Dacă luăm aminte la scurta
rugăciune românească „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!”, atunci avem
dovada clară că în decursul istoriei sale acesta s-a păcălit de-atâtea ori
urmând calea monstruosului dicton „Capul plecat sabia nu-l taie”, o veritabilă
perlă a strămoșescului îndemn la răbdare și resemnare, încât avea nevoie de
lecția dură a umilințelor care cu necesitate urmau, ca mintea să i se lumineze
și el să ajungă să regrete trecutul, cu o idee parcă mai puțin amarnic decât
prezentul. Că doar nu de florile mărului, în faimoasa poezie Doina, Eminescu deplânge destinul à rebours al românilor: „Vai de biet
român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul…”
Iar lamentabilele isprăvi
ale românului de după Decembriadă sunt ca o lespede pe mormântul speranțelor
salvate din universul concentraționar al bolșevismului, o tristă confirmare de
care bucuros s-ar fi lipsit, numai să nu audă cum tot mai mulți dintre
conaționalii săi regretă inumanele avantaje ale fostului regim, vremuri de
plâns și (pe la colțuri) de scrâșnire a dinților, despre care cei mulți și
năpăstuiți afirmau cu certitudinea disperării că „mai rău nu se poate”!
Dar iată că se poate,
pesemne ca o supremă dovadă a spusei că de ce te temi nu scapi și ca o
halucinantă împlinire taman de-a-ndoaselea a rugăminții românului: „Numai mai
rău să nu fie”, respectiv „Nu da, Doamne, românului câte poate să îndure”:
Se poate ca pământul bun
de uns pe pâine să ni-l lăsăm în paragină, ca mai apoi, pe bani împrumutați în
condiții împovărătoare, să cumpărăm peste 70% din alimentele cancerigene ce
ajung pe mesele românilor; se poate ca într-o țară cu însemnate resurse ale
solului și subsolului, tot mai mulți români să trăiască din te miri ce
(inclusiv din cerșit și ciordit), timp în care respingătoarea tagmă a ciocoilor
se îngrașă de stă să plesnească; se poate ca nemulțumirea celor mulți și crunt
înșelați să tot sporească, iar președintele în exercițiu să se descotorosească
de ei prin cinica invitație de a părăsi această țară („Cui nu-i place, n-are
decât să plece!”); se poate ca o țară săracă așa ca România zilelor noastre
să-i îmbogățească pe cei putrezi de bogați, fie prin privatizări și/sau
contracte scandalos de păgubitoare pentru grosul românilor, fie (mai ales) prin
neîncetata hemoragie de materie cenușie; se poate ca nenumărați slujbași
mărunți să fie disponibilizați, numai ca foștii torționari ca alde Vișinescu și
Nikolski să-și primească nesimțitele lor pensii de colonei și generali, iar
fostul președinte Iliescu să-i compătimească și, cu puterea care i-a rămas,
să-i amenințe pe golanii de jurnaliști cu revenirea minerilor în cazul în care ei
continuă să-i tracaseze pe acești „simpatici bătrânei”; se poate ca atâția tâlhari
dovediți și cu acte în regulă să-și plimbe suficiențele îmbăloșate prin
cotloanele celui mai mătăhălos parlament și a celui mai „cinstit” guvern de la
Decembriadă încoace, numai pentru că o hidoasă formațiune politică a câștigat
alegerile generale la un atare scor năucitor, încât își permite la modul
sfidător să mențină în scaunul de prim ministru un mitoman și un hoț
intelectual răsdovedit; se poate ca, în pofida neîntreruptelor disponibilizări
din sectorul bugetar (de altminteri neaducătoare de economii, atâta vreme cât
instituțiile centrale își râd în barbă de atari marafeturi), numărul preoților
și al pastorilor (cu toții lefegii ai statului) să sporească an de an (unde cu
câțiva ani în urmă era un singur preot, acuma sunt doi sau chiar trei), căci
România de azi este un adevărat Eldorado pentru unii ca ei – numărul lor este
mult mai mare ca cel al medicilor rămași în țară, iar numărul lăcașurilor de
cult este de circa două ori mai mare decât cel al școlilor și spitalelor la un
loc (an de an se construiesc sute de
lăcașuri de cult, în timp ce numărul spitalelor și școlilor rămâne în cel mai
bun caz neschimbat, căci în ultimul sfert de veac nu am știre să se fi
construit așezăminte spitalicești, educaționale și culturale, însă știm cu
toții că unele dintre cele existente s-au închis și că multe dintre cele încă
rămase în funcțiune sunt într-o stare jalnică); se poate ca densitatea
pseudoculților agresivi și cu pretenții să fie atât de mare, încât inculții
cuminți sau pasivi par niște mielușei în comparație cu aceste dihănii fabricate
în cele mai sordide universități din țară și străinătate, deși o știm cu toții
că și unii și alții împing țara și viitorul ei incert înspre înfricoșătorul hău
al manelizării și becalizării; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, se poate că
asta-i voia Domnului ca, după ce ne-a înzestrat țara cu de toate, să avem
conducătorii pe care-i merităm până când ne vom îndepărta albeața de pe ochi,
astfel ca să ne putem alege conducătorii care să demonstreze prin dăruire și pricepere
că ne merită.
...Și cu toate astea,
există soluții practice pentru grabnica îndreptare a situației dezastruoase din
România. Iată doar trei, fiecare dintre ele cu mult mai bună decât sforăriile
politice de până acuma:
1.Guvern de uniune
națională (o soluție limită la care politicienii responsabili din orice țară,
mai puțin România, recurg în momente de mare cumpănă);
2.Guvern de tehnocrați, cu
un prim ministru ales dintre românii din străinătate, care se bucură de relații
și simpatie la câteva dintre marile cancelarii ale lumii. Firește, dacă acesta
ar accepta invitația politrucilor din țară, având cunoștință pe de o parte de
megadezastrul economiei românești, pe de altă parte de mulțimea găștilor și de
densitatea tâlharilor cu relații sus-puse de pe aceste meleaguri;
3.Revenirea la monarhie.
Dar există cu adevărat
vrere politică pentru salvarea reală a României, ori interesele actualilor
politruci (cam toți de stânga și ticăloșiți până în măduva oaselor) sunt atât
de hâde și de antiromânești, încât de cum ajung la guvernare se grăbesc să pună
în practică ceea ce se feresc ca de foc să recunoască public: După noi
potopul?!
Sighetu Marmației, George PETROVAI
18 aug. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu