Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXV(2025),
nr. 552(16 –31 Octombrie)
Dragii mei enoriași!
Performanță fără Zdreanță.
La intersecția străzilor Traian și
Prahovei din Tr. Severin se află o clădire impunătoare. E o clădire veche, cu
parter și trei etaje. În ea funcționează mai multe ateliere și firme. În vara
aceasta a fost reparată și exteriorul refăcut în întregime. A devenit o
frumusețe de clădire. Partea dinspre strada Prahovei este un perete compact, cu
o suprafață de peste două sute de metri patrați. Proprietarul a zugrăvit acel
perete cu un o culoare albăstruie,
foarte plăcută la vedere. După câteva zile de la terminarea lucrărilor
și demolarea schelelor, pe peretele menționat un neica Nimeni a scris cu
vopseaua neagră dintr-un tub de spray:
,,Vrem performanță fără implicarea ta băi
zdreanță”. Toți trecătorii priveau stupefiați și revoltați în sufletul lor,
fiindcă isprava strica o muncă, batjocorea un om, care făcuse o cheltuială
imensă pentru înfrumusețarea clădirii și a centrului orașului. Cred că puțini
erau cei care se bucurau în sinea lor de această bădărănie. Câteva săptămâni a
rămas textul respectiv pe perete. Într-un târziu, proprietarul a răzuit
peretele în locul acela, a finisat tencuiala și a zugrăvit iar. Cu toată
strădania lui și a zugravilor, nu au mai nimerit nuanța de culoare, așa că
bucata respectivă din perete seamănă acum ca un petic cârpit în fundul
pantalonilor.
Isprava ar putea trece neobservată.
Și, totuși, ea poate avea o semnificație aparte
și asupra acesteia aș vrea să zăbovesc câteva momente în rândurile de
față. Așadar, proprietarul este un om onorabil, care are o proprietate. Nu știm
cum a intrat în posesia ei: prin cumpărare, moștenire sau a construit-o el
însuși. Oricum, dacă instituțiile statului abilitate nu-l urmăresc, nu-l
arestează, nu-l condamnă, nu-l împușcă, avem toate argumentele să-l socotim un
om demn de tot respectul. Omul acesta a realizat ceva și pentru asta merită
admirația noastră. Cel care a scris este, cu siguranță, un neica Nimeni. El
umblă la miez de noapte prin centrul orașului, poate beat sau drogat, singur
sau în gașcă cu alții asemenea lui. Omul acesta a făcut un rău de dragul de a
face rău, din plăcerea de a distruge realizarea altuia. Cu siguranță, el nu a
realizat nimic asemănător în viața lui, fiindcă atunci ar avea mai mult respect
față de realizarea semenului său. Este, altfel spus, un coate-goale, un
terchea-berchea, un mațe-fripte, ca să-l cităm pe Caragiale. El vrea
,,performanță”, fără implicarea celui dintâi, care dovedește, fără putință de
tăgadă, că a realizat ceva. Pe acesta îl
disprețuiește în modul cel mai josnic. Pentru neica Nimeni, proprietarul, adică
omul cinstit, onest, muncitor, omul la locul lui, este doar o ,,zdreanță”. Cei
care împing vântul pe stradă noaptea, fără sens și fără rost sunt cei demni de
respect pentru neica Nimeni. Ferească Dumnezeu, ca asemenea specimene să ajungă
vreodată la putere!
Meditând asupra cazului menționat,
mă gândesc la vremea de după război, când floarea intelectualității românești a
înfundat pușcăriile și gropile de la canal. Li s-a spus de cei ce luaseră
frâiele în mână: ,,Vrem performanță, fără
implicarea ta, băi, Zdreanță!” Mă gândesc la miile de fruntași ai satelor noastre, care au fost
duși în Bărăgan; mă gândesc la țăranii gospodari, cărora li s-a luat totul
pentru a fi ,,egali” cu neica Nimeni. Mă gândesc la ofițerii românii, cărora
le-au putrezit ciolanele prin pușcării pentru vina de a fi luptat în răsărit,
ci nu în apus. Mă gândesc la atâția analfabeți și oportuniști, care au fost
selectați pentru a ocupa funcții de conducere la vremea aceea și a executa
orbește ordinele primite de sus, străine de spiritul și idealurile neamului
românesc. Deviza citată mai sus, ,,Vrem
performanță, fără implicarea ta, băi, Zdreanță!”era repetată într-o formă
sau alta, luând uneori aspecte dintre cele mai groaznice, precum cea a lui
Vâșinschi: ,,Când aud de cultură, pun
mâna pe pistol!”
A trecut Revoluția pe la noi și
speranța a renăscut în sufletele tuturor celor doritori de bine pentru țară și
pentru neam. Din păcate, atâția oameni capabili au fost aruncați la marginea
societății, fiindcă aveau ochii cărpui, sau verzi, sau albaștri. Atâția neica
Nimeni, cățărați peste noapte pe treptele înalte ale piramidei sociale, le-au spus peste umeri acestora: ,,Vrem performanță, fără implicarea ta, băi,
Zdreanță!” Atâtea ,,zdrențe” s-au resemnat
în ocupațiile cele mai umile pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele.
După treizeci de ani de ,,performanță”
vedem cu durere că țara este înglotată în datorii, pe care nu le vor putea
achita câteva generații de acum încolo, că în spitale nu se găsesc nici
banalele pansamente și aspirine, că profesorii intră în greva foamei, pentru că
nu mai pot face față cheltuielilor elementare, că birurile și prețurile cresc
de la o zi la alta și nimeni nu se întreabă dacă umerii vlăguiți ai acestui
neam le mai poate duce. După treizeci de
ani de ,,performanță” am ajuns în coada tuturor clasamentelor care privesc
bunăstarea populației și în fruntea celor care privesc mortalitatea și bolile
cele mai grele. Câmpurile noastre, care altădată erau grânarul Europei, sunt
astăzi pustii, țărănimea tinde să devină
ușor-ușor o amintire; rândurile tot mai groase ale șomerilor au luat locul muncitorilor de altădată; unități industriale
de nivel european au fost tăiate în bucăți și date la fier vechi de câțiva învârtiți
ai zilei. Țara nu mai are bani să achite salariile și pensiile, bancherii ne
rânjesc disprețuitor, infractorii și infracțiunile se înmulțesc de la o zi la
alta, nesiguranța omului de rând crește continuu. Creierele luminate ale
națiunii pleacă peste mări și țări să-și caute un rost.
Deviza de
mai sus devine tot mai evident o emblemă a vremii noastre. Din păcate!
*
In memoriam:
Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu. Parcă-l
văd. Era în vara anului 1968. M-am dus cu tăticu la Șiroca. Auzisem că acolo
este un elev, care a fost la seminarul de la Craiova, s-a interesat la ce se dă
examen de admitere, ce acte trebuie. Era vorba de Gheorghe Achimescu, fiul cel
mare al lui Dumitru și Romica Achimescu. Familiei i se mai spunea și Delafag. Dumitru
Achimescu lucra la varnițele din sat și mai pleca în județ cu carul cu var, iar
mai târziu s-a angajat la Direcția de Drumuri și Poduri și mulți ani a lucrat
la șanțurile șoselei Malovăț-Balta-Baia de Aramă. Doamna Romica era casnică. Fiul
cel mare se hotărâse să meargă la seminar. Îmi vorbea ca unul care era în
cunoștință de cauză, care citise afișele și era documentat. Frații cei mici, Nicolae și
Romică, se uitau la noi cu admirație. Aproape că nici nu i-am observat cu acel
prilej. Intram într-o etapă superioară....
Am intrat eu în anul acela, în anul următor a reușit
și Gheorghe. Eram prieteni la cataramă. A mai trecut un an și a apărut în anul
I Nicolae Achimescu, fratele prietenului meu. Era mic de statură, sobru la
față, interiorizat. Zâmbea puțin, era mereu absorbit de gândurile lui, nu se
juca. Discuta puțin cu noi, inclusiv cu frate-său. Mereu purta sub braț o
carte, un caiet, iar în cap un car de gânduri. Deși am stat trei ani sub
același acoperiș al internatului școlii, puțin am vorbit cu el. Căuta mereu
izolarea, însingurarea.
Eu am făcut un an la facultate, curs de zi, apoi
m-am căsătorit și am trecut la fără frecvență. Aflam despre Nicolae de la
fratele său și de fiecare dată mă minunam de lucrurile frumoase pe care mi le
spunea fratele, despre rezultatele la învățătură ale lui Nicu. A trecut vremea
și, pe 6 iulie 1980, l-am întâlnit pe Nicu la Șiroca. Venise la botezul uneia
dintre fiicele lui Gheorghe. Era foarte reținut la vorbire. Totul era bob
numărat. Am aflat atunci de intenția sa de a da admitere la doctorat în Teologie.
La 14 noiembrie, același an, l-am întâlnit la București, la patriarhie. Mi-a
spus bucuros că a reușit la doctorat, ca șef de promoție. Mi-a vorbit de
intenția sa de-a studia Istoria Religiilor și în special pe-a geto-dacilor.
Mi-a vorbit de eventualitatea unei burse în R. F. Germania. L-am felicitat și
am ținut să-l sfătuiesc să facă precum albina: să culeagă nectarul din toate
florile, dar mierea s-o facă în stupul său. Mi-a spus că-mi înțelege
insinuarea.
În martie 1981, Gheorghe Achimescu mi-a spus că
fratele său are aprobare să plece la studii la Universitatea din Tübingen, una
dintre cele mai de prestigiu din lume. La 7 iunie, același an, întâlnind pe
Doamna Romica, mi-a spus că Nicolae va pleca în toamnă la Tübinghen, fiindu-i
atribuită o bursă de trei ani. Lucrul acesta mi l-a confirmat și Gheorghe Achimescu
la 25 septembrie același an. La 23 octombrie încă nu primise viza! La 25 martie
1982, preotul Gheorghe Achimescu mi-a spus că fratele său s-a căsătorit cu o studentă la Medicină, Domnișoara
Cornelia, și numai așa i s-a dat viza pentru bursă. Va pleca.
Duminică, 15 august, 1982, a fost nunta lui Nicu la
Șiroca. A ținut s-o facă în satul natal, la casa părintească. Am ajuns târziu,
după slujba de la Malovăț. Am găsit nunta la biserică. Am fost solicitat să le
spun câteva cuvinte tinerilor căsătoriți. Am făcut-o, deși aș fi preferat să fi
fost prevenit mai dinainte, pentru a-mi sistematiza câteva idei de fond.
Mireasa, Cornelia, era studentă la Facultatea de
Medicină din Iași. Avea un frate artist de teatru și o cumnată balerină. N-am
discutat cu aceste rude. Nunta lui Nicu a fost frumoasă, liniștită, așezată,
fără îmbulzeală și bătaie. A participat puțină lume. Era nedeie în Godeanu și
mulți se duseseră acolo. Mi-a plăcut nunta tocmai datorită modestiei sale.
Părinții lui Nicu erau într-al nouălea cer. Dintre colegi au participat:
preotul Iacob de la Pristol(MH), preotul
Călin de la Poiana Mare (DJ), preotul Guțulescu de la Salcia(MH), preotul
Popescu Gheorghe de la Hinova (MH). Nicu ne-a povestit puține despre odiseea sa
în străinătate. Ne-a arătat multe ilustrate și fotografii color. Orașele
occidentale sunt impunătoare prin măreția ce-o prezintă ochiului meu. Forme
arhitectonice urbanistice și imobiliare încântă și surprind totodată. Puzderie
de mașinării de tot felul ce se văd pe străzi, te fac să sesizezi vacarmul
babilonic de acolo. De același lucru se plânge și Nicu. Despre nemți, Nicu nu a
avut prea multe lucruri bune de spus. Civilizația lor, aproape neînțeleasă
pentru un român nou venit printre ei este sobră, apăsătoare, distantă. Tocmai
aceasta îl făcea pe Nicu să afirme, că abia după ce a avut câteva contacte cu
germanii, a putut să înțeleagă teoria lui Friedrich Nietzsche în legătură ,,supraomul” german.
Nicu era bursier al Bisericii Evanghelice. Avea
bursă de 800 mărci pe lună, ceea ce reprezinta o sumă foarte mare. Mai întâi
făcea cursul pentru limbă. Facultatea de Teologie era cea dintâi în cadrul
Universității respective și se bucura de mare apreciere. Limba germană i se părea
foarte grea, deși trecuse examenele cu rezultate foarte bune. Colegii de la
cursul de limbă erau veniți din multe țări. Într-o fotografie cu vreo 15 de
astfel de tineri nu erau doi din aceeași țară. Bursa o avea pe trei ani. Urma
să facă o călătorie în Franța și Elveția. În anul următor și Cornelia, soția
sa, avea voie să meargă două luni în R. F. G. Nicu avea și o verișoară
căsătorită în Freiburg. Aceasta îl adusese cu mașina până la Șiroca, după care
se reîntorsese în Germania. Ne-a spus că salariile nemților se ridică, în
medie, la 4.000 de mărci lunar și lucrează doar cinci zile pe săptămână. O masă
,,bună” la un restaurant ,,de mijloc” costă două mărci. Nicu mi-a spus că l-a
întâlnit în R. F. G. și pe Ciobotea Ilie. Acesta l-a invitat în Elveția.
Viezuianu, fost doctorand la București și coleg cu Dragu, este preot în Salzburg.
Cred că dacă bunicii și străbunicii lui Nicu ar fi
visat că acest copil va ajunge vreodată pe asemenea drumuri, s-ar fi dus la
preot să le citească pentru izgonire de demoni și de alte bântuieli. Era o
performanță enormă a acestui copil! Era o cinste pentru sat, pentru Biserică
și, mai ales, pentru familie. Taică-său, în culmea fericirii, n-a uitat să
stăruie de noi, colegii lui Nicu, să ne ducem să-l înmormântăm, când vom auzi
că ,,s-a dus!” Ar fi fericit și atunci, el, Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag,
să ne știe în mijlocul familiei sale!
La 3 noiembrie 1983, preotul Gheorghe Achimescu mi-a
spus că a fost la Iași, la botezul fiicei fratelui său Nicolae. În 12 august
1984, Gheorghe mi-a spus că Nicu le scrie tot mai rar, că soția sa Cornelia a
terminat Facultatea de Medicină și a plecat și ea în Germania. Nicu face
cursuri intense de limbă germană în cadrul ,,Goethe Institut” din Erlangen și
Rothenburg.
La 16 octombrie, preotul
Gheorghe Achimescu mi-a spus că fratele său Nicolae se află la Șiroca de câteva
zile. În R. F. G. se descurcă destul de bine. Pe lângă cursuri lucrează la o
revistă studențească și predă seminarii la facultate. A făcut o lucrare la
catedra de Istoria Religiilor și profesorul de specialitate a spus că lucrarea
îl depășește și l-a recomandat profesorului de Filozofie. Profesorii lui
îndrumători de doctorat au fost renumiții Moltmann și Bayerhaus. Nu venea la
protoierie, evita să se întâlnească cu colegi și prieteni, evita să scrie,
fiindcă ,,toți abia ar aștepta să deschidă gura, ca să sesizeze miliția și
securitatea!” O lună mai târziu,
părintele Gheorghe îmi spunea că fratele său n-a mai plecat în Germania,
fiindcă nu i s-a mai dat voie, soția lui a terminat facultatea și a fost
repartizată stagiară în Caransebeș. Nicolae speră să intre profesor la
seminarul din Caransebeș sau la cel din Craiova. Încă nu e decis.
La 28 noiembrie l-am
întâlnit pe Nicu în Gara de Nord. Mi-a spus că nu sunt piedici cu plecarea, că mai
are vreo șase luni de stat în R. F. Germania. Are teza Problema desăvârșirii în Budism și în
Ortodoxie. A
făcut mai mult de jumătate din teză și a fost apreciat la superlativ de
profesorul de Istoria Religiilor și cel de Filozofie. Achimescu a fost
dezamăgit însă de indiferența întâlnită în București la organele patriarhiei.
Are senzația că toți îl spionează și-l urmăresc, ca și cum le-ar fi teamă să nu
le ia locul. Este o lume foarte îngustă și foarte mică în București și lupta
pentru existență, supraviețuire și supremație este mult mai acerbă. În Occident
este multă deschidere, orizont larg, iar egoismul meschin nu-și prea găsește
locul în instituțiile de cultură. Achimescu intenționează să se reîntoarcă
profesor la Caransebeș sau la Craiova, la seminar. La Caransebeș are rude
bogate, care ar vrea să-l înfieze.
La 16 februarie 1985,
într-o discuție cu Arhim. Cârstoiu, fost coleg al lui Nicu la seminarul din Craiova,
ajuns superiorul catedralei patriarhale, un tip foarte acidulat, mi-a spus despre
Nicolae Achimescu, că nu i-au mai dat
drumul în R. F. G., fiindcă ,,- A
fluierat în biserică și s-a dat mare mahăr pe aici! Și-a găsit până la urmă
nașul, care l-a pus bine!” a precizat Cârstoiu cu satisfacție. La 5 martie
1985, Nicu se angajase secretar la protoieria din Caransebeș! Nu-i mai dăduseră
voie să plece! În 1988 era profesor la Seminarul Teologic din Caransebeș. A
predat acolo până în 1991 disciplinele: Istoria religiilor, Dogmatică,
Îndrumări misionare și limba franceză.
Abia în 1991-1992 și-a
definitivat studiile în Germania și și-a susținut examenul de doctorat. A
funcționat în perioada 1993-2008 ca lector, conferențiar și apoi ca profesor de
Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie din Iași. Între anii 2004-2008 a
fost decanul acelei facultăți. În perioada 2008-2012 a fost profesor de Istoria
Religiilor la Facultatea de Teologie din București. În paralel a îndeplinit
numeroase funcții administrative și onorifice de înalt nivel. A fost unul
dintre prietenii apropiați ai actualului Patriarh al României.
Dacă avem în vedere
cărțile și studiile publicate de Prof. Nicolae Achimescu, putem spune, fără
teama de a greși, că a fost un adevărat urmaș al lui Mircea Eliade pe tărâmul Istoriei Religiilor. Are lucrări numeroase și
de un înalt nivel științific, precum: Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos(1996); Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice(1998); Budism şi creştinism. Consideraţii privind
desăvârşirea omului(1999); India. Religie
şi filosofie(2001);
Noile mişcări religioase(2002); Religii în dialog(2005); Die Vollendung des Menschen im Buddhismus.
Bewertung aus ostchristlicher Sicht (2006); Universul religios în care trăim(2013); Religie, Modernitate și Postmodernitate(2013); Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii antice(2015) și multe altele.
Unele în mai multe ediții.
O lovitură puternică a
primit de la viață prin decesul soției sale. Boala secolului a lovit-o crunt și
nimeni și nimic n-a mai putut s-o salveze. Nicu a rămas singur. Fiica era
căsătorită la Brașov. Am vorbit de mai multe ori cu el în ultimele luni de
viață. Îl măcina singurătatea. Nu-și găsea liniștea și locul. Simțea că pierde
puterea dintr-o zi în alta. Într-un stadiu foarte avansat al bolii de care
suferea el însuși, n-a pregetat să taxeze o mașină de mare capacitate și să
plece cu ea în Germania, de unde a încărcat-o cu cărțile pe care un fost coleg
al său, simțindu-și sfârșitul aproape, le-a dăruit bibliotecilor din România! Curând
s-a stins și Nicu!
Preotul Prof. Nicolae
Achimescu reprezintă personalitatea cea mai de seamă a clerului mehedințean
dintotdeauna și despre el și opera lui se va mai vorbi multă vreme de aici
încolo.
Dumnezeu să te ierte,
frate Nicolae!
*
Hoțul. Eram în clasa a VI-a, la școala din Malovăț. În fiecare an, în luna
octombrie, făceam ,,practică agricolă”. Asta însemna întreruperea cursurilor și
folosirea elevilor la strângerea recoltelor de pe câmp. Eram duși în coloană la
tarlalele ceapeului și fermei de stat să culegem porumbi, struguri, mere sau ce
mai trebuia. Cei din Malovăț nu am ieșit niciodată din hotarul comunei, dar cei
din oraș erau duși în comune, la distanțe mari și acolo erau cazați în
barăci și vagoane, ori pe la casele
localnicilor. Practica dura, oficial, două săptămâni, dar, în realitate, putea
să cuprindă toată luna octombrie, în funcție de recolta care trebuia adunată de
pe câmp.
Într-una din zile am fost duși la
cules de mere la ferma de la Bârda. Era puhoi de lume la cules. Veneau din
satele din jur oameni cu ziua, dar erau aduși cu camioanele și remorcile oameni
din Dolj sau din sudul Mehedințiului. Erau cazați la dormitoarele sediului
fermei și la barăcile special construite, li se gătea masa de trei ori pe zi.
Nouă, elevilor, nu ne dădea nimeni nimic pentru munca prestată. Eram fericiți
dacă puteam să mâncăm pe săturate fructe și să sustragem și noi la sfârșitul
zilei de muncă niște mere, pe care le ascundeam prin buzunare sau în sân. Nu
aveam voie cu plase ori alte bagaje. Pentru profesorii ce ne însoțeau era altă
situație. Ei aveau voie cu bagaje. Când am ajuns la tarlaua de meri a fermei de
la Bârda, ni s-a repartizat locul unde trebuia să lucrăm noi, elevii, ni s-a
arătat cum să culegem merele, cum să le verificăm, cum să le așezăm în lădițe.
După ce au plecat oamenii fermei, profesorii m-au chemat pe mine și pe colegul
meu, Vasile Crumpei, zis Tarzan. Eu eram din Bârda și cunoșteam cel mai bine
locurile, iar Vasile era mai voinic și bun de cărat greutăți. Ne-au dat multe
sacoșe, plase și genți și ne-au spus să mergem prin plantație și să le umplem
bagajele cu mere cât mai frumoase și sănătoase. Zis și făcut! Ne-am dus și am
început munca. Eram bucuroși că nu aveam normă și fusesem lăsați să lucrăm în
voie. Pe la prânz bagajele erau aproape pline. Trebuia să le cărăm la locul
unde erau profesorii și ceilalți elevi. Iată că apare însă Romică Păuleț, unul din
paznicii fermei. Era cel mai de temut dintre paznici. Era înalt și puternic, și
mulți îi simțiseră pe spinare măciuca, toporul sau frișca. Îl cunoșteam demult.
Lucra cu taticu la fermă de mulți ani, erau buni prieteni, venea de multe ori
la noi în casă, ședea la masă, glumea și cu mine. Atunci era însă de
nerecunoscut. Leu paraleu, nu alta! Tuna și fulgera. Ne-a somat să nu fugim și
ne-a ordonat să luăm bagajele și să mergem înaintea lui. Fiindcă erau prea
multe și prea grele, ne-a ajutat și el să le ducem. Ne-a zis multe și de toate.
Am ajuns la barăci, acolo unde erau cazați cei veniți la muncă de departe.
Aceia tocmai erau la masă. Paznicul ne-a prezentat: ,,- Iată hoții! Fură mere pentru profesori. De asta le dă lor
note mari la școală. Acum însă li s-a înfundat. Cutare, du-te și anunță-l pe
domnul inginer să vină încoace. Cutare, du-te și chemă-l pe Midoroiu și pe
nepoată-sa Janeta. Să vină cu clanareta și tobița. Facem câte o tablă, pe care scriem
mare ,,HOȚ” și le-o atârnăm ăstora de
gât. Chemăm miliția și plecăm cu ei prin sate. Midoroiu să cânte din clanaretă,
Janeta să bată din tobă și noi să strigăm: ,,Hoții, hoții, am prins
hoții!” Lumea uitase de mâncare și râdea
ca la circ. ,, - Io-te, ăsta mai vrea să
se ducă și la școala de popi!”
Nu mai știu bine ce-a mai zis
paznicul, fiindcă urechile mi s-au înfundat. Inima îmi bătea să-mi spargă
pieptul. Mi se părea că toată lumea se prăbușește asupra mea. Dacă s-ar fi
deschis pământul și m-ar fi înghițit în momentul acela aș fi fost cel mai
fericit. La un moment dat, parcă anume să ne facă ,,vânt”, Romică s-a depărtat
puțin de locul unde ne aflam. Atât ne-a
trebuit. Am țâșnit ca din praștie și am pornit-o într-o goană nebună prin
plantația de pomi. Auzeam în urmă strigăte și chiuituri. Nu-mi amintesc să fi
fugit vreodată mai repede ca atunci. Mă loveau crengile peste față, săream
peste tufele de mărăcini. Nu contau gropile, cioturile, piedicile. Trebuia cu
orice preț să scap. Am ajuns la Ogașul lui Dorobanțu. Umblasem de câteva ori cu
vitele pe marginea pădurii care-l înconjura, dar niciodată nu avusesem curajul
să intru în pădure și mai ales să cobor în ogaș, la izvoarele pârâului Caminic.
În ziua aceea am făcut-o. Am pătruns în pădure val-vârtej, ca o ciută hăituită,
am parcurs cei câțiva zeci de metri de pădure și apoi am sărit pe o râpă
amețitoare. Nu știu câți metri avea hirigoiul, dar, după ani, când am revăzut
locul, nu-mi venea să-mi cred ochilor că am putut sări pe acolo și că am scăpat
cu viață, nevătămat, cu oasele nezdrobite. M-am ascuns pe după radini, tufe și
copaci și am pornit-o încet la vale, pe firul apei. Mi se părea că de peste tot
sunt urmărit, că armate întregi de milițieni și de paznici sunt în căutarea
mea. Tremuram din toate încheieturile. Până în amurg am stat în ogaș și am așteptat
dintr-un moment în altul să fiu ,,executat”. Am ieșit tocmai la poteca ce făcea
legătura între Dealul Dobresc și Dealul Pârvăneștilor din satul Colibași.
Acasă am ajuns pe întuneric. Eram
plin de sânge, cu fața zgârâiată, cu cămașa ruptă. Tare s-au speriat părinții.
Trei zile nu m-am dus la școală, de teamă că voi fi prins acolo și arestat.
Când m-am dus, m-am apropiat cu mare teamă. Copiii se jucau, înainte de a pleca
la muncă, parcă nimic nu se întâmplase. Am aflat că la sfârșitul
programului din ziua cu ghinion, elevii
de la Malovăț luaseră bagajele profesorilor pline cu mere și plecaseră, fără să
le fi zis cineva ceva. Vasile Tarzan fugise prin plantație, dar nu intrase ca
mine în ogaș, ci ieșise undeva la șosea, ducându-se de acolo acasă, la Malovăț.
Tăticu a discutat cu paznicul Romică
Păuleț și s-a arătat foarte supărat de felul cum s-a purtat cu mine. Romică a
venit la noi acasă și, râzând, mi-a zis: ,,-Bine, mă, nepoate, se poate?! Tu să
nu știi de glumă? Tu nu știi că noi la fermă râdem și glumim toată ziua?
Oamenii aceia care erau la masă erau plecați de mai bine de două săptămâni de
acasă, nu știau nimic de familii, erau obosiți, flămânzi, necăjiți. Eu i-am
făcut să râdă, crezând că tu te prinzi! Păi alții fură, uică, cu căruțele și
remorcile și nu le fac nimic și tocmai
pe tine te purtam cu lăutarii prin sat? Ce naiba, mă, nepoate! Suntem și noi
oameni!”
Cu siguranță că omul avea dreptate,
numai că atunci mi-am dat seama că sunt încă un biet copil, care mai am multe
de învățat dintr-ale vieții. Mde!
*
Ajutoare
și donații. În această perioadă am primit
câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Ion Cazacu(Galați): 500 lei; Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg): 250 lei; Domnul Șeitan Nicolae(Cernavârf-MH); 200 lei; Domnul Zgarcea Cornel (Tr. Severin): 110 lei; Doamna Manolea
Elisabeta(Malovăț): 105 lei; Fam.
Caragea(Tr. Severin) și Domnul Sârbu
Marian(Tr. Severin): 100 lei; Doamna Rolea
Violeta(București), fiică a satului Bârda: 50 lei.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
În luna octombrie am donat pâine participanților la slujbe, astfel: 5 Oct.(Bârda): 135 pâini; 12 Oct.(Malovăț): 212 pâini; 14 Oct.(Malovăț): 124 pâini; 19 Oct.(Bârda): 166 pâini; 26 Oct.(Bârda): 48 pâini; 27 Oct.(Malovăț): 94 pâini. Așadar, în luna octombrie s-au donat 929 pâini. Totodată, s-a vândut pâine enoriașilor noștri, la prețul de 1,30 lei/buc. astfel: 5 Oct. (Bârda): 665 pâini; 12 Oct.(Malovăț): 288 pâini; 14 Oct.(Malovăț): 126 pâini; 19 Oct. (Bârda): 634 pâini; 26 Oct.(Bârda): 252 pâini; 27 Oct.(Malovăț): 106 pâini. Așadar, în luna octombrie s-au vândut 2.321 pâini.
Începând cu 26 Oct., prețul pâinii va fi de 1,40
lei/buc. Acesta este anunțul brutăriei.
*
La sfârșitul lunii noiembrie vom face o vizită la
azilul de la Gura Văii. Le trebuie haine vechi.
*
Publicații.
În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să publice câteva materiale, astfel:
Necrologul, în ,,Națiunea”,
București, 20 sept. 2025, ediție și on-line(https:// ziarulnatiunea.ro); Cașcavalul popii, în ,,Națiunea”, București, 25 sept. 2025,
ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro);
,,Scrisoare pastorală”- 551, în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 23 oct. 2025, ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.
com); în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, oct. 2025, ediție on-line(https://moaraluigelu. blogspot.com);
Lupta cu dracul, în ,,Națiunea”,
București, 12 oct. 2025, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro); In memoriam: Prof. Dr. Gheorghe Bulgăr, în
,,Națiunea”, București, 18 oct. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor);
Glasul din pustie, în ,,Națiunea”,
26 oct. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro).
*
Simpozioane.
Asociația Vlahilor din Bulgaria l-a invitat pe preotul Dvs.
să participe la Simpozionul dedicat Sfintei
Teofana Basarab, ce s-a desfășurat la Vidin în zilele de 18 și 19 octombrie.
Preotul Dvs. s-a înscris cu comunicarea Sfânta Cuvioasa Teofana Basarab în contextul
politic și cultural al sud-estului european medieval.
Au participat istorici, profesori universitari și oameni din cultură din
România și Bulgaria. Domnul Dr. Ivo Gheorghiev, președintele Asociației
Vlahilor din Bulgaria, împreună cu întreaga familie, a fost sufletul acestei
impresionante manifestări dedicate Sf. Teofana. Preotul Dvs. a donat tuturor câte
un exemplar din cartea sa Cuvioasa Teofana Basarab. Costul
celor 50 exemplare ale cărții a fost suportat de către Doamna Dr. Aritina-Mihaela
Ionescu de la Curtea de Argeș. Dumnezeu să-i răsplătească!
Episcopia
Severinului și Strehaei l-a invitat pe preotul Dvs. să participe la simpozionul
Țara
Severinului. Oameni, fapte, locuri, care s-a ținut în zilele
de 20-21 oct. în Tr. Severin. Preotul s-a înscris cu comunicarea Aspecte
politico-sociale și bisericești din România (1983).
Au participat profesori universitari și oameni de cultură din județ și din
țară, cadre didactice, preoții din județ. Comunicările urmează a fi publicate. Simpozionul
a fost un act de cultură și spiritualitate de înaltă ținută. Prea Sfințitul
Episcop Nicodim se străduiește să construiască numeroase biserici și mănăstiri
în județ, dar și monumente culturale de care să se vorbească azi și în viitor.
*
Zâmbete.
☺Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim,
ci îmbătrânim pentru că încetăm să râdem! ☺Beneficiile râsului: 1. Când râzi de tine, îi dezarmezi pe cei care vor
să râdă de tine și eviți posibile alte confruntări; 2. Râsul dizolvă
tensiunile, stresul, anxietatea, iritația, mania și depresia. După o repriză de
râs, experimentăm o stare de bine extraordinară. Și să ne aducem aminte un lucru:
dacă nu poți să râzi pe seama unui lucru, nu poți trăi cu acel lucru în viața
ta; 3. Cercetările medicale au demonstrat că râsul întărește sistemul imunitar;
4. Râsul reduce durerea; 5. Umorul ajută la integrarea celor două emisfere ale
creierului; 6. Râsul adaugă savoare vieții; 7. Simțul umorului atrage după sine
mai multă productivitate, mai multă comunicare și un joc de echipă mult mai
eficient; 8. Tuturor ne plac persoanele care ne fac să râdem. Cu cât
împărtășești mai mult din simțul umorului, cu atât vei avea mai mulți prieteni;
9. Umorul este echilibrul pentru momentele când trecem prin greutăți; 10. Râsul
este echivalent cu exercițiile fizice (în cantitate mică). E ca un masaj al tuturor
organelor corpului; 11. Simțul umorului te ajută să accepți inevitabilul, să faci
față provocărilor și să ieși din orice situație zâmbind. Ziua în care nu ai râs
este o zi pierdută. Nu aștepta să te îmbolnăvești ca să practici terapia prin
râs!
*
Înmormântări.
În ziua de 29 oct. am oficiat slujba
înmormântării pentru Dragotă Florentina (84
ani) din Malovăț. Dumnezeu s-o ierte!
*
Erată. Dintr-o
regretabilă eroare, în numărul precedent al ,,Scrisorii pastorale” s-a
strecurat o greșeală. La capitolul Botezuri. Nunți. Înmormântări a
fost trecută, în mod greșit, luna noiembrie, în loc de luna octombrie. Ne cerem
scuze!
*
Program.
În cursul lunii Noiembrie avem următorul program de slujbe: 1 Nov.(Malovăț-Bârda); 2 Nov.(Malovăț);
8 Nov.(pomeniri
la Bârda, la ora 8; slujbă la Malovăț); 9 Nov. (Bârda); 15 Nov.(Malovăț-Bârda);
16 Nov.(Malovăț);
21 Nov.(Pomeniri
dimineața, la ora 8 în Bârda; slujbă la Malovăț);
22 Nov.(Malovăț-Bârda);
23 Nov.(Bârda); 29 Nov. (Bârda - Malovăț); 30 Nov.(Pomeniri
dimineața, la ora 8, în Bârda; slujbă la Malovăț).
În
restul timpului, la orice oră din zi sau
din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99.
80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate
și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu