Andrei Marga: Pretextul „post-adevărului”

 O ediție a celebrului Oxford Dictionary a prezentat drept „cuvânt al anului 2016” expresia „post-adevăr (post-truth)”. Prin ea se desemnau „împrejurările în care faptele obiective au mai puțină influență asupra formării opiniei publice, decât raportarea la sentimente și credințe personale”. Astfel și-a început cariera interpretarea după care am fi intrat în „epoca post-adevărului”.

           Diagnoza se alimentează din valul de „falsuri”, în particular de „știri false (fake news)”, care ocupă mass media, scena deciziilor și viața actuală. Acest val m-a făcut și pe mine să acord atenție temei. Ca efect, am publicat articolul Ne mulțumim cu post-adevărul? („Tribuna Magazine”, martie 2022).

    Numai că interpretările după care s-ar fi părăsit lunga istorie a „adevărului” în favoarea „post-adevărului” se alimentează și din alte surse. Caut aici să le listez (1) și să indic dependența generală a cunoașterii de un „prealabil” nearticulat (2), care obligă la înțelegerea profundă a adevărului. Întrucât „post-adevărului” însuși i se pot găsi astăzi multe izvoare, caut, totodată, să le circumscriu (3) și conchid că „post-adevărul” ține de o ideologie a dezangajării, ce ia ca pretext complexitatea ridicată a vieții. Lămuresc apoi succint ceea ce este adevărul (4). Cu o altă intervenție (A.Marga, Vocația gândirii. Profilul lumii actuale, Rao, București, 2024), am schițat pașii ajungerii la adevăr. Caut acum să răspund mai detaliat la întrebarea frecventă: unde este adevărul? Răspunsul îl dau folosind rezultatele celei mai importante dezbateri contemporane asupra adevărului (5). Teza mea este că adevărul este acolo unde este stabilit de oameni conform naturii lui de acord între propozițiile și sistemele noastre de propoziții și realitate.

1.    Desigur că expansiunea știrilor false rămâne prima sursă a tematizării „post-adevărului”. Amintesc doar trei exemple recente. În timpul pandemiei s-au distribuit vaccinuri care promiteau prevenirea și chiar vindecarea, pentru ca ulterior procuratura să trebuiască să intervină. Odată cu conflictul din Ucraina, s-a mai trecut o limită – se citează covârșitor o singură sursă și se recurge, în privința a ceea ce gândesc cei care decid, la personalizarea contrafactuală a deciziilor și la alte falsuri. Se discută asupra campaniilor electorale din timpul nostru, al căror deznodământ, în cazul multora, depinde de finanțări mediatice, șarjă, dispreț pentru fapte, instrumentare de știri false.

        A doua sursă rezidă în comunicarea însăși. Specialiștii domeniului ne spun că s-a creat un cerc vicios – se distribuie neadevăruri, iar unii beneficiari  le consumă cu satisfacție și le cer, încât falsificatorii au clienți. Michael Cacciatore semnala că s-a ajuns în situația în care nu adevăruri verificate, stabilite prin cercetare științifică, ci mai curând credințe, prejudecăți, oricum, optici subiective sunt preferate astăzi (vezi „Public Understanding of Science”, iulie 2016). Destui oameni se interesează mai mult de ceea ce le confirmă prejudecățile și stereotipurile, iar mesajele simpliste sunt preferate (Bobby Duffy, The Perils of Perception. Why We’re Wrong About Nearly Everything, Atlantic Books, London, 2019). Un psihoterapeut a tras concluzia că tocmai ceva din comunicarea însăși ne face să nu ajungem la realitate. „Nu există realitate absolută, ci numai subiectivă, parțial concepții ale realității cu totul contradictorii, despre care se asumă în mod naiv că ele corespund realității <reale>” (Paul Watzlawick, Wie Wirklichkeit ist die Wirklichkeit?Wahn, Täuschung, Vetstehen, Piper, München, 1978, p.142). Comunicarea publică conține falsificări ample.

            A treia sursă se află în scrierea istoriei. Uu istoric ilustru ne spune că „adevărul este definitiv desfermecat” (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügengesellschaft. Warum wir nicht bei de Wahrheit bleiben, Murmann, Hamburg, 2006, p.122) și a devenit o simplă denumire pentru  „vederi arbitrare (beliebige Ansichten)” alese de persoana însăși.  După ce compatriotul nostru George Șerban atrăgea atenția că minciuna a deveni „a doua natură” a multor oameni!

               A patra sursă ține de ideologii. Adepții fenomenologiei lui Husserl au și vorbit insistent de „construcția socială a realității” (Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Die gessellschafliche Konstruktion der Wirklichkeit, Fischer, Hamburg, 1970), care este premisă mănoasă a abaterilor de la realitate.

         A cincea sursă ține de tot mai slaba calificare a decidenților. Aceștia își asumă  obiective impresionante, dar cu cunoștințe insuficiente și multiplică, în compensație, falsificările. De pildă, „reforma” de redresare a statului din România anului 2025 se decide de oameni care nu știu diferența dintre schimbare și reformă și ce înseamnă la propriu o reformă instituțională. La nivelul Europei unite se discută despre pace pe continent, ignorând însă istoria și cauzele războiului și chestiunile de natura dreptului. Nepregătirea, necunoașterea, incapacitate de a organiza datele realității sunt surse de falsificări.

     A șasea sursă ține de încălcarea logicii. Altădată respectarea principiilor și regulilor logice era socotită parte a educației generale și condiție a exprimării raționale în viața publică. Azi avem un tablou al erorilor mai bogat ca oricând – în realitate și în teorie (cum am arătat pe larg în monografia Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010), căci desconsiderarea logicii a ocupat teren extins în viața publică.

2.    Un fapt de importanță fundamentală este de luat în seamă astăzi pentru a înțelege cunoașterea și, înăuntrul ei, relația dintre adevăr și pretenția de „post-adevăr”: condiționarea inevitabilă a oricărei cunoașteri de un „prealabil”, fie el și nearticulat. De la sesizarea împrejurării că în cunoaștere se începe cu întrebarea, ce precedă stabilirea stărilor de fapt (Hegel), continuând cu observarea dependenței cunoașterii de ideologii (Marx) sau proiecte ale subiecților (Nietzsche), de „comunitatea investigatorilor” (Peirce), de „intenționalitatea subiectului” (Brentano, Husserl), de „actele de vorbire” (Austin) și „jocurile de limbaj” (Wittgenstein), de premise existențiale (Heidegger), de „interese de cunoaștere” (Habermas), de raporturi de „putere (Foucault)”, și culminând cu constatarea că semnificația se stabilește holistic, la nivelul ansamblului de propoziții (Quine, Davidson), s-au acumulat continuu cunoștințe cu privire la „prealabilul” nearticulat al oricărei cunoașteri.

        Știm astăzi mai mult decât oricând despre condiționările sub care stă până și cunoașterea cea mai riguros controlată metodic, care este cunoașterea științifică. Dar câți se mai întreabă asupra condiționării cunoștințelor proprii, cu echiparea ce-i vine dinspre sine, comunitate și societate? Prea puțini o fac, deși ceea ce ei susțin, chiar sub pretenții ce-i depășesc („știință autentică”, „să atacăm obscurantismul!” etc.), țin de falsificări ale cunoașterii.

         Sesizarea condiționării cunoașterii nu este însă justificare a slăbirii adevărului și a pretenției trecerii la „post-adevăr”. S-au obținut de-a lungul istoriei „adevăruri” impunătoare și sub această condiționare inevitabilă. Acea sesizare este doar calea spre a înțelege caracterul inevitabil „uman” al cunoașterii și, astfel, a evitării dogmatismului. „Post-adevărul” nu este produs anonim, precum erorile comunicării sau metehnele ei, ci își are originea în acțiunea unor forțe din societate. El este un fenomen organizat și se nutrește frecvent din convingerea voluntaristă că „merge, căci doar noi hotărâm”. Nu corespondența cu stările de lucruri îl motivează, ci mobilizarea minților.  „Post-adevărul” este o pretenție de care se servește o ideologie și o propagandă ce țintesc la reorientarea oamenilor spre altceva decât realitățile vieții lor.

3.    Sunt mai multe izvoare din care „post-adevărul” se poate alimenta în zilele noastre.

        Unii îl leagă de propagandă, dar însăși propaganda este azi diferențiată. Chiar instituția prin care propaganda s-a organizat, Congregatione de Propaganda Fide (1622, sub Papa Urban al VIII-lea), se ocupa de răspândirea religiei, dar și a limbii, științei și civilizației – „credința servind ca inițiere în civilizație” Propaganda nu este automat „post-adevăr”.

          S-a format, însă în vremuri mai noi, cu deosebire în condițiile globalizării, o industrie a știrilor false și profesii pentru a manipula populații pe scară mare și la mare distanță. Instituții întregi nu mai sunt sub control public, ci aservite unor inși sau grupuri preocupate de cultivarea unei imagini despre realitate bazată pe subiectivitate și falsificare. A apărut și profesia de manipulator de știri, ce tinde să înlocuiască ziaristul de altădată, rămas  credincios unor valori. Nu se mai dezbat chestiuni de interes public, ci se promovează decizii. Digitalizarea favorizează în plus folosirea de date fără context. Iar stilul voluntarist – „declarăm, căci, atunci când se vor prinde cetățenii, va fi prea târziu pentru ei” – este viu.

           Cardinalul Joseph Ratzinger atrăgea atenția că „mesianismul politic” nu a dispărut. Înainte de 1990  era „pe stânga”, apoi s-a răspândit (Wendezeit fur Europa?, Johannes, Freiburg, 1991, p. 90) în multe direcții. Iar „mesianismul politic” nu are cum ține în brațe multă vreme adevărul și devine producător de imagini false asupra realității.

           A crescut în societățile modernității târzii conformismul. Heidegger vorbea de „uniliniarizarea” conștiințelor, Marcuse de „unidimensionalizare”, pentru ca apoi Michel Foucault să acuze luarea conștiințelor sub controlul puterilor existente prin mecanisme tentaculare. Oamenii mai curând se adaptează la mediul înconjurător și mulți nu cugetă altfel decât cei din jur.

        Un izvor al „post-adevărurilor” este fragmentarea în plin progres a cunoașterii. Empirismul – acea concepție asupra cunoașterii ce o reduce la fapte perceptibile și la explicații verificabile senzorial – nu mai este demult forma singură a fragmentării. Nici intuiționismul, empiric sau conceptual, care găsește că intuiția este cea care ne duce ca oameni la adevăruri, nu mai este. Între timp, ambele forme de fragmentare au fost trecute prin recunoașterea de cadre conceptuale, care le prescrie coordonate, dar rămân fragmentări. Aceste cadre lasă adesea în afara considerării ceea ce este real, dar nu este accesibil conceptualizării – de regulă tocmai ceea ce oamenii trăiesc în realitatea vieții lor, care se și livrează  ideologiilor.

         Fragmentarea afectează cunoașterea de azi sub trei forme. Una este legată acum de mentalitatea „disciplinară” în cunoaștere. Organizarea cunoașterii pe discipline nu poate fi înlocuită fără pierderi, dar, în condițiile exclusivismului disciplinar, rămâne o diferență între înaintarea cunoașterii și surprinderea realității. Nici chiar pluridisciplinaritatea și interdisciplinaritatea cunoașterii, chiar dacă acestea sunt un pas incontestabil și fecund în cunoaștere, nu evită această diferență.

         A doua formă a fragmentării se datorează scientismului. Acesta constă în a lua rezultatele cercetării științifice drept corespondent cognitiv al realității, fără a ține seama de condițiile de geneză și de condițiile de aplicare ale științei. Scientismul nu este departe de dogmatismul ideologic – chiar dacă este un dogmatism alimentat de progresele incontestabile ale cercetării științifice.

        A treia formă constă în confuzia între simplitatea cerută de decizie și realitate. Deciziile, mai ales în chestiunile complexe, nu devin eficiente decât procedând „reducționist” – adică selectând din mănunchiul de cauze și efecte anumite șiruri. Dar și în acest caz este o confuzie plină de consecințe luarea simplității presupusă de decizie nu doar ca o condiție a deciziei, ci drept condiție de realitate. Ideologiile caută să o facă cât mai plauzibilă și să înlocuiască adevărul.

         Cel mai profund sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann a observat că tradițional „cunoștința (Wissen)” și „adevărul (Wahrheit)”  erau convergente – în înțelesul că prima îl angaja pe al doilea. Ele au fost distinse doar după ce a apărut un observator, cu „observația de al doilea ordin” (Wissenschaft  der Gesellscahft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2018, p.167 și urm.)– istoricește expertul creat de puterea din societate, care avea misiunea de a ierarhiza cunoștințele. Acesta face distincția între „cunoștințe adevărate” și „cunoștințe neadevărate” și, după ce le organizează pe primele, dă știința ca „sistem” de adevăruri. El deosebește curând, pe baza unei „metodologii”, cunoștințele științifice de susținerile neștiințifice. „Sistemul științei” ajunge apoi să se reproducă dea lungul istoriei și în raport cu el evoluează falsurile.

        Nu mai putem vorbi de „adevăr” câtă vreme nu proiectăm o multitudine de unghiuri de vedere asupra obiectului.  „Adevărul” se obține printr-o abordare complexă. Doar multiple unghiuri de vedere – este convingerea larg împărtășită, chiar dacă rareori practicată – ne apropie cognitiv o realitate. De pildă, starea echității în societatea în care trăim ne cere să considerăm unghiul de vedere ale beneficiarului, dar și pe cel al celui care asigură organizarea acelei activități, cât și pe cel al celui care evaluează nivelul de performanță. „Adevărul” presupune corelarea, chiar „sinteza” celor trei unghiuri de vedere, dar le presupune pe fiecare și unitatea lor. Altfel se cade ușor într-o ideologie sau alta.

     Putem vorbi realist de o „complexitate a adevărului”, care face să evolueze realitățile și odată cu ele și abordările de care este nevoie.  O abordare poate prevala la un moment dat, fiind mai plauzibilă sub aspectul oportunității, dar de aici nu rezultă nicidecum continua ei adecvare. De pildă, neoliberalismul a fost mai plauzibil în reacție la „socialismul oriental” în anii optzeci-nouăzeci, dar odată cu evoluția ce are loc, iese din teritoriul „adevărurilor” și nu se mai poate apăra decât cu prețul „fakes”-urilor. El întreține azi reducerea democrației la o procedură ce discriminează opiniile cetățenilor și-i împarte în „proeuropeni” și restul.

        Complexitatea sub multe aspecte a vieții și cunoașterii de azi este, desigur, impresionantă și are consecințe în cunoaștere. Ea este luată ca pretext de pretenția trecerii de la „adevăr” la „post-adevăr”, care este folosită azi ca  „ideologie de descurajare” a celor care caută onest rezolvări la probleme ale vieții lor. Când nu se poate vorbi de „adevăr” în viața unei societăți, nici o vorbire nu mai are sens dincolo de retorică. Teza „post-adevărului” este, de altfel, venită din ideologii, nu din științe.

4.    Desigur că asupra adevărului se controversează și astăzi – ceea ce pare să justifice vorbirea despre „post-adevăr”. Nu este un secret că teoriile adevărului care dau tonul nu converg. De exemplu, nu mai ajunge simpla corespondență a propoziției cu realitatea pentru a avea adevăr, cum credea  Aristotel, căci realitatea confirmă și susțineri ce se contrazic. Nu mai ajunge nici concordanța cu celelalte susțineri, cum credea Kant, căci adevărul este chestiune de conținut, nu doar de formă. Nietzsche spunea că voința creează adevărul – numai că realitatea contează în stabilirea „adevărului”. Heidegger echivala „adevărul” cu un fel de „scoatere din ascundere” a ceea ce a fost uitat și făcut de nerecunoscut de către întregi epoci culturale – doar că discuția despre adevăr se deplasează astfel spre altceva, fără a fi rezolvată. Niklas Luhmann considera „adevărul (Wahrheit)” drept rezultat al distincției dintre „propoziții adevărate” și „propoziții neadevărate” făcută de un „observator de ordinul doi” – un fel de observator al observatorilor care sunt oamenii în viața lor curentă (Wissenschaft  der Gesellschaft, p.173). Potrivit sociologului, și adevărul este de înțeles, în condițiile de complexitate înaltă din societățile modernității târzii, în care trăim, în legătură cu procedeele de „stăpânire a complexității”.

          Dincolo, însă, de aceste diferențe în abordarea „adevărului”, rămâne incontestabilă împrejurarea că, în calitate de oameni, dispunem de adevăruri, oricum am vrea să le înțelegem. Nu putem explica pragurile civilizaționale – tehnologia, dreptul, morala, reflexivitatea, câte sunt – fără a recunoaște că există „adevăruri”. Nu ai cum explica emergența „inteligenței artificiale” fără a recunoaște că în cibernetică, gramatica generativă, neurologie, teoriile fizice de la baza ingineriilor, se află „adevăruri”. Nu ai cum explica  sistemul de drept bazat pe teoria societății ca implicare a individualității dezvoltate și reglementările generale fără a recunoaște că aici sunt „adevăruri”. Iar șirul exemplificărilor poate continua.

5.    Despre cunoaștere de orice calibru se poate vorbi doar considerând condiții empirice, inclusiv de personalitate, și cadrul vieții în comunitate.La asemenea optică îndeamnă și principala dezbatere asupra cunoașterii și adevărului, care a avut deja loc în filosofia contemporană. Donald Davidson fost cel care a luat inițiativa. El a echivalat „schema conceptelor” cu „limbile”, precizând că „limbile nu se lasă despărțite de suflete (Seelen)”. În Eine Koharenztheorie der Wahrheit und der Erkenntnis (1983), Donald Davidson susține că propozițiile pot fi adevărate sau false în virtutea coerenței, fără să rezulte din ea. Opiniile și convingerile sunt ale unor oameni cu intenții, dorințe și organe de simț diferite. Unele sunt false – sunt adevărate cele care sunt în convergență cu o „mulțime semnificativ de mare” de opinii și convingeri (p.48).

        Richard Rorty considera că „nu rezistă examinării opinia că lumea determină ceea ce este adevărat”. Richard Rorty susține că pragmatismul este soluția mai bună, dar trebuie învățat de la Peirce, în mod exact, care a arătat că adevărul este o chestiune de „relație” între formulări și realitate, chiar dacă a pus relația sub condiția „încheierii cercetării” (p.83-84) de către o „comunitate a cercetătorilor.

           Jürgen Habermas nu numai că și-a asumat comunitatea ca subiect al cunoașterii, urmându-l astfel pe Peirce, și a privit cunoașterea sub aspect istoric, dar a a plasat decizia asupra „adevăr”/„falsului” pe umerii comunicării argumentative. Care este, așadar, criteriul adevărului enunţurilor? Răspunsul dat de interpretarea adevărului drept „corespondență” a propozițiilor cu realitatea, de la Aristotel la Tarski,  „este nesatisfăcător, deoarece corespondenţa dintre enunţuri şi realitate trebuie să fie explicitată, la rândul ei, în enunţuri”. În acord cu Peirce, Habermas consideră că inevitabilitatea medierii prin limbă a adevărului impune trecerea de la in­terpretarea ontologică a adevărului, la una neontologică. „Un răspuns neontologic la problema noastră îl îngăduie teoria consensuală a adevărului. Potrivit acestei teorii, îmi este permis să atribui un predicat unui obiect atunci şi numai atunci când fiecare altul care ar putea intra într-o convorbire cu mine ar atribui, de asemenea, acelaşi predicat aceluiaşi obiect. Pentru a deosebi enunţurile adevărate de cele false, eu mă raportez la judecata al­tuia, şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care aş putea purta o convorbire (în care includ contrafactual toţi partenerii de convorbire pe care i-aş putea afla dacă istoria vieţii mele ar fi coextensivă cu istoria umanităţii” (Preliminarii la o teorie a competenței comunicative, în Habermas, Cunoaștere și comunicare, Editura Politică, București, 1995, p. 209). În formulare sintetică, „adevăr înseamnă promisiunea de a atinge un consens raţional”. „Dacă stările de fapt sunt sau nu cum se susţine în cazul dat, decide nu evidenţa experienţelor, ci cursul argumentării” (p.219).

         Se poate conchide că „adevărul” există, că fără „adevăr” cunoașterea nu  are sens, dar și că „adevărul” se stabilește în condițiile argumentării. Spus direct, o propoziție este adevărată sub patru condiții: să fie „inteligibilă” – adică cel care o preia înțelege ceea ce a înțeles propunătorul; să fie „formulată cu bună credință” – adică cel care o propune este integru, nu caută să înșele; propunătorul să fie într-o „relație justă” cu cel căruia i se adresează – adică îl socotește ființă egală, nu ceva manevrabil; să fie susținută de „probe ale adevărului”, în cadrul logicii.  Este astfel evident că „adevărul” presupune anume limbaj, disponibilitate la cooperare, atitudine corectă moral, pe lângă adecvare la experiențe și, până la urmă, la realitate. „Adevărul” nu are fragilitatea pe care i-o atribuie ideologia „post-adevărului” și-și continuă cursa în cunoaștere, în viața oamenilor și în istorie. (Fragment din volumul Andrei Marga, Noua criză a Europei, în curs de apariție)

Autor: Andrei Marga

Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a>