Deşi-s
reforme cu duiumul,
putere n-au
să schimbe-n bine omul...
„E veşnică pe lume doar
schimbarea”, susţine Shelley într-una din poeziile sale. Riguros adevărat, căci
tot ceea ce există (mai puţin suprauniversul dumnezeiesc) se află într-o
necontenită mişcare şi schimbare, acea alergare şi eternă prefacere a
Universului fizic, în care e parte şi Pământul cu tot ce se află pe el – viul
şi neviul, omul şi universul lui lăuntric.
Dacă originea biologică a
vieţii sufleteşti a fost, este şi va fi în continuare subiect de aprigă dispută
între adepţii creaţionismului şi cei ai evoluţionismului (admiţând că la facere
Dumnezeu i-a suflat în nări omului suflare de viaţă, nu putem să nu admitem că
această scânteie divină numită suflet este nemuritoare, deoarece în caz contrar
ne lovim de absurdul că părţi sau emanaţii ale Dumnezeului etern sunt
pieritoare!), indiscutabil este următorul fapt: Pe lângă perturbaţia iscată în
universul moral al lumii supralunare, omul a adus cu sine pe Pământ şi acel
germene atotomenesc de inspiraţie divină, ce poartă numele de cauzalitate psihică.
Adică, ne spune
P.P.Negulescu în Destinul omenirii,
cauzalitatea psihică ce guvernează lumea faptelor omeneşti, nu numai că – spre
deosebire de cauzalitatea fizică
(cauzalitatea lumii neînsufleţite: Aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi
efecte!) – nu este fatală aşa ca cealaltă, dar ea chiar permite prevederea
efectelor, drept urmare are capacitatea conştientă şi deliberativă de-a
influenţa anumite cauze (teoretic toate cauzele aflate la cârma înfăptuirilor
umane), prin „puterea de inhibiţie a reprezentărilor”. Dovadă că lucrurile stau
astfel: I.Kant înţelegea prin inteligenţă „facultatea încercării cu
reprezentări”...
Iată motivul pentru care
Negulescu susţine cu tărie că „o reformă a oamenilor e poate mai necesară şi
mai urgentă, astăzi, decât o reformă a instituţiilor”.
Iar acel „astăzi” se
cheamă vremea sa sau perioada interbelică (cartea a apărut în anul 1939),
vasăzică atunci când omul încă nu era atât de lacom, pervertit, nesimţit şi
înstrăinat de fundamentele umanului ca omul zilelor noastre, când societatea pesemne
nu era atât de ipocrită şi egoistă şi când statul – cel care astăzi urmăreşte
cu atâta insistenţă aparenţa bunăstării colective şi cutremurătoarea realitate
a dizolvării individualităţii în masă, statul, prin urmare, nu era aşa de
corupt, nu purta un asemenea război nimicitor împotriva Eu-lui („Omul din evul
mediu fugea de lume ca să ajungă în cer; omul de astăzi fuge de lume ca să se piardă
în masă”) şi, desigur, cu ajutorul tehnicii „care face lui Dumnezeu prea multă
concurenţă”, nu ajunsese la actuala uniformizare neuniformă din pricina
pletorei de îmbogăţiţi peste noapte, nici la acea barbarie ştiinţifică în care
se practică „maximum de suferinţă cu minimum de vătămare organică” şi unde
justiţia nu mai este decât o formă a administraţiei, deoarece într-un stat
absolut ticăloşit, dreptul nu poate să fie decât relativ.
N.B.N-am călătorit în străinătate nici măcar după Decembriadă, aşa
că numai din citit şi auzit am habar de ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri.
De aceea, judecăţile mele de mai sus despre om, societate şi stat se raportează
în exclusivitate la dezastrele provocate în România postdecembristă de
interminabila suită a reformelor deformatoare...
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
17 oct. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu