Frica din jurul cuvântului

Munca la ziar era un amestec de pasiune și frică. Eram vrăjit de „chimia” cuvintelor potrivit alăturate, încât să iasă emoția. Frica era cât clădirea redacției. „Legea manuscrisului” făcea regula de fier. Corector fiind, trebuia să fiu atât de ager la minte, încât manuscrisul să ajungă în pagina de ziar întocmai, fără greșeli gramaticale sau de conținut. De cele mai multe ori, obosiți, picam de somn. Munca ne-o făceam dincolo de miezul nopții, ne mai spălam o dată cu apă rece pe ochi și ne adunam iar toată atenția ca să „vânăm” toate greșelile din șpalt. În fiecare zi, Sabia lui Damocles era deasupra capului meu. În fiecare dimineață, la apariția ziarului, nu mă linișteam decât atunci când ecourile erau favorabile: n-au apărut greșeli în ziar. Miroseam a cerneală și plumb.

După ucenicia de la corectură, redactor de-acum, frica din anii de la corectură s-a mutat în frica de dinaintea publicării propriilor texte. Dimineața apariției ziarului însemna un munte de emoții. „Oare n-am greșit ceva în ce-am scris?” Dacă ecourile erau bune, puteam zbura, de bucurie, ca vinderelul. Pe coridorul lung cât o zi de post al redacției, la prima oră a dimineții, imediat după lectura ziarului, colegii ieșeau la o țigară/cafea. Și se formase atunci un obicei sănătos: articolul numărul unu din acea zi era premiat de colegi cu o strângere de mână, însoțită de „Mi-a plăcut textul tău!” Ei, când se întâmpla ca… meseriașii din redacție (Geo Moldovan, Vasile Gaftone, V.R. Ghenceanu, Aug. Cozmuța) să-mi strângă mâna, să mă felicite pentru articolul meu, mă bucuram mai mult decât dacă mi-ar fi dăruit un Gutâi din aur! Frica de a nu greși în textele mele se transforma la fracțiunea de secundă într-o dorință și mai arzătoare pentru a realiza un reportaj și mai bun, de pagina întâi! Premiul din partea colegilor mei valorează și azi mai mult decât aurul! Dacă o singură filă din viața mea de septuagenar este una fericită, atunci aceasta este despre profesia de ziarist, pe care am practicat-o cu o foarte mare trăire.

Râd de mine însumi! Urmând sfatul marelui neurochirurg Leon Dănăilă, mi-am spus să le dau de lucru neuronilor. În acest scop, mi-am deschis cont pe popularul Facebook. Unde fac ce am învățat la ziar. Dar te uită că n-am scăpat de frica din jurul cuvântului tipărit. Frica mă urmărește și în „joaca” de pe Facebook! De câte ori postez ceva, înainte de a da click pe „postează” și după ce am recitit textul de câteva ori, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii…

Cu nostalgie, la apariția numărului 10.000 a cotidianului “Graiul Maramureșului”…

Alec PORTASE