Toma d’Aquino spunea că insurecția sau rezistența armată în fața tiraniei e justificată din punct de vedere moral, însă doar în condițiile în care răul făcut prin încercarea de a-l da jos / de a-l opri pe tiran e mai mic decât răul pe care îl implică perpetuarea tiraniei.
În situația de față e clar pentru oricine care nu
și-a pierdut busola morală cine e victima și cine e agresorul, cine luptă de
partea tiraniei și cine împotriva ei, indiferent dacă luptă cu arma în mână sau
doar din tastatura, cine amenință cu armele nucleare și cine nu recurge la
astfel de amenințări, și cât de execrabil e din punct de vedere moral simplul
fapt de a recurge la astfel de amenințări, fie ele și “voalate”.
Ceea ce nu mai este așa de clar e cât de serioase
sunt aceste amenințări, căci în funcție de realitatea riscului din spatele
acestor amenințări se trece de la binele relativ al susținerii victimei unei
agresiuni (chiar dacă asta implică prelungirea unui război și noi pierderi de
vieți omenești, nefiind clar dacă viața sub tirania putinistă va fi mai bună
pentru acei oameni decât continuarea luptei cu riscul pierderii de noi vieți
omenești) la răul absolut al războiului nuclear.
Iar atunci când nu știm, ce facem? Pariem. Dar în
cazul de față, pariul e precum pariul lui Pascal: pariem lumea întreagă pe
niște teritorii ucrainene, nu e clar cât de mari, pentru că nici Putin nu își
definește obiectivul, nici Biden nu se așază la masă cu el pentru a încerca să
lămurească această chestiune, în măsura în care se poate. Dar nu vom ști
niciodată dacă se poate sau nu atâta timp cât nu încercăm.
Dacă mi se propune să pariez pe o ladă de bere,
pariez mai degrabă pe bluful lui Putin. Dacă mi se propune să pariez nu doar
propria viață, ci lumea întreagă, atunci nu pariez, și nu văd cum s-ar putea
justifica un astfel de pariu din punct de vedere moral, nici cum ar putea să
fie absolviți de o vină incomensurabilă cei care își asumă un astfel de pariu,
doar în virtutea faptului că nu ei, ci Putin va fi cel care apasă primul
butonul. Așa stau lucrurile chiar și în situația în care un compromis rezonabil
nu poate fi negociat și nu putem ști dacă poate sau nu să fie negociat atâta
timp cât nici nu încercăm. Pe de altă parte, pariul e complet criminal în
condițiile în care implicarea militară indirectă a Occidentului, ce crește
riscul unui astfel de deznodământ, nu este dublată și de niște eforturi
diplomatice pe măsura gravității situației, adică atâta timp cât doar pariem
planeta întreagă, fără să mai încercăm totuși să o salvăm.
Or noi nu discutăm aici doar despre înarmarea unei
victime care se apără în fața unei agresiuni, așa cum prezintă problema
capetele pătrate sau înfierbântate ale tefeliștilor și atlantiștilor. Dacă
problema chiar s-ar reduce la acești parametrii, ea ar fi relativ simplă.
Ucraina are o conducere aleasă în mod democratic care e învestită cu
autoritatea de a decide în problema păcii și a războiului, are tot dreptul să
se apere și știe mai bine decât noi dacă e cazul să cedeze sau să continue
lupta, în timp ce noi avem nu doar datoria morală de a ajuta victima unei
agresiuni, ci și tot interesul de a ține agresorul cât mai departe de granițele
României și ale NATO. Dar chiar și în condițiile astea, a înarma fără să
negociezi în paralel (iar a negocia nu înseamnă să îți repeți poezia
atlantistă, ci să dai / cedezi ceva la schimb pe altceva) pentru a încerca să
găsești cât mai repede cu putință o soluție de încetare a focului, tot e
profund imoral.
În plus, nu trebuie să uităm că democrația formală
nu reflectă niciodată în mod perfect opinia publică reală. Așa cum nu există
niciodată și nicăieri un singur popor, unit în cuget și simțiri, ci diferite
categorii sociale în cadrul aceleiași societăți cu opinii diferite, inclusiv în
problema de viață și de moarte a păcii și războiului, tot astfel, ceea ce auzim
la televizor și pe rețelele de socializare, adică prin intermediul opiniei
publice oficiale în spatele căreia se află de regulă și o pompă cu euro și
dolari, nu e musai ceea ce crede poporul ucrainean în totalitatea sa sau ceea
ce ar crede și fiecare ucrainean dacă ar fi îndeajuns de bine informat
(firește, nu de către ruși) și de înzestrat cu instrumentele critice necesare
pentru a-și forma o opinie realmente autonomă. Firește că, în principiu,
oamenii ăia știu mai bine decât noi ce trebuie să facă cu viața lor și că nu
sunt niște simple instrumente ale unor interese geopolitice imperiale, așa cum
încearcă să ne convingă propaganda rusească, dar nu e cazul nici să fetișizăm
“voința poporului” , care nu dispune niciodată o reprezentare perfectă sau să
ignorăm interesele occidentale și instrumentele de care dispune Occidentul (el
însuși destul de divizat) pentru a-și atinge respectivele interese. Probabil că
adevărul e undeva la mijloc și doar cei care cunosc îndeajuns de bine statul
ucrainean și societatea ucraineană ar putea să stabilească cu mai multă
exactitate cam pe unde se află mai exact.
Revenind la problema morală, aici nu avem de-a face
cu realitatea simplificată și decontextualizată a unei națiuni unite în cuget
și simțiri care a fost atacată de un imperiu. A pune problema în acest mod fals
întrucât decontextualizat, e fie stupid, fie imoral, fie și stupid și imoral.
Din contră, avem de-a face cu realitatea faptului că un alt imperiu se
folosește de aspirațiile reale, legitime și cel puțin într-o anumită măsură
autonome ale unei națiuni pentru “a slăbi” un imperiu rival cu prețul vieții
civililor și cu riscul transformării războiului într-o catastrofă nucleară. Iar
acest imperiu rival din vest nu doar înarmează victima agresiunii din motive
cât se poate de dubioase, care nu se suprapun fără rest pe motivele
ucrainenilor ce luptă împotriva agresiunii ruse, ci înarmează, sporind astfel
riscul unei catastrofe nucleare, însă nu negociază și nu face în paralel – cum
n-a făcut de la bun început – niciun efort de detensionare a situației. Pentru că
mizează totul – nu doar soarta civililor ce continuă să moară în timp ce scriu,
ci și soarta întregii umanități – pe înfrângerea Rusiei, care nu este posibilă
– aici e deja o chestiune de logică elementară – decât dacă Putin nu e dispus
sau nu poate, de fapt, să declanșeze apocalipsa nucleară. Ori nu doar ce face
și spune Putin, ci și această abordare a Occidentului e tot demență criminală,
dacă nu cumva e demență senilă sau o combinație de demență senilă și isterie
infantilă tefelistă, iar în cazul în care Putin apasă primul butonul, chiar nu
va mai conta după aia că, stricto sensu, el a fost principalul vinovat, dar și
ăilalți au avut grijă să nu rămână prea mult în urma lui ca să nu mai rămână
după aia nimic în urma lor.
Ca o paranteză, chiar și în ipoteza în care Putin
lovește primul fără prea multe victime (spre exemplu lovește o bază militară),
iar NATO dă înapoi pentru a nu escalada, precedentul creat e de o gravitate
extremă, iar în genul acesta de poker dement, dacă adversarul nu blufează și e
dispus să meargă până la capăt, cu cât cedezi mai repede, cu atât pierzi mai
puțin. De exemplu, dacă făceai un mic compromis cu Rusia care să evite
Maidanul, așa cum recomandau încă din 2014 Mearsheimer și Kissinger, paguba
strategică era infinit mai mică decât dacă te hotărăști să dai înapoi abia când
ai ajuns pe buza prăpastiei, iar dacă nu dai înapoi cade toată lumea în
prăpastie. Și nu e doar o pagubă strategică, ci una ce poate avea consecințe
umanitare catastrofale mai târziu. Gândiți-vă ce idei ar putea să-i vină lui
Kim Jong Un dacă Occidentul cedează și acceptă să facă concesii abia după ce
Putin detonează o primă bombă nucleară. Într-un fel, e deja foarte târziu, un
rău enorm a fost făcut deja, dar mai târziu va fi și mai rău, în cazul în cafe
va mai fi ceva.
Or în condițiile astea – și nu putem discuta
problema morală fără să ținem cont de cadrul ei concret – eu nu am de gând să
susțin nicio înarmare. Nu pentru că aș fi pacifist, stricto sensu, nici pentru
că nu aș fi capabil să disting binele de rău și victima de agresor, nici pentru
că nu aș conștientiza faptul că un eventual compromis implică la rândul lui
costuri și riscuri semnificative, ci pentru că nu vreau să mă fac părtaș în
niciun fel la răul absolut al sinuciderii colective a umanități, desigur, în
numele principiilor atlantismului. Chiar și în ipoteza în care Putin ar lovi
primul cu o bombă nucleară Bucureștiul și aș muri în chinuri alături de alte
sute de mii de concetățeni, nu vreau să se activeze niciun articol 5 al
Tratatului Nord-Atlantic ca astfel să se activeze Apocalipsa, nici să fiu
răzbunat printr-o atrocitate similară comisă împotriva altor civili nevinovați
din Rusia. Cine se oprește primul și întoarce obrazul în astfel de scenarii
demente despre care nici măcar nu ar fi trebuit să mai discutăm vreodată – și
toți cei care, într-un fel sau altul, ne-au adus în situația de a purta o
astfel de discuție, au comis deja o crimă impardonabilă – își salvează
sufletul, măcar, chiar și în ipoteza în care, prin mica sa contribuție, nu mai
poate salva lumea, pentru că s-a acumulat prea multă răutate și prostie, pentru
că sunt prea mulți demenți pe lumea asta sau pentru că nu am știut să-i ținem
pe demenți departe de puterea politică și de armele de distrugere în masă.
Dacă Biden se așază în momentul de față la masa
negocierilor pentru a negocia, pe bune, nu opțiunile Ucrainei, care aparțin
(sau ar trebui să aparțină) în totalitate poporului ucrainean, ci sprijinul
militar acordat de SUA și aliații săi Ucrainei, atunci și poziția mea se va
schimba. Altfel, răspunsul meu e simplu și clar: nu mulțumesc. Chiar nu am de
gând să particip în vreun fel la această catastrofă umanitară pe care am
anticipat-o de la bun început, încă din februarie 2014, la mine pe blog, în
timp ce marii experți și înțelepți care ne conduc pe salarii de zeci de mii de
euro și șpăgi de milioane salutau entuziasmați victoria “democrației și
statului de drept”. Am mai auzit și argumentul ăsta: nu mai bine ne încredem
noi în liderii noștri, că poate știu ei mai bine prin intermediul serviciilor
secrete că Putin nu va folosi armele nucleare. Serios? În aceiași lideri care
ne-au adus aici ca după aia tot ei să recunoască că “nu se așteptau”? În
aceleași servicii secrete care au pregătit și invazia din Irak, și retragerea
din Afghanistan?
În final, câteva cuvinte și despre leadership-ul
ucrainean. E foarte important să stabilim în mod clar cine e victima și cine e
agresorul și cât de ticălos e acesta din urmă, să subliniem că niciuna dintre
provocările agresive și / sau iresponsabile ale conducerii ucrainene, nu
puține, încurajate sau doar tolerate de liderii euroatlantici, nu justifică
agresiunea inițială a lui Putin și cu atât mai puțin continuarea acestei
agresiuni chiar și în condițiile în care a devenit cât se poate de clar că o victorie
rapidă și fără prea multe victime e cu neputință, ca să nu mai vorbesc de
abominabilul șantaj nuclear la care recurge acesta din urmă. Nu am ce să discut
cu oamenii incapabili să recunoască astfel de adevăruri elementare, nici nu am
ce “soluții” să caut alături de cei cărora le lipsește cu desăvârșire
discernământul și busola morală.
Acestea fiind spuse, o fi fost frumos show-ul cu
Zelenski perindat prin toate parlamentele marilor puteri mondiale și
pelerinajul tuturor liderilor mondiali la noul Ierusalim democratic de pe
Nipru, dar cred că a sosit momentul să discutăm, calm și responsabil, soluții
raționale, fără show-uri emoționale, iar în condițiile în care ambasadorul
ucrainean de la Berlin îl face pe Cancelarul Scholz “cârnat”, în ciuda faptului
că acesta din urmă își expune țara riscului de război nuclear ca urmare a
deciziei de a livra armament greu Ucrainei, iar ambasadorul ucrainean de la
Roma boicotează Via Crucis deoarece crucea e purtată împreună de ruși și
ucraineni (luați de aici filetism, în formă pură, dragi teologi atlantiști!),
ar trebui să recunoaștem faptul că oricât de admirabilă ar fi vitejia
ucrainenilor, politica ucraineană nu are cum să fie peste ceea ce a produs
Estul Europei în postcomunism: grobianism cu pretenții civilizatoare, cine
câștigă alegerile ia totul, cine pierde merge la pușcărie, că așa e în statul
de drept, anticorupția pe post de măciucă cu care oligarhii buni le dau în cap
oligarhilor răi, securism de sorginte kaghebistă trecut cu arme și bagaje,
peste noapte, de partea CIA-ului, antirusismul și anticomunismul pe post de
căluș tocmai bun de băgat în gura oricui are ceva de comentat vizavi de
parcursul euroatlantic al țării, totul combinat cu acel etnicism îngust pe care
îl simți imediat în orice diasporă estică din Occident și pe care unii dintre
liderii AUR de astăzi îl foloseau pe vremuri pentru a strânge voturi pentru
Băsescu. Noi românii cunoaștem rețeta asta foarte bine.
Or, cu riscul de a cădea în discursul
autocolonizator, chiar nu cred că genul acesta de politică provincială ar
trebui să dea tonul politicii mondiale. Nu îi trimiți armament greu ăluia care
te face cârnat, nu pentru că te simți tu ofensat (așa cum se simte Patriarhul
Chiril ofensat de apropourile Papei Francisc, deși amenințările nucleare ale
lui Putin nu par să îl deranjeze în vreun fel), ci datorită faptului că a
demonstrat că e prea primitiv pentru a-l lăsa să se joace cu astfel de arme
periculoase și implicit cu soarta lumii.
Cred că doar ajutorul umanitar ar trebui să fie
necondiționat. În schimb, ajutorul militar ar putea fi justificat doar în
măsura în care e dublat de eforturi diplomatice reale și în cele din urmă e
condiționat de acceptarea celui mai puțin prost compromis cu putință, dată
fiind natura situației, un compromis pentru care ar trebui să plătească și
Occidentul, sub forma ajutorului de reconstrucție pentru Ucraina, că are de
unde, are de ce și, nu în ultimul rând, are obligația morală să o facă.
Atâta timp cât investim doar în slăbirea și umilirea
Rusiei, obiective declarate ale înalților oficiali britanici și americani, cu
prețul vieții civililor din Ucraina și cu riscul de a declanșa Apocalipsa
nucleară, eu nu pot să fiu decât pacifist. Pentru că în contextul de față, nu
neapărat la modul general, pe care nu eu l-am creat, nici eu nu îl întrețin, ci
alții care se simt îndreptățiți să îmi țină predici despre “principii”,
“democrație” și “bărbăție”, pacifismul e singura soluție morală și rațională.
Autor:
https://www.facebook.com/alexandru.racu.7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu