Educaţie. Din ciclul "Poveşti Pentru Copii"

Interviu cu Nadia Comăneci

Lansăm astăzi, dragi prieteni, o nouă secțiune  – seria de interviuri cu marii români, având drept oaspete pe nimeni altcineva decât Nadia Comăneci, care a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări. Bine ai venit, Nadia, îți mulțumim pentru timpul acordat!O poză cu Nadia Comăneci, făcută în aprilie 2012.

 - Care e amintirea ta cea mai frumoasă din copilărie?

- Am avut foarte multe momente frumoase. Una dintre amintirile frumoase din copilărie este legată de momentul când am pășit pentru prima dată într-o sală de gimnastică, aveam 6 ani și mama m-a dus la “Flacăra”, prima mea echipă de gimnastică. Aveam foarte multă energie, iar săritul pe paturi, alergările zi și noapte de colo-colo, pocnirea băieților care nu mă lăsau să mă joc deveniseră de nesuportat pentru mama. Când am pășit în sala de gimnastică, am fost copleșită de dimensiunile ei, de propria timiditate și de nesfârșitele posibilități de joacă oferite de fiecare saltea, capră, paralelă sau bârnă. În realitate, era o mică sală de sport în care, cu mult efort și entuziasm, antrenorii strânseseră câteva aparate de gimnastică.

 - Atunci când a fost afișată nota, la Montreal, în 1976 – ce ai simțit? Știai că tu ești prima gimnastă din lume care ia nota 10?

- În timp ce îmi făceam încălzirea pentru bârnă, pe panoul electronic s-a afișat nota. Un 1.00 pentru exercițiul meu de la paralele. Am continuat să mă încălzesc fără să-mi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exercițiu. Mulțimea încremenise, neștiind ce să creadă. Nimeni nu știa ce însemna nota 1.00. Fusese afișată nota 1.00 pentru că tabela nu putea să afișeze 10. Antrenorul nostru a venit lângă mine și l-am întrebat dacă era într-adevăr nota 10, iar el mi-a răspuns că da. Am zâmbit, la îndemnul unei colege m-am dus și am salutat publicul, apoi am uitat de acel zece și m-am mutat la bârnă. Până la sfârșitul concursului am luat șase de zece din totalul de șapte acordat la Jocurile de la Montreal. Ele însă nu m-au impresionat. Credeam că arbitrele fuseseră prea îngăduitoare cu mine. Echipa se bucura pentru notele mele, dar trebuia să fim atente la ce urma. Întotdeauna am reușit să mă concentrez – când eram la bârnă nu auzeam muzica de la sol, iar când executam săriturile – eram surdă la aplauzele primite de celelalte concurente.

Atunci am fost tare bucuroasă pentru acel prim zece la paralele, deși nu am lăsat să se vadă acest lucru, deoarece paralelele erau aparatul meu preferat încă de când începusem gimnastica. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile și complexitatea lor. Acel zece nu m-a schimbat în niciun fel însă. La urma urmei, aceea fusese sarcina mea, îmi atinsesem țelurile, îndeplinisem așteptările tuturor. Mă simțeam în al nouălea cer, dar totul pălea în fața oboselii și a dorinței de a mă întoarce acasă, la familia și la viața mea.

Cred că pentru mine visul din 1976, pe care nu-l împart cu nimeni, a fost să-mi creez un vis numai al meu. Nu aveam pe cine să urmez, pentru că părinţii mei nu fuseseră sportivi, aşa că nu aveam cum să le calc pe urme. Visul meu era să mă descopăr, să aflu de ce sunt în stare, să mă capacitez şi să fiu mai bună decât celelalte.

 - Care a fost prima poezie învățată pe de rost? O mai știi și acum?

- Nu mai știu care a fost prima strofă și poezie, probabil a fost una din poeziile pe care le învață și acum cei mici.

- Ai fost vreodată “invidioasă” pe ceilalți copii pentru faptul că ei își petreceau vacanțele la joacă, iar tu în sala de antrenament? Cum ai reușit să combini sportul de performanță cu viața de copil?

- Gimnastica însemna libertatea de a face lucruri pe care acasă nu mi le permiteam, nicio clipă nu i-am invidiat pe copiii de vârsta mea pentru că eu îmi petreceam timpul liber în sala de gimnastică. Școala experimentală de la Onești, internatul și sala făceau parte din același complex. În primii ani am locuit acasă și până la școală făceam mai puțin de un kilometru. Programul era de șase zile pe săptămână. Patru ore erau rezervate studiului, patru gimnasticii. Deși îmi plăceau matematica, geografia și chimia, tânjeam după sfârșitul orelor și după goana la sală – era ca deschiderea unei porți ferecate, ca o eliberare din lanțuri, ca un zăvor deschis brusc spre nemărginirea unei lumi.

Și… erau și colegele de echipă, în scurt timp am devenit prietene, cu tot ce înseamnă acest lucru: ne ajutam, ne certam, ne împăcam, ne doream să fim mai bune una față de alta, ne jucam la antrenamente și după.

 - Cum crezi – ce importanță are literatura pentru copii în societatea de azi?

- Copiii sunt ca un diamant care trebuie șlefuit, iar noi, părinții, avem datoria să le ghidăm pașii astfel încât ei să descopere cât mai multe activități. Una dintre acestea este lectura, iar dragostea pentru carte trebuie dezvoltată încă din copilărie. Prin lectură, copiii își dezvoltă atât imaginația și spiritul creativ, cât și limbajul; cărțile îi ajută să descopere lumi și personaje fascinante, care le pot deveni modele în viitor. Îmi place să petrec timp cu Dylan, fiul meu, citind o carte de povești, fie seara, înainte de culcare, fie în alt moment al zilei.

Și azi citesc cărți când sunt în avion spre diverse destinații sau când am câteva momente libere, mă ajută să mă deconectez și să mă implic, pentru câteva momente, într-o altă lume, să fiu martorul invizibil al vieții personajelor.

 - Cum ar trebui să fie povestea ideală?

- Nu cred că există “povestea ideală”. Fiecare persoană poate considera altă poveste ca fiind “ideală”. Pentru mine, povestea ideală trebuie să mă conducă într-o lume imaginară prin care să evadez din realitatea cotidiană, să am ocazia să îmi reîncarc bateriile.

 - Crezi că poveștile de odinioară mai sunt potrivite și astăzi copiilor, mai ales acum când calculatoarele, tabletele și telefoanele mobile au cam înlocuit cărțile?

- Cărțile și poveștile nu vor dispărea niciodată, deși suporturile pe care le descoperim evoluează. Personal, apreciez noile tehnologii și mă bucur de avantajele pe care le oferă, dar nu cred că trebuie să ne gândim la înlocuirea cărții cu file de către aceste noi tehnologii. Este loc suficient pentru ambele variante: cartea tradițională, cartea radiofonică și cartea electronică. Copiii trebuie să cunoască aceste variante și depinde de noi, părinții, să le insuflăm atât respectul și dragostea pentru cărțile tradiționale, cât și curiozitatea de a descoperi noile tehnologii și dispozitive cu ajutorul cărora pot pătrunde în lumea fascinantă a cărților, a cunoașterii.

 - Dacă n-ai fi fost gimnastă [cea mai mare gimnastă :) ] – ce ți-ar fi plăcut să devii?

- Faptul că am început să practic gimnastica a fost  o coincidenţă pentru că exista sala de la Oneşti. Aș fi putut să fac alt sport și cred că aş fi avut acelaşi succes. Însă dacă aș avea ocazia să îmi retrăiesc viața, aş face din nou acelaşi lucru.

Știu că întotdeauna este loc pentru mai bine, dar eu sunt mulțumită cu ceea ce am realizat până acum și de felul în care am reușit să îmi îndeplinesc obiectivele pe care mi le-am fixat de-a lungul timpului. Atunci când îmi propun ceva depun tot efortul pentru a atinge acel obiectiv, nu spun că am reușit tot ce mi-am propus, dar știu că am făcut tot ce puteam eu în acel moment – asta este important să facem.

 - Ce șanse are Bucureștiul ca să găzduiască Jocurile Olimpice din următorii ani?

- Găzduirea unei Olimpiade implică eforturi imense din partea organizatorilor, iar România nu cred că este pregătită să le facă, mai avem multe lucruri de făcut pentru noi. Probabil când o să ne simțim capabili vom depune candidatura României…

 - Te rog să ne răspunzi și la o serie de întrebări rapide. Pentru fiecare din cele ce urmează – care este preferata sau preferatul tău?

 - Poezia – îmi plac mai multe poezii, din unele chiar mai știu două-trei strofe.

Poetul și scriitorul preferați – nu am un poet sau un scriitor preferat, îmi plac mai mulți autori atât români, cât și străini.

Povestea – “Nevoia” de Jean Ure. În ultima perioadă, citesc mai mult cărți pentru copii.

Melodia – prefer muzica anilor 80.

Desenul animat – personajele preferate: Popeye Marinarul, Tom și Jerry

Trupa de muzică – de fapt, am două formații preferate: Bee Gees și Chicago

Filmul – Pretty Woman

Culoarea – alb și negru

Citatul – “Nu te ruga pentru o viaţă uşoară, roagă-te să fii o persoană puternică”

Anotimpul – Toamna

 - Iar acum, la final, ce mesaj ai vrea să transmiți tuturor copiilor?

- Să își iubească și să își prețuiască părinții și să fie siguri că sfaturile lor le vor fi mereu de folos în viață. De asemenea, îi îndemn pe copii să facă sport ca să crească sănătoși. Să se implice cu toată forța în ceea ce fac și să înțeleagă că astfel vor putea obține ce își doresc.

Aceste lucruri încerc să le transmit prin Programul MiniMe al Fundației Nadia Comăneci din București, unde desfășurăm o serie de activități atât sportive, cât și de cultură generală.

 În numele echipei http://www.povesti-pentru-copii.com/ – îți mulțumim frumos și-ți urăm mari succese și realizări în continuare!