Lucian Sârbu: “Există o specie aparte de prost care se manifestă online”

Există o specie aparte de prost care se manifestă online. Și nu numai. Este prostul care, atunci când citește ceva, este incapabil să facă diferența între un registru descriptiv și un registru normativ de limbaj.

Ce înseamnă asta? Dacă eu zic: „Și mâine e o zi.” asta nu înseamnă că mă bucur sau mă întristez că o să mai treacă o zi, și mă mai apropii cu o zi de momentul morții mele, sau că recomand universului să mai trimită o zi în viața noastră sau că sunt de acord cu ce va fi în ziua care va veni. Pur și simplu constat (descriptiv) un lucru, și anume că va veni o zi și mâine. Nu susțin, nu combat, nu mă implic, nu recomand nimic legat de ziua care va veni. Nu am o atitudine normativă – pur și simplu constat un lucru, un fapt, ceva inevitabil.

Prostul, în schimb, înțelege pe dos. În loc să ia afirmația mea ca pe o simplă afirmație factuală, descriptivă, el o ia ca pe o afirmație normativă, care îi pune lui în pericol credințele, etosul și întregul său univers mental. Dacă el a fost setat să creadă că mâine se va întâmpla ceva ce nu-i convine lui, să zicem că se votează o moțiune de cenzură și sunt șanse mari să pice guvernul lui iubit format din purtătorii de blugibanane, începe să mă acuze: „I-ote-l p-ăsta, nemernicul. Se bucură că și mâine e o zi. Știe ce va fi mâine. Se bucură că rămânem fără blugi și banane. Etc.”.

Scriu asta pentru că am constatat alaltăieri că un dobitoc de jurnalist (un nimeni care scria pe la Cotidianul, cred) m-a acuzat că „mă bucur de faptul că Europa ar pierde războiul [în cazul în care e acceptat acordul lui Trump]”.

Nu mă bucur, prostănacule. Nici nu mă întristez. Doar constat ceva ce voi păreți a fi prea proști ca să înțelegeți: Rusia nu pierde și nu va pierde acest război. Rusia câștigă acest război, și consider că interesul nostru ar trebui să fie încheierea lui cât mai rapidă, tocmai ca să mai păstrăm un pic de „distanță” față de ruși și să evităm granița comună.

În susținerea afirmațiilor mele, hai să facem o recapitulare seacă a propunerilor de pace pe care Rusia le-a făcut Ucrainei de-a lungul timpului. Fapte, doar fapte.

2013, Moscova către Kiev: vă dăm 15 miliarde de dolari, gaze la discreție și cu preț subvenționat, să faceți ce vreți cu ele, inclusiv să le revindeți europenilor, condiții preferențiale de acces în Uniunea Vamală, chiria bazei de la Sevastopol rămâne bătută în cuie 30 de ani, nu avem pretenții să o renegociem.

2014, primăvara: vă luăm Crimeea, nu ne interesează restul, dar potoliți-vă.

2014-15 (acordurile Minsk): Donbassul rămâne al Ucrainei, dar trebuie să-i acordați o formă de autonomie. Potoliți-vă.

2022 (Istanbul): vă luăm și Donbassul, ne retragem din restul teritoriului, dar potoliți-vă.

2025 (acordul Trump): vă luăm oficial și Herson și Zaporojie, pe care vi le-am luat deja. Acum vă potoliți?

După cum se observă, de 12 ani încoace propunerile Rusiei sunt din ce în ce mai proaste (raportate la prima, care era chiar foarte bună pentru ucraineni) și totuși există destui lunatici care trag concluzia că „Rusia pierde războiul”. Un soi de: „Luați-l de pe mine, că-l omor!”. Cam așa și aici. Analizând dinamica propunerilor de mai sus orice om căruia îi mai funcționează cât de cât tărtăcuța constată fix contrariul: că Rusia o duce din ce în ce mai bine și că, dacă războiul nu se va opri, la un moment dat le va lua ăstora negreșit și Odessa, și nu numai, adică vor ajunge până la granița noastră. Motivele pentru care realitatea de pe teren nu se „pupă” cu iluziile damblagii din mințile retarzilor care rumegă doar propagandă bruxeleză s-au explicat de nenumărate ori dar nah, rumegătorii de blugibanane sunt liberi să rumege în continuare, doar trăim într-o țară liberă. Totuși, ar trebui să fim naibii de acord cu un lucru simplu: constatarea unor fapte nu te face nici putinist, nici xijipingist, nici trumpist. Faptele sunt fapte și ar trebui luate ca atare, oricât de mult ne-ar displăcea lucrul ăsta.

 

Autor: Lucian Sârbu