a fost dintotdeauna și va exista cât va fi lumea
23.11.2025
„Cineva
a afirmat ca avem peste 35 de milioane de tratate juridice
pentru a impune Cele 10 Porunci.” (Bert Masterson)
„Biblia este ceasul vremii şi al istoriei”.
(Vasile Raut)
Cuprins.
1. Precizări preliminare
2
Fiscalitatea în relatările din Biblie
2.1.
„Fiscalitatea în Statul Faraonic”, conform relatărilor din Biblie, Vechiul
Testament, cartea Geneza, capitolul 47 „Scumpeţea
în Egipt”, versetele 13-26
2.2.
Explicații la versetele 13-26 din Biblie, Vechiul Testament, cartea Geneza,
capitolul 47 „Scumpeţea în Egipt”
2.3.
Noțiunea de „Faraon era statul”, sau „statul era Faraon”
2.4. Scrierile din Biblie care conţin consemnări
despre impozite
3.
Fiscalitatea după încetarea relatărilor din Biblie
4.
Glosar Biblic
Bibliografie
1. Precizări preliminare
Este un adevăr incontestabil faptul că perceperea
impozitelor este condiţia esenţială pentru existenţa şi funcţionarea oricărui
stat.
Fără încasarea de impozite nici un stat nu poate
exista şi nu poate funcţiona, aşa cum nici un om nu poate trăi fără elementele
fundamentale care îi întreţin viaţa, adică fără aer, fără apă şi fără hrană.
Istoria
lumii poate fi cunoscută, într-o măsură importantă, şi prin studiul istoriei
fiscalităţii, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, prin
cercetarea măsurilor dispuse de conducătorii statelor (de la cei mai despoţi,
de la cei mai tirani, de la cei mai cruzi, până la cei în ale căror state nu se
percep impozite), în scopul asigurării veniturilor (prin încasarea impozitelor)
necesare existenţei şi funcţionării statului.
Altfel
spus, toate frământările din istoria unui stat se reflectă şi în istoria sa
fiscală întrucât impozitele au fost dintotdeauna, sunt şi vor fi etern, (1) fie
o „armă fiscală” foarte puternică, şi deosebit de eficientă, în mâna
conducătorilor destoinici, (2) fie un brutal şi fioros instrument de jefuire a
poporului de către conducătorii tirani, regi, faraoni etc.
Noţiunile specifice textelor din Biblie,
sau care au legătură cu înţelegerea corectă a acestora, sunt prezentate în „Glosarul Biblic”.
Biblia conţine numeroase şi deosebit de valoroase
consemnări despre impozite de la facerea lumiişi până în urmă cu circa 2000 de
ani, adică până cel mai târziu în jurul anului 100 după Hristos (d.Hr.) când
sunt ultimele relatări despre impozite în cele 4 Evanghelii, respectiv ale lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan.
Orice abordare despre „începuturile fiscalităţii în lume” ar trebui să înceapă cu studiul
Bibliei, materialul de faţă fiind edificator cu privire la primele şi cele mai
vechi impozite din lume, exprimate prin „dări”, „zeciuială”, „biruri”, „taxe” ,
„impozite”.
„Spiritul unui
popor, nivelul cultural, structura socială, faptele politice, toate acestea şi
încă multe altele se pot regăsi în istoria sa fiscală... Cel care ştie să
asculte acest mesaj va înţelege mult mai bine frământările istoriei omenirii”.
(Joseph Schumpeter).
În
acest material încercăm să facem o prezentare comparativă între nivelul şi
evoluţia impozitelor pe parcursul consemnărilor din Biblie, cu nivelul şi
evoluţia impozitelor după data după care Biblia nu mai conţine relatări.
2 Fiscalitatea în relatările
din Biblie
„Biblia este o carte a credinţei, o carte a învăţăturii, o
carte a moralei, o carte a religiei,
o carte prin care Dumnezeu ni se face cunoscut: dar de asemenea
o carte care îi arată omului responsabilitatea sa şi relaţia pe care trebuie sa
o aibă cu aproapele sau”. (Daniel Webster)
Impozitele descrise în Biblie cuprind perioada
începând cu circa 4.000 de ani î.Hr. şi până cel mai târziu în jurul anului 100
d.Hr. când ultimele relatări despre impozite se găsesc în cele 4 Evanghelii,
respectiv în Evanghelia lui Marcu, Evanghelia lui Matei, Evanghelia lui Luca şi Evanghelia lui Ioan.
2.1.
„Fiscalitatea în Statul Faraonic”,
conformrelatărilor din Biblie,
Vechiul
Testament, cartea Geneza, capitolul 47 „Scumpeţea
în Egipt”, versetele 13-26
Statul Faraonica existat în urmă cu circa 4.000 de ani.
Cele
mai vechi consemnări despre impozite, exprimate prin „dări”, „zeciuială”,
„biruri”, „taxe”, „impozite”, se găsesc în Biblie, Vechiul Testament, cartea
Geneza,capitolul 47 „Scumpeţea în
Egipt”, versetele 13-26
Egiptul era condus de Faraon, iarIosif a deținut funcția de guvernator sau stăpânitor
peste toată țara Egiptului, fiind al doilea după Faraon ca autoritate. Rolul
său a fost esențial în administrarea resurselor țării și prevenirea foametei.
Biblie, în Geneza 47. 13-26 „Scumpeţea în Egipt”, consemnează:
„13Nu mai era pâine în toată
ţara, căci foametea era foarte mare; ţara Egiptului şi ţara Canaanului tânjeau,
din pricina foametei.
14Iosif a
strâns tot argintul, care se găsea în
ţara Egiptului şi în ţara Canaanului, în
schimbul grâului, pe care-l cumpărau oamenii, şi astfel a făcut ca tot argintul
acesta să intre în casa lui Faraon.
15Când s-a sfârşit argintul din ţara Egiptului şi din
ţara Canaanului, toţi Egiptenii au venit la Iosif, şi au zis: "Dă-ne
pâine! Pentru ce să murim în faţa ta? Căci argint nu mai avem."
16Iosif a zis: "Daţi vitele voastre, şi vă voi da
pâine în schimbul vitelor voastre, dacă nu mai aveţi argint."
17Şi-au adus vitele la Iosif, şi Iosif le-a dat pâine în
schimbul cailor, în schimbul turmelor de oi şi de boi, şi în schimbul
măgarilor. Le-a dat astfel pâine în anul
acela în schimbul tuturor turmelor lor.
18După ce a trecut anul acela, au venit la Iosif în anul
următor, şi i-au zis: "Nu putem să ascundem domnului nostru faptul că argintul s-a sfârşit, şi turmele de vite au
trecut în stăpânirea domnului nostru; nu mai rămân înaintea domnului nostru
decât trupurile şi pământurile noastre.
19Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile
noastre? Cumpără-ne împreună cu
pământurile noastre în schimbul pâinii, şi vom fi ai domnului nostru, noi şi
pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim,
şi să nu ne rămână pământurile pustii."
20Iosif a
cumpărat pentru Faraon toate pământurile Egiptului; căci Egiptenii
şi-au vândut fiecare ogorul, pentru că îi silea foametea. Şi
ţara a ajuns în stăpânirea[1] lui Faraon.
21Cât despre
popor, l-a mutat în cetăţi, de la o margine hotarelor Egiptului până la
cealaltă.
22Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru
că era o lege a lui Faraon, dată în folosul preoţilor, care trăiau din venitul
pe care li-l dădea Faraon: de aceea ei nu şi-au vândut pământurile. Ezra 7.24;
23Iosif a zis poporului: "V-am cumpărat azi cu pământurile voastre, pentru Faraon; iată, vă
dau sămânţă, ca să puteţi semăna pământul.
24La vremea
roadelor, veţi da a cincea parte lui
Faraon; iar celelalte patru părţi vă vor rămâne vouă, ca să semănaţi
ogoarele, şi să vă hrăniţi împreună cu copiii voştri şi cu cei ce sunt în
casele voastre."
25Ei au zis: "Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm
trecere înaintea domnului nostru, şi vom fi robi ai lui Faraon."
26Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în
picioare până în ziua de azi, şi după care, a cincea parte din venitul
pământurilor Egiptului este a lui Faraon; numai pământurile preoţilor
nu sunt ale lui Faraon.”.
2.2.
Explicații laversetele 13-26 din Biblie,
Vechiul
Testament, cartea Geneza, capitolul 47 „Scumpeţea
în Egipt”
Nu
mai era pâine în toată ţara, căci foametea era foarte mare; ţara Egiptului şi
ţara Canaanului tânjeau, din pricina foametei.
Locuitorii
din ţara Egiptului şi ţara Canaanului tânjeau din pricina foametei, adică se
aflau într-o stare de slăbiciune, bolnăvicioasă, lâncezeau.
În perioada respectivă, Faraon la
numit pe Iosif „supraveghetor al palatului său şi i-a dat în grijă toată
gospodăria sa”.
Din cauză că oamenii nu mai aveau
ce mânca, au fost obligaţi să-şi dea tot argintul pe care îl aveau pentru a
cumpăra, de la Faraon, prin intermediul lui Iosif, grâul necesar traiului.
În prima etapă, Faraon a luat în stăpânirea sa
tot argintul care se găsea la egipteni în schimbul grâului pe care aceştia l-au
cumpărat.
După ce oamenii au terminat de
mâncat grâul, toţi Egiptenii au venit la Iosif, şi au cerut pâine, pentru că
mureau de foame.
Cum aceştia nu mai aveau bani
(argint), Iosif le-a zis să-şi dea vitele pe care le aveau şi le va da pâine în
schimbul acestora (al vitelor).
Oamenii
au dat vitele în proprietatea lui Faraon, primind pâine în schimbul cailor, în
schimbul turmelor de oi şi de boi, şi în schimbul măgarilor.
Pentru
un an oamenii au mâncat pâine primită în schimbul predări lui Faraon a tuturor
turmelor pe care le aveau.
În
a doua etapă, Faraon a luat în
stăpânirea sa toate turmele pe care le aveau egipteni (în schimbul pâinii pe
care aceştia şi-au cumpărato).
După
ce a trecut şi anul acela de foamete, oamenii au venit din nou la Iosif şi i-au
zis că argint nu mai au, turme de vite nu mai au (toate fiind trecut în
stăpânirea lui Faraon), că aceştia nu mai au decât trupurile şi pământurile
lor.
Ajunşi
la limita disperării, pentru a nu muri de foame, oamenii au cerut lui Faraon,
prin Iosif, să fie cumpăraţi împreună cu pământurile lor în schimbul pâinii, şi
vor fi ai lui Faraon, cu pământurile lor cu tot, să le dea şi sămânţă să
semene, ca să nu rămână pământurile pustii.
Aşa
s-a ajuns că Iosif a cumpărat pentru Faraon toate pământurile Egiptului, căci
Egiptenii şi-au vândut fiecare ogorul, pentru că îi silea foametea, ţara
ajungând astfel în stăpânirea (în proprietatea) lui Faraon.
În
a treia etapă, Faraon a luat în
stăpânirea sa toţi egiptenii, cu toate pământurile pe care le aveau aceştia (în
schimbul grâului pe care ei şi l-au cumpărat).
În
a patra etapă, Faraon a mutat
poporul în cetăţi de la o margine hotarelor Egiptului până la cealaltă.
Numai
pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru că era o lege a lui Faraon, dată
în folosul preoţilor, care trăiau din venitul pe care li-l dădea Faraon: de
aceea preoţii nu şi-au vândut pământurile.
După
ce Faraon a luat în stăpânirea sa pe toţi egiptenii, cu toate pământurile şi cu
toate bunurile pe care aceştia le aveau, Iosif le-a zis că la vremea roadelor
aceştia vor da a cincea parte lui Faraon, iar celelalte patru părţi le vor
rămâne lor, ca să semene ogoarele, să se hrănească împreună cu copiii lor şi cu
cei ce sunt în casele lor.
Atunci
egiptenii au ţinut să exprime recunoştinţă faţă Faraon, pentru că le-a salvat
viaţa!?, ţinând să precizeze: „Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere
înaintea domnului nostru, şi vom fi robi ai lui Faraon.”.
Şi
Iosif a făcut o lege prin care s-a dispus că a cincea parte din roadele
tuturor pământurilor cultivate de egipteni (ajunşi cu toţii robi) vor fi ale
lui Faraon.
În
a cincea etapă, s-a legiferat tot ceea ce s-a realizat
în celelalte patru etape: toţi egiptenii au ajuns robi ai lui Faraon.Statul Faraonic s-a
realizat pe deplin, fiind şi legiferat.
2.3.
Noțiunea de „Faraon era statul”, sau
„statul era Faraon”
De
reţinut că, în Geneza 47.13-26, se vorbeşte despre luarea, de la popor, a
argintului, a turmelor, a pământurilor, „în
stăpânirea lui Faraon”, şi „nu în
stăpânirea statului”, noţiunea de „stăpânire”
având sensul de „proprietate”.
Din
Geneza 47.13-26 rezultă că „ceea ce era
al Egiptului era şi al lui Faraon”, deci „statul Egiptean se confunda cu statul lui Faraon”, adică „Faraon era statul”, sau „statul era Faraon”[2].
Nu
numai bunurile poporului (constând în argint, în turmele de animale, în
pământuri etc.) au trecut în stăpânirea (în proprietatea) lui Faraon, ci şi
poporul.
Cu
sensul descris în Geneza 47.13-26 trebuie înţeleasă noţiunea de „stat faraonic”: „un stat aflat în mâna unei persoane”, adică „un stat în care, în mâna unei persoane se află nu numai avuţiile
statului respectiv, ci şi poporul, cu viaţa sa şi cu toate bunurile sale”.
2.4. Scrierile din Biblie care conţin
consemnări despre impozite
În
cele de mai sus am prezentat numai un exemplu de modul în care sunt consemnate
impozitele în Biblie.
Biblia conţine numeroase şi deosebit de valoroase
consemnări despre impozite (exprimate prin „dări”, „zeciuială”, „biruri”,
„taxe”, „impozite”) de la facerea lumii şi până în urmă cu circa 2000 de ani,
adică până cel mai târziu în jurul anului 100 după Hristos(d.Hr.) când sunt
ultimele relatări despre impozite în cele 4 Evanghelii, respectiv ale luiMarcu, Matei, Luca şi Ioan.
Cei care doresc să se documenteze despre „începuturile fiscalităţii în lume” ar
trebui să înceapă cu studiul Bibliei, materialul de faţă fiind edificator cu
privire la primele şi cele mai vechi impozite
din lume.
Cu titlu de exemplu se prezintă, în sinteză,
următoarelor scrieri din Biblie care conţin consemnări despre impozite.
În
Vechiul Testament.
Geneza 47. 24 şi 26:
Leviticul 27.30-34. Zeciuielile.
1.Samuel8. 11-17.
2.Samuel 20. 24. Dregătorii lui David.
1.Împaraţi4.6. Slujbaşii cei mai înalţi ai
lui Solomon.
Ezra4.13.
În
Noul Testament.
Matei:
17.24-26.Isus plăteşte darea pentru Templu. Matei 25.14-30. Pilda talanţilor.
Marcu.
4.22-25. Lumina.
Luca: 5.27-32. Chemarea lui Levi.
Luca 8.17-17. Pilda semănătorului
Luca 12.2. Despre
făţărnicie, frica de oameni, hula împotriva Duhului Sfânt.
Luca 19.26. Pilda
polilor/minelor
Romani. 13.6-7. Supunerea faţă de stăpânire.
„Birul Cezarului” este relatat
în Biblie, în Noul Testament, în 3 dintre cele 4 Evanghelii, respectiv în
„Matei 22.15-22. Birul.”, în „Marcu 12.13-17. Birul Cezarului.”şi în „Luca 20.20-26.
Birul Cezarului.”.
În „Birul Cezaruluise relatează cum, Isus Hristos,
fiind întrebat de nişte farisei dacă „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau
nu?”, acesta le-ar răspuns: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”.
Din cele de mai sus rezultă că, în perioada în care
Biblia conţine consemnări despre impozite (pe o perioadă de circa 4.000 de
ani), cele mai multe relatări cu privire la obligaţiile de plată ale poporului
faţă de conducerea statului (exprimată prin dreptul Împăratului/Cezarului, al
Domnului, al Regelui etc.) sunt „zeciuiala”,
adică 10% din venitul fiecărui cetăţean.
3. Fiscalitatea după
încetarea relatărilor din Biblie
„Frământările istoriei lumii se reflectă în
politica fiscală întrucât
impozitele
şi cheltuielile sunt două instrumente puternice aflate în mâna guvernului”.
(Paul A. Samuelson, Economia)
După ultimele consemnări ale Bibliei, care conţin şi
ultimele relatări despre impozite (care, aşa după cum am mai arătat, sunt în
jurul anului 100d.Hr.), societatea „s-a
modernizat” şi odată cu aceasta, şi fiscalitatea „s-a dezvoltat” mult mai mult (1) prin numărul dărilor (al impozitelor, percepute sub diferite denumiri şi
forme), (2) prin mărimea acestora şi
(3) prin extinderea materiei impozabile.
Numărul
impozitelor (şi al taxelor, fiscale
şi parafiscale), percepute sub denumiri şi forme dintre cele mai subtile,
directe (vizibile) şi indirecte (invizibile, ascunse în preţul produselor şi în
tariful serviciilor) a crescut în unele ţări până la 500 – 600, precum şi în
România în perioada 1995 – 2005.
Mărimea impozitelor, indiferent de formele de exprimare (în cote
procentuale, în sumă fixă etc.) au crescut şi acestora, ajungând în unele ţări
până la 62% din veniturile salariale, până la 75% din prețul unor produse etc.
Materia impozabilă s-a extins şi aceasta,fără a mai
conta prea mult din ce se obţin veniturile statului sub formă de impozite, după
concepţia că „Banii miros frumos,
indiferent de provenienţa lor” (Juvenal, Satire), şi, respectiv, că „Banii nu au miros”, conform Împăratul
roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H) care a fost primul care a pus o „taxă pentru folosirea closetelor/toaletelor
publice”.
Aşa se face că am ajuns să „AVEM IMPOZITEpe fiecare
articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele sau pe care punem picioarele;
impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să auzi, pe ce e plăcut să
simţi, să respiri sau să guşti; impozite pe căldură, pe locomoţiune, impozite
pe tot ce e terestru şi subteran, pe tot ce e produs în ţară şi pe tot ce ne
vine din străinătate; impozite pe materii prime şi pe orice valoare nouă
creează omul; impozite pe sosurile care ne excită pofta de mâncare şi pe
doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care împodobeşte roba magistratului
şi pe funia care spânzură pe criminal; pe cuiele sicriului şi pe panglicile
miresei. În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci trebuie să
plăteşti. Şcolarul biciuieşte sfârleaza lui taxată. Tânărul imberb conduce un
cal taxat, cu un ham taxat, pe un drum taxat! Iar englezul muribund îşi toarnă
doctoria pentru care a achitat un impozit de 7% într-o lingură pentru care a
plătit cu acelaşi titlu 15% şi zace pe un cearceaf de indiană în preţul căruia
este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în braţele unui farmacist care a
plătit 100 de lire licenţă, pentru a avea dreptul să îl omoare”. (Sydney
Smith (1771-1845), scriitor englez şi preot, Edinburgh Review, 1820)
Într-un „stat
fiscal” „Întâi te vor împovăra cu
zeci de impozite, taxe, contribuţii şi alte dări fiscale. Pe urmă, îţi vor
calcula majorări de întârziere.
După aceea, îţi vor aplica amenzi,
îţi vor calcula penalităţi şi
îţi vor mai stabili şi alte sancţiuni. Apoi, după cum vor ei, îţi vor întocmi
şi sesizări penale. Mai târziu,
te vor supune executării silite,
ca ultimă măsură întreprinsă pentru a te lichida. Dacă scapi (?!) din toate
aceste «lanţuri (şi laţuri) ale fiscalităţii», înseamnă că eşti ori un contribuabil de mare succes, ori un
super-evazionist”. (N. Grigorie Lăcriţa).
Istoria
omenirii demonstrează faptul că, dintotdeauna, „Cele mai nedorite lucruri sunt cele mai sigure; de exemplu, moartea şi
impozitele”. (Dovada lui
Gumperson), fapt pentru care „Evitarea impozitelor este singura ambiţie
intelectuală în urma căreia te mai simţi răsplătit”. (J.M. Keynes).
În statul modern, care este un „stat al fiscalităţii”, „Nu vă bucuraţi de reducerea impozitelor. E ca şi cum cineva v-ar jefui şi pe urmă v-ar da
bani de taxi până acasă”. (Arnold Gasgow).
Pentru
conducerea statului „Creşterea impozitelor este asemănătoare cu
jumulitul unei gâşte: vrea să obţii numărul maxim de pene cu minimum de
sâsâituri”.
(Jean-Baptiste Colbert (1619 – 1683), ministrul de finanţe francez între 1665 –
1683) pe motiv că impozitele trebuie plătite pentru făurirea unei societăţi tot mai
civilizate, mai bune, mai prospere.
Acesta este „statul
modern”, un „stat al fiscalităţii”.
4. Glosar Biblic
„Definiţia
trebuie să pornească de la cele ce sunt necunoscute
şi
prezentate astfel încât să fie înţelese ca adevăruri care trebuie ştiute” (N. Grigorie Lăcriţa).
„O bună definiţie înseamnă un pas în cunoaşterea
lucrurilor”.
(George Călinescu, Aforisme
şi reflecţii, p.79).
Cananul,
sau ţara
Cananului. În Biblie, în Geneza, Cananul,
sau ţara Cananului, indică ţinutul şi
locuitorii zonei de coastă din Siro-Palestina, în special Fenicia propriu-zisă.
Evanghelia după Marcu este a doua evanghelie
în Noului
Testament, fiind cea mai scurtă, cea mai
concisă, şi foarte expresivă, fiind scrisă la Roma, pe la anul 62-63. Marcu era
din Ierusalim, unde mama sa, Maria, avea o casă, în care Mântuitorul, împreună
cu ucenicii Săi, au mâncat Cina cea de Taină şi unde s-a
instituitSfânta Euharistie. Marcu L-a cunoscut pe Domnul Hristos, L-a
văzut şi la ascultat. Marcu şi mama sa făceau parte dintr-un cerc mai larg
al învăţăceilor Domnului. Marcu nu a făcut parte din cei 12 Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos. Marcu
este primul evanghelist care scrie despre Isus,
definindu-l ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Marcu numeşte
opera sa „Evanghelie”, care în limba
greacă, în care o scrie, înseamnă „Vestea cea Bună”, care
îl priveşte pe Isus Cristos, referindu-se la moartea şi la învierea sa. Marcu a
părăsit Roma în timpul persecuţiei lui Nero, plecând în Egipt, unde a predicat
şi a murit martir la Alexandria, pe la anul 89, în a cărei biserică o
înfiinţase. Evanghelia după Marcu a
fost scrisă în limba greacă, care se vorbea în tot cuprinsul Imperiului Roman, deci şi la Roma. Biserica
Ortodoxa îi prăznuieşte numele la 25 aprilie.
Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor
responsabili pentru scrierea Vechiului Testament: Moise, Samuel si Ezra.
Tradiţia evreiască îl consideră pe Ezra unul dintre cei mai proeminenţi lideri
din istoria lui Israel. Lui îi sânt atribuite cinci lucrări capitale pentru
identitatea evreilor ca neam: (1) înfiinţarea în Babilon a unei instituţii cu
numele de: „Sinagoga cea mare". Această şcoala rabinică era alcătuită
dintr-un număr de 120 de membrii, toţi urmaşi ai profeţilor şi întemeietori ai grupării
„cărturarilor" care au păstrat şi transmis apoi scrierile sfinte
evreieşti; (2) alcătuirea „canonului" Vechi Testamental. Sub acest nume
este descrisă „culegerea de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi
evreii ca având autoritate dumnezeiasca". Ezra le-a aşezat pe toate în
trei categorii distincte numindu-le: Legea, Profeţii şi Scrierile; (3) trecerea
de la scrierea antică ebraică la scrierea evreiască cu caractere grafice
asiriene; (4) alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al istoriei evreieşti şi
scrierea cărţilor Ezra şi Neemia; (5) înfiinţarea sinagogilor locale ca locuri
în care poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei evreieşti. Cartea
se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Israelului:
întoarcerea din robie, care nu s-a făcut într-o singura etapa, ci în mai multe.
Faraon. Termenul de „Faraon”
este un titlu obişnuit folosit în Biblie pentru regii Egiptului. Termenul
„Faraon”, care derivă de la termenul egiptean „casă mare”, a ajuns să fie
folosit pentru persoana regelui însuşi, ca un sinonim cu „Majestatea sa”.
Începând din dinastia 22 (945 î.Hr.), termenul „faraon” a fost cuplat cu numele
regelui, precum la „Faraonul Neco”,
„Faraonul Hofra”. Cum Iosif a trăit în jur de 1.700 î.Hr., faraonul lui
probabil că a fost unul dintre regii Hykos din Dinastia a 15-a. Ca urmare, în
timpul lui Iosif, termenul „faraon” nu a fost cuplat cu numele regelui, fapt
pentru care în Biblie se foloseşte numai termenul de „faraon”.
Geneza, sau Facerea, care este prima carte a „Vechiului
Testament”, numită şi întâia carte a lui Moise, e împărțită în două secțiuni
mari: 1. „Geneza (Facerea) numită şi
întâia Carte a lui Moise”, sau „Istoria începuturilor”, sau „Vremurile
străvechi dela facerea lumii până la Avram” (1-11), şi 2. Istoria patriarhilor,
sau „Strămoşii poporului Israel” (12-50).
Hristos
sau Christos? Cum este corect să scriem: Iisus Hristos, Isus Cristos
sau Isus Christos? În legătură cu faptul „cum este corect să scriem:
Iisus Hristos, Isus Cristos sau Isus Christos”, se impun
următoarele precizări: Dicţionarul Explicativ al limbii Române (DEX) agreează următoarele 3
forme: Hristos, Christos şi Cristos. Ortodocșii folosesc forma de Hristos, iar
catolicii forma de Cristos sau Christos. Din punct de vedere religios, toate
aceste 3 variante sunt la fel de corecte, totul depinde de tradiţia
urmată de fiecare biserică şi, implicit, de preferinţele enoriaşilor.
Iosif este
un personaj important al Genezei din Vechiul
Testament). El a fost cel de-al unsprezecelea fiu al patriarhuluiIacob. Iacob a fost fiul lui Isac, iar Isac a fost
fiul lui Avram, deci Iosif a fost nepotul lui Avram. Pentru o anumită perioadă
(din cea descrisă în Geneza 47. 13-26 „Scumpeţea
în Egipt”) Faraon la numit pe Iosif „supraveghetor al palatului său şi
i-a dat în grijă toată gospodăria sa”.
Împăraţi (care cuprind „Cartea întâi a Împăraţilor/Regilor”
şi „Cartea a doua a Împăraţilor/Regilor”), vorbeşte despre: viaţa lui Solomon, sub a
cărui domnie anticul regat al lui Israel s-a bucurat de multă siguranţă şi
prosperitate; evenimentele ce au dus la divizarea naţiunii după moartea lui
Solomon; domnia următorilor 14 regi, după Solomon, din Iuda şi din Israel;
despre activitatea a şase profeţi, printre care şi Ilie. Scrisă în Ierusalim şi
în Iuda de profetul Ieremia, relatarea acoperă o perioadă de aproximativ 129 de
ani, din 1040 î.Hr. până în 911 î.Hr. Când a compilat această carte, se pare că Ieremia a
consultat diferite cronici antice, precum „cartea faptelor lui Solomon“, care
astăzi nu mai există.
Leviticul, sau Cartea
Leviticului „cu privire la leviți”, urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai
lui Iacov, care fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel
(Gen. 46:1-27), este a treia carte a Vechiului
Testament, despre care se consideră că a fost scrisă de Moise în
jurulanului1512 î.Hr. Dumnezeu a vorbit cuvintele din Levitic lui Moise, care
le-a scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise. Cartea
Leviticului cuprinde dispoziţii privitoare la jertfe, preoţie, sărbători;
regimul pământului şi caselor; unele prescripţii alimentare şi unele reguli de
curăţire a oamenilor. Întâlnim dispoziţii legale şi morale privitoare la robie,
ajutorarea săracilor şi străinilor, furt, măsluirea
măsurilor; desfrânare, idolatrie; ghicire,
ascunderea adevărului în faţa justiţiei,
îndemnuri morale la iubirea aproapelui ca pe sine, la respectul faţă de bătrâni;
interdicţii morale (jurământul strâmb pe Numele Domnului, amânarea până a
doua zi a plăţii zilierilor, ura, răzbunarea, camăta), interdicţii referitoare la
corp (tatuaje etc.). Leviticul vine din
traducerea grecească cunoscută sub numele de „Septuaginta".
Luca, sirian, din Antiohia, vorbitor de limba greacă,
doctor, pictor iscusit şi cu pregătire în filozofie, nu a fost martor direct la
evenimentele relatate despre Isus, şi nici nu a fost între cei 12 apostoli care l-au
însoţit pe Mântuitor în ultimii trei ani şi jumătate de viaţă pământeană. Luca este considerat
autorul cărţilor „Evanghelia după Luca” (scrisă fie la începutul anilor 60, fie
între anii 80 și 85), și „Faptele Apostolilor”. Ar fi murit în anul 150 d.Hr.,
la vârsta de 84 de ani, spânzurat (pentru credința în Hristos) de un măslin în
orașul Teba, în Boethia (Egipt),. El a pictat mai multe icoane, printre care şi prima icoană a Maicii
Domnului, fiind considerat fondatorul
iconografieicreștine.
Matei, fost vameș, a fost unul din cei 12 apostoli ai lui
Isus. Lui îi este atribuită (cu unele controverse) prima Evanghelie, care ar fi
fost scrisă în aramaică. A propovăduit pe Hristos întâi în rândul iudeilor,
apoi în Etiopia, Macedonia, Siria şi Persia. Sfântul Apostol Matei este
prăznuit pe 16 noiembrie.
„Romani”, exprimat şi prin „Epistola
către Romani”sau „Epistola lui Pavel către Romani”,are ca
autor pe
Apostolul Pavel, iudeu convertit la creştinism, ajuns Apostol al
neamurilor. A fost scrisă în Corint, la sfârşitul anului 57 sau începutul anului 58,
când apostolul Pavel intenţiona să facă o vizită la Roma, aceasta urmând (1) a
fi „cartea sa de vizită”, şi (2) să prezinte bisericii din Roma crezul său,
evanghelia pe care el o propovăduieşte, folosită ca un tratat de teologie.
Apostol Pavel a trimis Bisericii din Roma această scrisoare în anii 57-58, pe
când se afla la Corint.
Samuel (sau Cărţile
lui Samuel). Biblia conţine două Cărţi ale lui Samuel, care a fost cel de-al cincisprezecelea și ultimul dintre
judecătorii lui Israel. Perioade îndelungate acestea au fost o singură carte,
care este într-o continuă unitate literară. Profetul Samuela
trăit în jurul anilor 1146 î.Hr. Cărţile lui Solomon descriu fapte care au avut loc după moartea sa,
respectiv: întâia carte cuprinde
aproape un secol, cam de pe la 1100 la 1011 i.Hr., iar a doua carte descrie 40
de ani, de la 1011 la 971 i.Hr. Prima carte a lui Samuel cuprinde perioada de
tranziţie de la judecători până la regatul unit al lui Israel, incluzând ultima
slujbă de judecător, aceea a lui Samuel, şi prima domnie, aceea a lui Saul.
Faptul că se numesc Cărţile lui Samuel nu se datorează faptului că el
le-ar fi scris, ci pentru că el a fost persoana cea mai influentă în acel timp,
denumirea cărţilor indicând mai degrabă faptele decât autorul. Cărţile lui
Samuel nu conţin nici o informaţie cu privire la cine ar putea să fie autorul
sau autorii. Cele două cărţi, cunoscute astăzi ca I Samuel şi II Samuel, apar
ca un singur volum în toate manuscrisele pregătite înainte de 1517, respectiv
până la ediţia tipărită de Daniel Bomberg în Veneţia la 1517. După tradiţia
iudaică, primele 24 de capitole din I Samuel au fost scrise de Samuel, iar
restul din I Samuel, împreună cu II Samuel, de către Natan şi Gad (vezi 1
Cronici 29,29). Există şi cercetători care susţin că I Samuel şi II Samuel
reprezintă o colecţie de naraţiuni, fiecare complete în ele însele, după care
toate părţile au fost în cele din urmă aduse împreună ca un întreg unit.
Septuaginta. Vezi „Leviticul, sau Cartea Leviticului”.
Timpul scurs
de la facerea lumii şi până la Iisus Hristos. Conform
unor calcule, pe baza Bibliei, de la crearea lumii şi până la Iisus Hristos,
au trecut între circa 11.500 şi 5.500 de ani, acestea fiind cele mai acceptate
cifre rămase în uz, cu toate erorile şi arbitrarul pe care le conţin. Aceste
date, care continuă să fie „o mare dispută (chiar un scandal) pentru ştiinţă,
pentru raţiune şi pentru credinţă”, nu sunt nicăieri înscrise în Biblie, şi nu
au nicio aprobare oficială din partea Bisericii.
Bibliografie
Biblia
Biblia de pe site-ul https://mybible.eu, pe care se găsesc
explicații deosebit de importante pentru (aproape)
fiecare verset din Biblie
N.
Grigorie Lăcriţa. „Fiscalitatea,
naşterea, viaţa şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos”, prezentat pe mai multe Site-uri, precum https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/fiscalitatea-nasterea-viata-si-rastignirea-mantuitorului-iisus-hristos-corespondenta-de-la-conf-dr-nicolae-grigorie-lacrita-2/
Nicolae
Grigorie Lăcrița. Cartea„Scrieri religioase. Volumul 1. Un nou mod de abordare
și de explicare a unor mistere din Biblie”, prezentată și pe https://www.librarie.net/p/488655/scrieri-religioase-volumul-1-un-nou-mod-de-abordare-si-de-explicare-a-unor-mistere-din-biblie?srsltid=AfmBOorzfUeqJ2Ij2QmjhqzAVE_9TN4JECV0eVNbRVF0xaBBJDRisdDP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu