpănind a pustiu

și susurul neliniștit

al televizoarelor

încolo nicio lumină

ies din cimitir

o iau pe liniuță

și mă trezesc

că-mi spune satul „dumneata”

apoi că fug toți

într-o direcție necunoscută

nu înțeleg nimic

prind numai un murmur

doar cîteva cuvinte

ăl cu remorca

și cu calea ferată

ăl cu ciocnirea frontală

trecutul – o sărbătoare

tîmplarul îl știi

ții minte cum bătea el

cuiele în cosciuge din

două lovituri cu dosul teslei

intra tot cuiul nu-l

mai scotea nici dumnezeu

îl știi pe tîmplar

ei a îmbătrînit

de nu-l mai cunoști

abia se mai tîrăște

pînă la cîrciuma lui vasile

abia mai ridică paharul

albăstrui cu fundul gros

pînă bea cinzeci trece ora

și aprinsul unei țigări

durează pînă mîine

îl știi pe gropar știi

cum săpa ca un excavator

ce gropi făcea late adînci

abia îl mai vedea din ele

dădea de apă plutea mortul

în sicriu ca într-o bărcuță

ei bine a îmbătrînit dacă

pleacă spre cîrciuma lui vasile

la prînz ajunge către seară

și dacă bea o sută adoarme

dar pe bietul popă îl știi

ții minte cum prohodea

cu viteza sunetului

cum învîrtea cădelnița peste mort

ca pe ciocanul de la stadion

a-mbătrînit săracul noroc

cu enoriașii că-l duc cu mașina

pînă la cîrciuma lui vasile

îl leapădă pe primul scaun

și noroc cu vasile că-i mai

ridică paharul la gură

și pe vasile îl știi

slab cum era parcă

a pus carne pe el parcă

a crescut a întinerit învîrte

butoaiele ca jonglerii la circ

un bobîrnac dacă dă

vreunui bețiv cade ăla în nas

pe gropar și pe tîmplar

cînd îi dă cu capul de masă

se aude de la pod iar

pe sărmanul popă îl ia de guler

și-i repede paharul pe gît

unii spun că l-au văzut pe vasile zburînd

ca un liliac trecea peste sat

duminică dimineață

vin corbii

vin corbii

pe cîmpul de luptă

găsesc o oaste împietrită

fără generali

fără inamici

o singură oaste necomestibilă

înfiptă în pămîntul

bătătorit de goana cailor

vin pescărușii

vin pescărușii

pe plajă găsesc

o corabie pietrificată

fără căpitan

fără pînze

o corabie împlîntată

în nisipul netezit

de trecerea vîntului

în piața catedralei

doisprezece copii

în straie grele de gală

poartă lumînările albe

nu se vede flacăra lor

în soarele dimineții

abia se văd ele albe

și înalte cum sînt

mai clară apare umbra lor

pe marmura treptelor

și desupra se rotesc corbii

și desupra se rotesc pescărușii

trecătorul din karona

trecea prin karona

un tip cam zdrențăros

nu privea pe nimeni

nu dădea bună ziua

un tip cam suspect

după el și-au zis cetățenii

după el și-au

șuierat polițiștii

după el pompierii

poate ne dă foc după el

ieșea insul acela

zdrențăros și suspect

din karona

nu privea pe nimeni

nu-și lua rămas bun

și toți cetățenii după el

toți chiar și copiii

își șopteau după el

cine știe cine e

cine știe unde se duce

rămăsese în urmă karona

și toți după el

după omul acela ciudat

toți șopteau după el

cine știe ce vrea să mai facă

da cine știe

ce planuri are mîrîiau

după el

și tot așa pînă s-a auzit tunetul

pînă a strălucit fulgerul

cu care zeii au prefăcut karona

în scrum albăstrui

în bile de zgură sticloasă

treizeci şi nouă

un deşert o dună

pe care patruzeci de luptători

au cucerit treizeci şi nouă

de steaguri

iar despre ultimul

nu se știe nimic

străzile pe care

voiam să trec

urmînd harta feţei tale

sînt aceleași

pe care trecea luna

pe care trecea moartea

iar despre ploaie

nu se ştie nimic

mîinile noastre

intră în toate bibliotecile

şi pe degete se poate citi

un rezumat

al celor mai înălţătoare

o mie de abjurări

cît despre ultima dintre ele

nu am aflat nimic

dacă inima nu s-ar fi rupt

dacă totul nu s-ar fi

spintecat în două

aş fi vrut să te întreb

despre ultimul steag

de ploaia căzută pe străzi

şi despre ultima renegare

şi cît de simplu ar fi

dacă măcar

umbrele lor ar răsturna pe covor

cutia cu peniţe stricate

dar aşa

cel din urmă drapel

e ca ploaia de ieri

şi din străzile

pe care am trecut

se ridică alte treizeci si nouă

de întrebări pentru tine

noaptea o maşină galbenă

spală oraşul

cîinele meu era tînăr

era tînăr cîinele meu

atît de tînăr şi alb

cum alerga în iarba înaltă

ca un zeu care nu ştie

nimic despre moarte

şi abia ne cunoşteam atunci

tu eu şi cîinele

alergînd în iarbă

sau pe un drum pe care

el cîinele nu-l ştia

era tînăr

eu eram bucuros

de zilele calde şi eram

stăpînul unui cîine tînăr

apoi am fost

stăpînul unui cîine matur

care învăţase drumurile

un cîine alb mare

ştia acum aproape totul

pe dinafară

ştiam acum aproape totul

pe dinafară

de multa vreme mă cunoşti

ştii după cum respir

dacă sînt trist sau bolnav

şi cîinele meu

mare şi alb

e încă tînăr

dar nu mai este

atît de vioi cînd aleargă

timpul a fost lung

acum ne cunoaştem

şi cîinele meu alb

e atît de bătrîn

încît putem spune

“e încă tînăr”

ziua de lucru

dimineaţa pe la ora patru pe nemîncate

îi aduna prinţul-poet pe gunoieri

nu mai făcea apelul erau toţi

şi îi întreba

bă voi ziceţi că omu-i o lumină

da moşule

ziceau ăia este

bine scrîşnea prinţul-poet

mai mult prinţ vai de poezia lui

bine marş la treabă

şi plecau să măture ce să facă

pe la opt îi chema pe miniştri

pe sfetnicii credincioşi şi necredincioşi

şi îi întreba

bă voi ştiţi ce-a zis baudelaire

că hîr că mîr nu ştiau

a zis că ori cu voi ori într-o ţară pustie

tot una pentru mine

unii se mai supărau ziceau

să-l prindă pe baudelaire ăla

şi să-l pună la tăiat sare să vedem

dar el le-o reteza destul cu vorba

mai bine răspundeţi

voi ziceţi că omu-i o lumină

păi cum să nu

rîdeau ăia din toate burţile

păi cum să nu fie este

îi gonea de-acolo şi se plictisea

mai aducea cîte un cîntăreţ

îi dădea ceva bani şi-i ordona

zi-o p-aia cu mistreţul

aia cum vînam eu

pe urmă seara le strîngea

pe doamnele de la curte nişte

curve neruşinate şi le lua ca la poliţie

voi ştiţi ce-a zis baudelaire

hă-hă de unde să ştie

a zis că sînteţi nişte

hoituri descompuse

o să umble viermii prin voi

cîinii cu oasele voastre în gură

apoi o să fiţi celule

şi pe urmă molecule

ehei rîdea cîte una

aşa o fi dar pînă să ajung eu putregai

vino matale încoace să vezi

cîte parale fac şi dacă nu ţi-o plăcea

să-mi zici mie moleculă

terminaţi cu trivialităţile

se răstea prinţul-poet

voi ziceţi că omu-i o lumină

şi toate tîrfele princiare

ziceau că da este

iar el nu mai ştia pe cine să întrebe

se ducea noaptea la schit la peşteră

la înţelept şi-l scotea afară de barbă

că dormea şi el ca omul

şi-l întreba

dacă ştie ce-a zis baudelaire

nu ştiu taică

eu nu ştiu cine a fost ăla

iar prinţul-poet se înfuria

şi-l lua acum de gît

lasă asta spune doar atît

e omul o lumină

bătrînul clipea des

şi-şi dregea vocea în beznă

măi tată să-ţi spun drept

unii zic că da

alţii că nu