MOTO: „Această soluție,
după părerea mea NU E BUNĂ, MĂ NEMULȚUMEȘTE și
împreună cu avocații căutăm cele mai
bune căi PENTRU A CONTESTA ACEASTĂ SOLUȚIE…”
( Klaus Iohannis, 16 noiembrie 2016 , interviu la TVR 1 cu privire la decizia
Curții de Apel Brașov prin care familia sa a pierdut imobilul
din strada Nicolae Bălcescu, în Sibiu. Ulterior, pe 24 martie 2017, deși Iohannis a formulat contestație în anulare la sentința definitivă chiar și aceasta a fost respinsă de Curtea de Apel Curtea de Argeș, ca neîntemeiată, decizia pronunțată în cadrul recursului rămânând în
picioare.)
Acum trei ani și
ceva, pe când febra uriaşă a „REVOLUȚIEI
– CORUPȚIA UCIDE” se lua instantaneu de
la cei care strănutau, fără batistă la gură, pe Facebook, am văzut în Piaţa
Universităţii (cred că acolo se petrecea, deşi n-am urmărit atent etapele
„revoluţiei”), cu o oarecare surprindere, un tată exaltat care-şi cerea iertare
de la fiul (fiica) lui pentru care n-ar fi făcut destul, de-a ajuns bietul
(biata) să-şi strige în stradă deznădejdea de a fi guvernată de corupţie,
aşadar – se înţelege – de un guvern social-democrat.
Într-o astfel de civilizaţie, cum este cea românească,
deprinsă (cu excepţia cazurilor marginale, dintr-o zonă sordidă a societăţii,
pe care îmi este greu nu numai să le comentez, dar, uneori, chiar să le şi
condamn) cu cocoloşirea excesivă a
copiilor, cu îndestularea lor pentru care nici un efort nu este prea mare, cu
împingerea limitei de „asistare părintească” a odraslei uneori peste vârsta de
35 de ani, tatăl căzut în genunchi şi umilindu-se fără rost, mi-a stricat
seara.
Căci efectele febrei stradale şi înţelepciunea mişcărilor de
trupe ale tinerilor frumoşi şi liberi se vedeau deja, în toată splendoarea lor:
un „GUVERNUL MEU” încropit din specialişti şi bravi tehnocraţi, dintre care
prim-ministrul desemnat retrăsese rapid doi potenţiali miniştri, de-a lungul şi
de-a latul unei singure zile, cu un aşa-zis program modificat de patru ori în
24 de ore, cu o promisiune de viitor ambiguă, pe baza lui „să fie bine, ca să
nu fie rău”… oare cât de necesară era aventura asta marcată nu de cutezanţă, ci
de diletantism, şi cum ar fi putut cineva să-i dea credibilitate?
În timp ce, din nu se ştie ce motive, România schimba din
mers garnitura de tren, nepăsătoare la călătorii aterizaţi pe şine şi la
accidentele punctuale care riscau să se transforme în carnagiu, preşedintele ei
„ales”, „minunea din noiembrie”, îşi dădea jos poleiala , ca pe-un palton mai
fără vatelină, şi începea să arate ca exact ceea ce este: un individ meschin,
lacom şi de anvergură limitată, slăvind „statul de drept ” şi „justiţia independentă”,
pe ale căror statui s-a căţărat ca un porumbel imaculat, doar când îi sunt
favorabile. Când nu i-au mai fost favorabile, a făcut, cocoţat, exact ceea ce
ar face orice alt porumbel imaculat pe chelia unei statui, dacă acolo îl prinde
nevoia.
Din „nu comentez hotărârile judecătoreşti definitive” la
„această soluţie nu este corectă, după părerea mea şi mă nemulţumeşte”, e
distanţa de la ipocrizie la ceea ce crede într-adevăr preşedintele când a fost
pus în pericol să-şi piardă definitiv un bun a cărui închiriere i-a adus,
într-un răstimp mulţumitor , frumuşica sumă de 320.000 de euro.
În 2014, în timpul campaniei la prezidenţiale, între cele
două tururi de scrutin, când a început nebunia facebookistă, mi-a trecut prin
cap, şi recunosc că atunci mi s-a părut puţin cam exagerat, că n-ar fi exclus
să ne lipim de un prezident „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decat
Caţavencu ”, asta raportându-mă la cei doi grandioşi competitori ai alegerilor
din 2009.
Azi aș spune că e
posibil să fi avut, totuşi, o premoniţie.
Autor: Luminiţa ARHIRE
Sursa: Justiţiarul
Nota redacției
Justitiarul: Fotografia nu a fost aleasă întâmplător, cei doi care-l încadrează
pe plăvan, Zgonea și Cioloș, sunt chiar Farfuridi și Cațavencu!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu