Scriitorul Dumitru Rus(u) era prietenul meu!

 Poate că suntem greu de înţeles tocmai pentru că suntem nişte oameni simpli care nu dorim să complicăm vieţile nimănui şi, pentru o mai bună ilustrare, să vă povestesc o întâmplare din vremea când eram pe acasă. Unul dintre confraţii noştri, a părăsit branşa noastră cu ceva ani înainte datorită studiilor superioare făcute, studii care trebuia să-i umple pieptul lui de român cu tot ce ştia că aparţine naţiei noastre româneşti. El s-a gândit că cel mai bine ar împlini acest deziderat dacă ar fi profesor de română sau istorie, materii care duc fiinţa românească către vertebra de patriotism. Aşa a şi făcut şi maestru Dumitru RUS, în marea lui dragoste pentru oameni, pentru copii, pentru ceea ce unii numesc PATRIA SFÂNTĂ, dar pe care repede alţii o traduc în “parte sfântă”, numai pentru ei bineînţeles. Fostul nostru ortac, datorită implicării deosebite, a fost promovat în urma rezultatelor profesionale şi culturale, ca şi director de şcoală, conducând zeci de ani o mare şcoală maramureşeană. Lovitura a primit-o după revoluţie imediat, când nişte parveniţi i-au făcut felul, în complicitate cu armata de birocraţi care în timp ce noi reducem armata regulată de militari, armata birocraţilor se dezvoltă infinit. Deh, principiul lui Lavoaser! Cum vă povesteam, s-a ajuns la cea mai murdară formă posibilă de desfiinţare a unei şcolii, invocând motivul că spaţiul din dotarea şcolii este revendicat de…cineva. Şi pentru prima oară, noi cei născuţi în preajma şi în timpul războiului, am ajuns să vedem această mârşăvie care a scos pur şi simplu câteva mii de copii din circuitul şcolar normal. Prietenului meu şi fostului meu ortac nu puţin i-a lipsit să se strice de cap. Un om care toată viaţa a fost “pe baricadele” vieţii şcolare şi culturale, a muncii neostoite, când interesele personale dispăreau dacă undeva trebuia “ars” pentru colectivul în care trăieşti, el, care a făcut educaţie patriotică la glia strămoşească, musai era să fie scopul celei mai mari porcării posibile. Nu ştiu dacă cineva care deţinea multă putere nu şi-a propus o “experienţă” pe această temă şi spun aceasta, deoarece a fost singura şcoală care s-a desfiinţat prin părţile noastre. Mă gândeam dacă acel “cineva” nu şi-o fi propus următoarele;” Măi, nenicule, spunem un om care are calităţi deosebite în învăţământul nostru. Unul aşa de grozav cum nu s-a mai văzut. Unul care a luat o şcoală “pe ducă” şi a făcut din ea una de referinţă”, deoarece aceste lucruri îl caracterizau pe fostul ortac Obârşie, nume sub care îşi publică licenţele poetice. Şi “persoana în chestiune”, a lovit într-un asemenea om deosebit. Această lovitură a dat o altă turnură vieţii acestui om. De fapt, era imposibil să nu aibă şi alte urmări, ştiind că această conjuraţie s-a făcut înainte cu doi ani ca Obârşie să se pensioneze. Dezgustat total, fostul nostru ortac, acum şi ex-director de şcoală, nu renunţă la calitatea de membru al“Vetrei Româneşti”, societate eminamente a profesorilor de Limbă Română, dar, zdruncinat din temelii, a început, la vârsta pensionării oameni buni, să-şi reconsidere activitatea, cunoştinţele şi chiar viaţa în care a crezut cu cerbicie că este şi va fi luminoasă ca un soare, dacă-ţi iubeşti şi preţuieşti glia strămoşească. Pe noi, pe mineri ne-au reconversat profesional, dar cum să-i reconversezi unui intelectual mintea şi principiile vieţii care nu numai că-i erau arhicunoscute, dar le şi preda şi, ca să fi un bun dascăl, obligatoriu trebuie să crezi ceea ce faci, în ceea ce spui. Aici l-au adus pe ortacul meu care s-a făcut intelectual, părăsind mina, numai pentru a fi mai util societăţii. Oare conducătorii noştri, pentru acest nou tip de “activitate”, ce denumire să fi găsit?!

              Dar să nu ne împiedicăm în precizările altora. Intelectualul refulat de societatea pentru care şi-ar fi dat viaţa fără ezitare era normal să nu fie ca şi stânca pe care o cunoştea destul de bine, era un om la senectute şi lupta pe care a înţeles s-o facă de acum încolo se limita doar la a-i detesta, şi a-i trata cu indiferenţă. A mocnit mult în el şi, după ce copiii i-au plecat în America, s-a dus şi el să-i vadă şi pe “ăia”. A mers, a venit, dar gândurile lui s-au definitivat. Va pleca definitiv de aici, unde nu puţini s-au folosit de el şi a ajuns jocul  “experimentelor” un analfabet, dar a unui analfabet cu bani. Şi ticălosul acela s-a răzbunat pe el, pe o şcoală, dar mai ales pe cei peste o mie de copii. A făcut acest joc mârşav pentru că i s-a permis de un inspectorat şcolar fără personalitate şi dragoste de carte, doar nu pentru faptul că a auzit la radio reclama cu “O meriţi dacă ai bani!” ori poate nu era chiar aşa...                                                      

               Câţiva ani buni s-a pregătit pentru acest eveniment, care, cu toate că era decis să-l facă, nu era de loc uşor de realizat şi constata acest lucru după fiecare pas făcut înspre a pleca. S-a pregătit mai mult sufleteşte că el n-a înţeles niciodată să se lege de bogăţii materiale, de lucruri. Biblioteca lui, peste cinci mii de volume, a oferit-o Bibliotecii Judeţene. De celelalte lucruri nu s-a preocupat şi nici nu s-a încurcat cu ele. El era singurul care avea arhiva Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare (!!!), la care ţinea ca ochii din cap şi cărţile cu autografele poeţilor şi prozatorii maramureşeni şi nu numai. A plecat. La aeroport a aflat cu stupoare că i-au confiscat ţuica de prună, pentru că nu avea …timbru. Nu-l durea de ţuică, îl durea că era din Maramureş! A ajuns “acolo” şi, ca orice om care îşi începe o viaţă nouă pentru a pune temelie lucrurilor, a început a se prezenta la diferite autorităţi, pentru a-şi face acte, a se întregi în societatea americană. Au discutat posibilitatea de a obţine ceva ajutoare, deoarece, în momentul în care primeşte rezidenţă, Statul Român îl privează de pensie. Ajutorul pe care-l poate oferii statul american unei familii de pensionari era de 700$. Pentru locuinţa pe care i-au găsit-o fiii, numai chiria lunară se materializa în 500 $. , instalarea televizorului 300$, celelalte “mărunţişuri” încă 200$. Copiii lui s-au obligat să-l aprovizioneze cu mâncare şi chiar cu bani. Dar el nu-şi puteau permite să creeze un deficit lunar cuiva  de peste 500$, cu toate că, şi la acest neajuns, fiii săi au găsit rezolvarea. S-a frământat mult şi, cu toate acestea, n-a fost capabil să facă gestul. Şi-a dat seama că în America nu poţi fi ROMÂN. Poţi face lobby pentru români. Îi poţi susţine, îi poţi sponsoriza, dar nu mai eşti român! Patria devine doar un obiect de comparaţie, devine unitate de măsură între ea şi alte ţări şi atunci nicidecum nu-ţi mai încălzeşte sângele în vine. Unul care a plecat, de regulă  devine un patriotard care strigă numele fostei ţări peste mări şi ţări. Se foloseşte de numele fostei sale ţări pentru a-şi proba cultura sau incultura, sau poate să demonstreze că, oricum, este şi el născut undeva. Ce se vede de acolo, din America, nu este România care o porţi  în tine, care te inspiră şi prin care îţi respiri propria fiinţă. Omul văzând că acei care s-au dus acolo, de fapt, nu sunt nici ei în America. Nu sunt nicăieri. Ei sunt în DOLARLAND, care nu presupune nimic mai mult, la cunoştinţe, la geografie, la suflet. Cei plecaţi, pentru „gheşeft” se luptă, asta le este religia şi naţia, celelalte-s pastişe ale altor feluri de trai. România, domnilor, este încă o ţară romantică, o ţară unde DOINA mai are o valoare, unde oamenii mai ţin la onoare, la cuvânt şi, mai ales, la FRUMUSEŢEA NEVALORIFICATĂ în bani a dorurilor şi dragostelor fiecăruia! Aşa este omul nostru şi aceasta este valoarea nestematei noastre ţări, pe care străinii o preţuiesc mult, deoarece foamea după bani nu lasă loc romantismului şi admiraţiei frumosului sau culturii. Dar ştiţi ce a făcut acest om care şi-a dorit să-şi părăsească ţara ?! După patru luni “de Americă” , a scris o poezie :

                                                               IMIGRANTUL

                           Plângea adânc în hohot şi suspine

                           În jurul său nici vorbă românească,

                           Nici suflet ca să mi-l mângâie.

                           Sau inima-i s-o răcorească.

                                          Era plecat demult din ţară

                                          Şi fără ştirea nimănui

                                          N-avea serviciu şi-o viaţă-amară

                                          Săraci erau bătrânii lui.

                          Avea şi el ceva dolari,

                          Atâta doar ca să trăiască

                          Şi-n sat scrisese la primari -

                          Pământu’ din nou să-l primească.

                                          Dar când veni din nou în sat,

                                          Nimic nu mai găsi în curte.

                                          Casa era morman şi hat

                                          Şi-n genunche, ce să sărute?!

                          Părinţii, nu erau nici ei -

                          Prea repede s-au dus dincolo,

                          Rămase doar cu ai săi zei,

                          Plângând, căzu pe iarbă-acolo!

                                                           
                                                                  (Dumitru Rus)

şi s-a reîntors printre ai lui, cu TOTUL,  rudeniile de sânge sunt cu toţii  acolo. S-a întors cu sufletul mare de român, i-a iertat pe toţi care …atunci poate….n-au ştiut ce fac. Acum poate vă puteţi imagina, stimată doamnă redactor al Televiziunii Române, cum este românul, dar mai ales că el este conştient că nu mai poate fi român, nicăieri în altă parte care nu se cheamă ROMÂNIA! Deci, ştie aceasta şi nu uită că românul care a venit aici  a venit după bani. Spre regretul lui şi-a arvunit naţia, pentru a-şi putea acoperi necesităţile familiei sale. El chiar a ştiut, stimată doamnă,  că aceşti bani sunt “Ochiul dracului” care nu aduc fericire, ci doar privaţiuni sau, dacă vreţi, privaţiuni ” poftite” şi obţinute, dar tot privaţiuni, dar fără ei nu se poate trăi !

 În amintirea regretatului profesor şi coleg Dumitru Rus

 (Minerii Ardealului vol III, pag.308)

                                        Cu alese mulțumiri,

                                     Toma Gross Rocneanu