POESIS. DEBUT LA IZVOARE CODRENE - CORNELIA CONŢIU

CAUSTICITATEA PROPRIULUI SUFLET

Nimeni și nimic nu răzbate

Austeritatea inserată-n mine,

Tremur și gândesc departe,

Deși pustietatea mă-nbie.

Totul se pierde în neant,

Înăuntrul sufletului meu,

Imund mi se-arată și plat,

Pustiu, lipsit de-acel eu.

Înecat pare el acum,

Cu neputință de întors,

Rătăcit pe un alt drum,

Fără scopuri și idealuri, ros.

COINCIDENTIA OPPOSITORUM

Zvâcniri,

Porniri,

Freamăte,

Șoapte…

Opreliști,

Îngrădiri,

Limite,

Lacrimi…

Dorințe,

Năzuințe,

Speranțe

Deșarte…

 Impresii,

Senzații,

Stări

Adacadabrante!

       DELIR

Șiroaie de dorințe învăpăiate

Îmi curmă al sorții scurt șirag,

Cristale de plăceri neîntemeiate

Zdruncină sinele rămas pustiu și vag.

Un cutremur dureros de viu

Sub forma unui blestem trimis,

Cenușiu, firav, negru fin,

Vis coșmaresc, de nedescris.

Zbiară glasul cel de taină

Al conștiinței preacurate.

In zadar, însă, o haină

Te dovedești a fi, tu, soartă!

Delir melodios de sentimente

Ce-amețești trupul cu-al tău dulce cânt!

Nu-mi lua sufletul, dă-mi regrete,

Dar ascultă-mi astăzi al meu gând!

Iar tu, amorul meu îmbălsămat în gri

Ce lungi par nopțile, pustii.

O lume a celor vii, prinși

În propriile lor pârghii.

 

    PARADOXURI

Sunt aici și-n același timp absentă,

Sunt plină de rațiune și totuși inconștientă.

Vreau imposibilul la timpul prezent,

Vreau fericirea reală ca sentiment!

Cunosc pericolul iminent, desi îl neg permanent,

Cunosc voluptatea și dorința la nivel incipient.

Am, certitudinea îndreptată spre posibilitate,

Am, naivitate suficientă încât să cred că am dreptate!

CRESCENDO

Privești spre ce a fost odată

Și nu mai este…

Esența e stocată în trecut.

Amintiri dragi sufletului marcat,

Le retrăiești…

Resimțindu-le într-un alt plan.

Te raportezi cu reținere

La ce a fost…

Deși o stii prea bine-acum.

E vitală diferențierea

Ascensiune…

Existența-ți o vrea concretizată!

ORGIA DESTINULUI

Sub stropi reci de ploaie autumnală

Se scaldă întinsele câmpii și dealuri,

Rostindu-și parcă neîncetate șoapte, că

Bucuriile neatinse încă, rămân doar simple idealuri.

 

Acest freamăt viu de frunziș șovăitor

Redă printr-o odă un solfegiu răvășit,

Uitat, care păstrează încă acel fior răzbunător.

Stropii cad, oda-i îngână, dezvelind parcă un mit.

Această luptă sonoră a întregii naturi vii

Parcă-și dezgroapă-ntr-un ritual sucombații timpurii.

Luptând cu propriile lor vicii și principii,

Înlăturate, evident, de imperisabilitatea vieții.

     SENTIMENTE

În tine, fobie...

Mă adâncesc cu zgomote acute!

Mă-nspăimânt l-auzul mugetelor de cornute,

Mă dărâm în străfunduri necunoscute,

Mă topesc în ale vieții cugete.

Iar tu, dragoste...

Sentimentul nobil al gintei pământești!

Crud, spre incertitudine mă târăști,

Ca-ntr-un minuscul incipit mă amăgești,

Ascunzi în mine inoportunul, tu-l vârăști!

De ce? Voi, sentimente lugubre...

Mă părăsiți când inima-mi vă cheamă,

Și reveniți când nimic nu vă dezmiardă?

Vă adânciți în sufletul meu,

Ca apoi, el să vă piardă?