Întoarcerea camaradului

Flavius Lucăcel (foto) scrie teatru, cu alte cuvinte este dramaturg. Scrie teatru de 30 de ani şi încă n-a ajuns celebru precum Brekht. Scrie teatru absurd şi încă nu l-a depăşit pe Ionescu. Teatrul lui este o parabolă despre viaţa oamenilor simpli care se înghesuie la decoraţii. S-a născut într-un sat, Aluniş, nu departe de Baia Mare. În adolescenţă fugea de acasă şi, cu trenul, ajungea la Baia Mare. Aici îl vedea pe Nicolae Weiss, pe Mihai Olos, pe Ioan Marchiş, pe Ioan Chişter, pe Ion Bogdan, pe Silviu Gheţie, pe Horia Naşcu… Lista ar fi uriaşă, pentru că Lucăcel învăţa încă de pe atunci să fie un bun camarad. Este tipul de om care lasă totul şi te ia în spate şi te duce acasă dacă ai căzut sau pur şi simplu te-ai rătăcit. Lucăcel îşi rupe hainele şi-ţi leagă braţul rănit. Poezia lui din tinereţe vorbeşte despre război.

Dacă află că eşti bolnav cu adevărat, îşi vinde totul de lângă el şi te ajută. Din sufletul lui rupe o fâşie şi o pune peste sufletul tău drept pansament. Trăieşte numai pentru alţii şi de aceea şi cei mai buni prieteni îl consideră un naiv, un inadaptat lumii perverse în care trăim. Flaviu a trăit revoluţia din 89 în Baia Mare. A simţit gustul gloanţelor, personajele lui sunt soldaţi, prostituate, preoţi şi politicieni. În galeria marionetelor el aşează chipuri umane, ciopârţite, paiaţe din comedia del arte, luate direct din stradă. De câţiva ani prezintă piese de teatrul ţăranilor din satele din Transilvania. Se mişcă în lumea lor, ca pe vremuri cei cu caravana cinematografică. El le oferă teatru la şură. Lucăcel are o cultură teatrală uriaşă, personajele mari ale lumii dorm în casă cu el, Hamlet, Antigona, Ofelia, Mila, Bogumil, Tipătescu. El a dormit în teatru o bună parte din viaţa lui de început. S-a îmbătat cu elixirul nemuririi. Vorbind din când în când la telefon, îmi citeşte scene din piesele lui de teatru, alteori aud numai sunetul ciocanului care loveşte piatra, e un sunet de fond. Flavius scrie despre corporaţii şi videoconferinţe, apoi râde de ele. Ridică peste tot case din piatră şi scrie teatru. Ridică peste tot coloane de piatră spre cer. Deseară ne invită la piesa lui, Fisura, în regia lui Victor Olăhuţ, care se va juca de la ora 10.00, în Muzeul Satului din oraş.

Şi vine vremea să închei acest scurt articol despre camaradul Flavius Lucăcel. Cu el mă aflu sub armele literaturii de mai bine de 30 de ani. Şi cum aş face-o mai bine decât cu discursul lui Dario Fo, în faţa academiei suedeze, care a rostit: „Vă mulţumesc că, în sfârşit, aţi premiat şi un circar, un om care toată viaţa lui a făcut teatru pe stradă”. Cine ştie dacă, într-o zi, nu le va mulţumi şi Lucăcel celor din academia suedeză, pentru teatrul lui de la şură.

                                                                                         Nicoară Mihali