Poesis - Lucica DRAGOŞ

 Cuvintele mele

Îmi fug gândurile

aşa cum se duc copiii la joacã

în inimã

am partea mea cea mai bunã

aidoma unui izvor

cu apa limpede

din al cãrui suspin

îmi adun mereu sufletul risipit

Desfrunzesc copacii

a toamnã

şi lacrimile ploii curg

printre cuvintele mele

care vin şerpeşte

târându-se

prin iarba azurie a sufletului

mã adulmecã

îmi sar de gât

îmi ling rãnile şi mã înfãşoarã

în cârpe albe de mãtase.

Sub o palã de vânt

cuvintele mele

în cãmeşe de tort

înmuguresc pe buze

şi infloresc

în zbor spre cerul

inimii tale.

Se anunţã cod galben                                  

Dintr-o datã

toamna asta

cu şoldurile late

m-a  înşfãcat  de umãr

am simţit-o

ca o muşcãturã

pânã la os

acum vânturã în stânga

şi în dreapta

tot felul de poveşti

scrise pe frunzele prinse de brumã

şi pe sclipirile argintate

ale crizantemelor

cum cã ea

şi-ar fi cam terminat treaba

şi are de gând

sã ne sufle în creştet

ploi multe

şi reci.

Cu tãmplele albite mai cer                          

Din Cutia  Lumii au apãrut toate

oameni şi plante

apã

cer şi pãmânt

cu propria-mi rãdãcinã în  braţe alerg

drumuri rãsucite-n spirale

urc trepte

cobor trepte

pe prispa casei

s-a  aşezat  tãcerea

mã caut şi caut în mine

în ceea ce sunt

mã regãsesc în  rod

îngenunchez în rugã

înfiptã în coşul pieptului

inima suspinã

de multe ori mi-ai dumicat sufletul Viaţã !         

şi l-ai azvârlit în hãu

firmiturã

cu firmiturã

se  însereazã în timp

clepsidra îşi cerne nisipul

cu tãmplele

albite devreme

mai cer

o ploaie liniştitã

cu miros de gutuie coaptã

sã netezeascã faţa pãmântului

crãpat de atâta uscãciune.

Urmele paşilor                                 

În despletiri

de anotimpuri copacii

s-au despuiat

de haina ruginie

purtându-şi semeţi goliciunea

cu sãrutul soarelui

lipit pe buze

vântul

îşi face de cap

risipind

pe fruntea plinã de sudoare

a pãmântului

mormanul de frunze

care acoperã urmele

paşilor.

  De o sã vii

 De ai sã vii vreodatã

aici la mine

aş vrea sã stii cã satele-s frumoase

cu oameni gospodari

şi buni

ce te-or primi cu drag

te-or aşeza la masã

din inimã – ţi vor da de toate

şi îti vor spune ce şi cum pe aici

îti vor aşterne pat în casa bunã

te-or omenii aşa cum se cuvine

cu pitã

slanã

şi o horincã

fãrã s-aştepte vreo rãsplatã

o sã asculţi

în dimineţi cocoşii

dinspre cuptor

o sã-ţi pãtrundã – n nãri miros

de pâine coaptã-n vatrã

cu coaja rumenitã

bunã

de o sã vii în sat la mine

o sã-ndrãgeşti şi tu

pãmântul sacru

din care râd în soare holdele mãnoase

şi dã bineţe liliacul

Aşteptând vraja                               

Cu iz de nesomn

nopţile  mele

asemeni lupului înfometat

muşcã din mine

pe sub piele simt furnicile

cum umblã şi-şi fac muşuroi

agãţat în pânza de paianjen a nopţii

încep sã numãr

unu

doi

trei

şi o tot iau de la capãt

pâna când sufletu-mi naşte o nouã dimineaţã

în care desluşesc cântecul cocoşilor

buimac

cu ochii cârpiţi

privesc cerul albastru

amãgindu-mã cu o noapte

în care miresmele de iasomie din aşternuturi

o sã aducã vraja.

Un timp nou                          

Fiecare timp are nelinişti

care alertează bătăile inimii

iar pulsul

pulsul zvâcneşte în tâmplă

doar roua dimineţii şi lumina răsfirată a soarelui

îţi mai învăluie cu un surâs chipul

atunci

simţi susurul izvorului din tine

cum se revarsă în cuvinte

pe poteca asta nouă

pe care păşeşti

un gând

care purifică lutul

din care esti plămădit

în această ploaie a vieţii

care te răsfaţă

cu un curcubeu

adunat în priviri transparent de limpezi

când ai puterea să te priveşti în ochi

fără să ai vreo teamă

de toate timpurile tale.

Ochii mamei                         

La întâmplare

între douã rãsãrituri

am bãtut la fereastra

acestei Lumi

cu spaimã

am venit pe lume

plângând

şi atunci

cu o singurã privire

ochii mamei

m-au cucerit.