Amanta
Ameţitoare, albă stalactită
care susţine bolta unui gând
cu trupul ei de raze, spumegând,
cu gura tragică şi răzvrătită;
profil de-argint, ca marea-ntr-un intrând,
de unde praguri tot mai sus invită
spre-o altă lume, furtunos invită
din maluri şi azururi, rând pe rând;
orgolioasă de singuratate,
tiranică, născută în delir,
rivală-n străluciri cu orhideea;
aşa mai bântuie cu voluptate
punând pe fruntea mea stigmat şi mir
amanta fără patimă, Ideia.
Elegie
Cândva fecioarele acestui astru
ieşeau din casă, gângurind abia,
purtând pe umeri ca un scut albastru
o frumuseţe limpede şi grea.
Iar umbra ei, căzând din mers pe plante
le-ncovoia pentru putreziciuni
şi pentru-acele sfinte diamante
ivite cu trufie în cărbuni.
Iar tu, iubito, suferind cu pasul,
găseai în zare fluviul descântat
de salcii triste, lacrimând în ceasul
când luna-şi scoate cornul argintat.
Şi toate coborâţi în val cu scuturi
roşcate în amurg şi negre-apoi.
Minusculi stropi şi ochi imenşi de fluturi
cădeau pe umerii rotunzi şi goi.
O, scutul nu părea să se scufunde !
Căzând adânc, te minunai şi tu
că trupul vostru dipărea în unde,
dar frumuseţea trupurilor nu.
Iar fiarele setoase, mai la vale,
privind cu ochiul roşu de pe mal,
cu alt luceafar se-ntorceau din cale
uitând să guste fermecatul val.
Târziu, fără vestmânt, ţinând cu mâna,
lunatice, voi ascundeaţi sub scut
plăcerea-nspăimântată şi ţărâna
din care trupul vostru s-a născut…
Cândva, femeile acestui astru
puntau o alta frumusete, gri.
şi nu visau ca scutul ei albastru
odată, de pe umeri, va cădea.
Iar spre sfârşitul unei nopţi amare,
când fiicele ieşiră dintre flori,
cu sâni sfioşi şi umeri goi pe care
cădeau cu săbii aspre tineri zori,
- trecu încet şi scutul tau, iubito,
sa apere un numar mai frumos
si clipa mare pe care-ai sfintit-o
in pantece cu tipat dureros.
Acum iata: stati plangand in noapte,
caci fiicele isi trec stravechiul scut
la alte fiice, mandre, fara sopate,
ca intr-un joc de-a pururi cunoscut,
Si plangeti fluviul linistit si pasul
cu care veti intra-n acelasi val
si salciile jalnice si ceasul
pana sub luna-ntarziat pe mal.
Cand scutul falnic o sa se scufunde,
cazand adanc, te vei mira si tu
ca frumustea a pierit in unde,
tarana trupurilor insa nu…
El cinta pe tarm. Perfida,
unda marii s-alinta.
Ea zicea: Ma simt silfida,
prinde-ma - si sint a ta ...
Marea chicotea: - Ha! Ha! ...
Si-a sarit in apa fata.
Unda marii, inspumata,
doar atita astepta.
Ca pe-o floare-n vint o poarta
valul viu si apa moarta.
El o cauta-n zadar:
trupul ei mereu isi pierde
in argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iata - atingind nadirul
sinii goi si trandafirul.
Dar cu mina prin safire
pescuitu-i o poveste
fara margini, ca si marea.
Consumata-n stralucire,
ziua nu le-a dat de veste
sa-si consume-imbratisarea.
E tirziu. Cind - beat de dor -
el o prinde si-o saruta,
unda marii scade, muta,
tremurind in jurul lor.
Unde-s tarmurile?... Nu-s.
Doar azurul jos si sus,
clatina pe valuri crete
tulburata frumusete,
ani de fum, eoni de foc.
Osie de vis a lumii,
ei - in lingusirea spumii -
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curma,
se desfac, se prabusesc.
Numai ei nu mai sfirsesc
sarutarea cea din urma.
- Prinde-ma si sunt a ta,
murmura apa livida.
Iat-o prinsa! Dar a cui e ?
Unde-i sprintena silfida ?
Unde-i cel ce-o cauta ?
Joaca apa amaruie
neagra-vinata-verzuie ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu