Inginerul hidroelectrician Ioan Cosmuţa se
află acum la a cincea carte. Face parte din categoria neliniştiţilor, a celor
care nu pot să-şi conceapă existenţa, şi mai ales bătrîneţile, stînd pe o bancă
în faţa porţii şi privind nepăsător la modul în care îi moare satul. Originar
din satul Glod de lîngă Ileanda, omul a fost în tinereţea sa unul dintre
constructorii pasionaţi de hidrocentrale, numărîndu-se între cei care au pus
umărul la independenţa energetică a ţării, prin prezenţa sa pe şantierele de pe
Someş, Drăgan, Criş sau Porţile de Fier. A găsit de cuviinţă ca, după
dobîndirea libertăţii, să plece din ţară şi să se stabilească în Canada,
lucrînd în continuare, în ciuda vîrstei sale înaintate, la o serie de baraje
impunătoare. A relatat despre aceasta în două cărţi dedicate Canadei şi vieţii
românilor stabiliţi acolo. Cînd părea să pună punct carierei, iată-l implicat
în construcţiile hidrotehnice din Africa şi în călătoriile cu „truk-ul” prin
America, în aşa fel încît să nu-i scape nimic din cunoaşterea de ţări şi
pămînturi noi, din lărgirea orizontului cultural, geografic şi istoric al
lumii. Acum, îşi petrece verile
la
Glod şi Cluj în România, iar toamnele şi iernile în Canada,
unde, în liniştea biroului său altădată plin cu proiecte şi hărţi, îşi
rememorează paginile cele mai palpitante din viaţă. Este şi cazul recentei
cărţi, Evadat din jungla Ebolei (Imprimeria Ardealul, 2015), al cărei manuscris
l-a lăsat la plecarea în
Canada,
în toamna aceluiaşi an, confratelui său Viorel Hodiş, spre a-l revedea şi a-l
da la tipar. Aşa se face că la revenirea în
ţară,
în primăvara lui 2016, şi-a găsit cartea pe care a şi lansat-o, recent, gata să
dea seama despre ea în faţa cititorilor. Este şi ea, la fel ca şi celelalte, o
carte de reportaje despre cele văzute şi simţite în voiajul său prin
Africa, dar mai ales o carte despre satul său natal şi
oamenii ce-l mai populează. Prin urmare, nu-l vom urmări pe autor prin jungla
şi mizeria oraşelor din Guineea-Conakry, fostă colonie franceză, sau prin cea
cu aspect mult mai omenesc de stat în curs de dezvoltare al Guineeei
Ecuatoriale, fostă colonie spaniolă, ci, mai ales, pe uliţele şi dealurile din
Glodul său natal, a cărui istorie o expune sistematic nepotului său venit să-şi
petreacă vacanţa la bunici. Aflăm astfel că tatăl autorului a fost un destoinic
învăţător al locului, un bun român patriot, dornic de ridicarea comunităţii
sale, pe care inşi vînduţi şi nevertebraţi l-au dat pe mîna Securităţii,
trimiţîndu-l
la Canal
cu întreaga familie. În inima micuţului Niţă, care şi-a petrecut o parte din
copilărie în neprietenoasa climă a Bărăganului, s-a încuibărit de pe atunci
dorinţa de a-şi depăşi condiţia mizeră, devenind un om cu conştiinţă morală
superioară, devotat în întregime cauzei neamului său. Urmîndu-şi tatăl în
această direcţie, autorul a fost toată viaţa un om al datoriei şi al muncii,
unul dintre acei ingineri specialişti cu care
ţara
noastră a putut să stea cu fruntea sus în orice împrejurare. Este omul care,
alături de alţi oameni de omenie ai Glodului, au pus umărul la dezvoltarea şi
modernizarea ţării. De realizările sale de-o viaţă şi ale celorlalţi consăteni
de omenie luăm act din plimbările alături de nepot, devenite ritual pe uliţele
satului, în care face relatări amănunţite şi pasionante despre viaţa caselor şi
a familiilor care le-au locuit de-a lungul timpului. Fiecare casă, fiecare
stradă şi întretăiere a satului are o istorie a sa, pe care „Bunul” i-o face
cunoscută nepotului, în aşa fel ca să „nu uiţi Darie, nimic să nu uiţi”. E un
fel de istorie testamentară pe care bătrînul i-o transmite nepotului, ca pe un
fel de moştenire sfîntă, privind familia sa şi rolul său în lume. Într-un
moment în care satul său dă semne vizibile că e sortit morţii şi destrămării,
căci pe-acolo mai pot fi întîlniţi doar bătrîni singuratici şi bolnavi, Bunul
nu uită să reînvie zilele cele mai cumplite ale trăirilor sale, fapte legate de
teroarea instaurată de ungurii venetici instalaţi în administraţie după Diktat,
care i-au trimis tatăl la închisoare şi pe atîţia alţii în bejenie, la fel cum
otrepele comuniste i-au răpit lui şi familiei sale, dar şi altor mulţi şi
destoinci gospodari, dreptul la educaţie şi la o viaţă normală. Tragediile şi
durerile satului sînt însoţite de grele cuvinte la adresa realităţilor de
astăzi din
ţară, denunţînd găştile şi mafiile
responsabile, din cauza cărora nu se poate „repatria” deocamdată decît doar cu
inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu