Nevoia şi importanţa muzeelor etnografice săteşti

Eram încă pe la început de drum, în cercetare, când i-am îndemnat pe câţiva dascăli locali şi pe oameni cu responsabilităţi de la primării, să înfiinţeze muzee etnografice locale, mai ales în satele şi comunele mari ale Maramureşului, Chioarului, Lăpuşului sau Codrului.

         Au fost mai multe iniţiative care nu au prins viaţă, din nefericire, între ele, Muzeul etnografic al Ţării Chioarului, de la Şomcuta Mare, programat să se înfiinţeze în sediul judecătoriei desfiinţate, apoi, Muzeul Zonei Fisculaşului, ce urma să se organizeze la Copalnic Mănăştur. Nu mai amintim de Muzeul Etnografic al Ţării Lăpuşului, propus, de către noi, să se organizeze la Târgu Lăpuş, propunere la care s-au opus vehement tocmai mai-marii culturii de atunci, lipsiţi de afinităţi culturale. Din mai multele proiecte am izbutit cu unul, cel al Codrului, pe care l-am organizat împreună cu etnograful Sabin Şainelic, în casa George Pop de Băseşti. Şi tocmai pentru că l-am realizat cu multe sacrificii (obiectele fiind adunate pe bază de donaţii), el a fost cu prea mare uşurinţă desfiinţat şi obiectele aduse în Baia Mare, deşi i se putea găsi o altă locaţie. Şi iată că, ceea ce fac unii cu mari sacrificii, alţii strică. Noroc că dascăli entuziaşti şi convinşi de nevoia importanţei unei astfel de instituţii săteşti au pus umărul şi au înscris realizări. Profesorul Traian Rus, când s-a văzut nevoit să scoată obiectele din holul şcolii din Oarţa de Sus, împreună cu ortaci entuziaşti, cu sprijinul autorităţilor locale şi oameni politici, a amenajat un muzeu etnografic al satului într-o casă veche. În jurul muzeului ne strângem, an de an, cercetători şi oameni de cultură, ierarhi de frunte ai bisericii, la manifestările organizate în sat. Lui Traian Rus i se alătură Mihai Dăncuş, care a organizat un muzeu etnografic la Ieud, apoi Victoria şi Izidor Berbecaru, care au organizat un muzeu sătesc în Botiza. În activitatea noastră publicistică, am scris despre muzeele etnografice şcolare, dar, din păcate, rând pe rând au dispărut nejustificat. A rămas, în schimb, cel din Budeşti, care datorită valorii şi bogăţiei obiectelor expuse îşi dovedeşte din plin utilitatea, fiind des vizitat. Cândva, vizitam la şcoală Muzeul Etnografic şcolar din Săcel. Era un muzeu frumos, cu obiecte de mare valoare. Nu mă gândeam că va fi desfiinţat. Chiar dacă din obiecte au mai dispărut, un dascăl îndrăgostit de patrimoniul etnografic local, Vasile Grad, a depozitat obiectele în cabina de proiecţie a căminului cultural, care aşteaptă să-şi ia locul într-un viitor muzeu etnografic. Radu Pop, un tânăr pasionat de cultura populară, fiu al satului, manifestă pe această linie iniţiativă, ba chiar a achiziţionat obiecte pe bani proprii. Visează la un muzeu, pe măsura personalităţii etnografice a acestei vetre. Consultându-l pe primarul comunei, acesta s-a arătat interesat, îl vrea, însă, într-o casă veche. Dar o casă veche nu este funcţională pentru un muzeu etnografic. Este nevoie de atragerea de fonduri pentru construirea unui sediu adecvat pentru un asemenea muzeu, care să fie amenajat potrivit exigenţelor actuale. Asta, pentru că un muzeu etnografic nu este menit doar să atragă turişti, ci trebuie să slujească şi cercetărilor de specialitate, ba mai mult să fie o istorie a devenirii vetrei prin vreme.   

                                                                                  prof. Pamfil BILŢIU