Dilemele dreptei

Dacă alegerile din 26 mai închid într-adevăr o epocă şi deschid o nouă filă în istoria politicii româneşti vom vedea abia după viitoarele alegeri locale şi parlamentare. Foarte importante şi ele, alegerile prezidenţiale intră în altă logică. Funcţia în sine este una ieşită din tipare. Preşedintele face parte din Executiv, dar nu are decât puterea opozantului situat într-o poziţie privilegiată, aceea de şef al serviciilor speciale, al CSAT, al numirii şefilor din justiţie, al ambasadorilor etc.

  Preşedintele rămâne „opozant” şi când provine din acelaşi partid sau alianţă electorală cu primul ministru. Cuplul electoral Băsescu-Tăriceanu este un exemplu. Nici relaţia Iliescu-Năstase nu a fost una a deplinei armonii, însă disensiunile au fost ascunse cu mare grijă. Spre deosebire de neînţelegerile dintre preşedintele Emil Constantinescu şi premierii CDR proveniţi din PNŢCD.

Klaus Iohannis are o situaţie cu totul specială. Preşedintele nu are legături sentimentale cu PNL, el provenind din FDGR, pe listele căruia a candidat de nenumărate ori pentru funcţia de primar al Sibiului.

PSD, ca principal adversar al dreptei, dar şi ca partidul care reuşeşte să-şi treacă întotdeauna candidatul în turul final, nu a reuşit să se fixeze asupra unui candidat. Motivul nu a ţinut atât de situaţia specială a lui Liviu Dragnea, ci de faptul că nu a reuşit niciodată să câştige preşedinţia României decât în cazul cu totul special al lui Ion Iliescu. Este deja o certitudine că dreapta câştigă prezidenţialele. Aşa cum, prin compensaţie, părea să se transforme într-o cutumă că stânga câştigă alegerile locale şi parlamentare. Iar până în 26 mai 2019 se adăugau şi alegerile europarlamentare. Atunci s-au răsturnat toate calculele bazate pe rezultatele din trecut.

Prin urmare, dreapta consideră ca şi câştigate alegerile prezidenţiale. Această siguranţă, dată şi de degringolada care a cuprins PSD după condamnarea liderului, ascute lupta pentru desemnarea candidatului. Ca proiect pentru viitor – chiar numele indică lucrul acesta – Alianţa USR-PLUS, punându-şi în faţă anul 2020,  se înţelege că îşi doreşte un candidat prezidenţial propriu. În caz contrar, USR-PLUS devine o simplă locomotivă a unui alt partid, a unui PNL care se transformă pe zi ce trece într-un partid prezidenţial.

Un partid prezidenţial are o dinamică puternică şi atunci când se află în opoziţie. S-ar părea că alianţa USR-PLUS cunoaşte aceste mecanisme ale puterii şi ţine cu tot dinadinsul să aibă un candidat prezidenţial propriu.

S-au putut remarca anumite răceli în relaţiile preşedinte-USR-PLUS,  şi mai ales în relaţiile PNL-Cioloş, PNL- Dan Barna.

Dreapta, câştigătoarea alegerilor europarlamentare, nu se grăbeşte să-şi aroge victoria la comun. PNL ţine să fie considerat partidul care a câştigat alegerile şi nu pare deloc dispus să-i acorde USR-ului vreun merit, şi nicidecum partidului lui Dacian Cioloş. Ignoră şi PMP-ul lui Traian Băsescu, lăsând să se înţeleagă că a fost un incident trecerea pragului electoral. Prin declaraţiile lui Rareş Bogdan, îşi îndepărtează şi UDMR-ul.

Despre o opoziţie unită nu se poate vorbi nici când se proiectează un nou guvern. USR-PLUS a anunţat că susţine un guvern de dreapta, dar nu intră la guvernare. Este dovada poziţionării pentru alegerile prezidenţiale, este mai degrabă o declaraţie de război decât un semnal de colaborare.

Dreapta a înregistrat o mare victorie. Acum stă şi se întreabă: ce facem cu această victorie? Partidele câştigătoare par să aibă o singură preocupare: cum să-şi împartă puterea după victoria din 26 mai.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş