Printre tinerii poeți maramureșeni, ce reușesc să
împletească responsabilitățile unei meserii, dure în aparență, cu
sensibilitatea necesară activității literar-artistice, se află și jandarmul
Vasile Bele. Poet plin de energie, omniprezent în reviste ori pe site-uri cu
profil literar/ de actualitate, se dovedește a fi și un promotor cultural
valoros, ce reușește să aducă în atenția publicului larg figuri noi, talente
autentice, indiferent dacă se referă la foarte tineri creatori de frumos de pe
tărâmul muzicii sau al literaturii. Prin interviurile sale pline de culoare, se
pot desluși tainele unor destine culturale în formare, oameni deschiși la minte
și la suflet, dispuși să-și pună viața în slujba muzelor.
Fiecare nou volum ce-i poartă semnătura aduce valențe
literare noi, pe fundalul intim al fiecăruia păstrându-se vibrato-ul
maramureșeanului adevărat, îndrăgostit de tradițiile locurilor natale, de vatra
satului, de plaiurile cu aromă de veșnicie, un cânt subtil pe care poetul îl
dedică divinității, transformată în centrul și motorul fiecărui lucru
întreprins. Indiferent dacă vorbește despre iubire (lirica romantică), despre
miracolele vieții, necesitatea visului și antagonismul viață-moarte (poezia cu
influențe folclorice), despre sensurile existenței omului pe pământ (metafizica
existenței), Vasile Bele este multivalent, abordând varii arii tematice, lirica
sa incumbând diversitatea ideilor, formelor și reprezentărilor.
Timpul nu este - în opera poetului maramureșean - un
aliat redutabil, dar nici un dușman feroce, însă mijlocește atingerea scopului
și desăvârșirea idealurilor. Iubirea este sinceră, rezervată, romantică, iubita
este așezată pe un piedestal și îmbrăcată în mătăsurile fine ale cuvântului
inspirat de muză. Ei i se închină versuri pline de eros subtil, ori alese
rugăciuni spre binecuvântare:
,,te voi aștepta
și azi ca ieri
și
mâine ca azi
voi
rosti o rugăciune la stele
să
mijlocească aceste minunate clipe de iubire
chemarea
dragostei și magia ei
să
fie binecuvântarea cea de fiecare zi”
(vis ...)
Gândurile poetului sunt sincere, printre nostalgiile
tinereților se scurg lacrimi ce spală păcate și păstrează cerul mai aproape.
Iubirea este, pentru Vasile Bele, un miracol de care orice suflet ”viu” ar
trebui să se bucure, un miracol ce ar trebui să aducă alinare suferințelor și
vindecare rănilor deschise:
,,de când îți scriu
trăiesc
cu nostalgie
și-o
încă inima vie
o
vrajă a tinereții
și-un
miracol frumos al vieții”
(încă un gând bun și sincer…)
Pasul existenței se măsoară fin, între clipe fericite
și clipe nemângâiate, între zilele de bucurie sau cele de dezamăgiri, în care,
de multe ori, muritorul își cere moartea, ca pe o posibilă curmare a
suferințelor cotidiene. În această tenebroasă rugăciune, poetul oscilează,
neștiind sigur dacă soluția în rezolvarea problemelor este fuga spre veșnicie
(prin moarte) sau înfruntarea cu stoicism a vieții:
,,moarte de ce
nu vii
moarte
să nu vii să mă iei”
(moarte de ce nu vrei)
Peste această nehotărâre, se suprapune nevoia de a
(se) înțelege/ regăsi pe sine, de a atribui vieții sale noi și noi sensuri, de
a întâlni, pe calea spre locurile de popas ale sufletului, oamenii dragi,
ființele adorate, de a-și materializa visele și speranțele, fără a păși pe
calea eternelor rătăciri fără de odihnă.
,,ce nu vreau
să
văd inima sfâșiată de durere
să
văd visul și speranța murind
să
aud de iubiri și vise trecute
să
uit noapte dintre cele două veacuri
să mă
întâlnesc cu mine mergând pe drumul
rătăcirilor
fără de popas”
(vreau să-nțeleg cine sunt…)
Poetul este, de multe ori, îngândurat și întristat
pentru rătăcirile semenilor săi, plecați departe pentru a-și asigura
subzistența, din nefericire - o realitate tristă a zilelor noastre, în care
mulți, tot mai mulți români, sunt obligați să migreze spre alte vieți, nu
neapărat mai ușoare sau mai confortabile material, ci, de multe ori, spre
neostoită trudă, umilință și îngenunchiere. Precum o pasăre călătoare, iubita
plecată este ademenită să revină, cu un suav cânt de dragoste, desprins parcă
din Cântarea Cântărilor:
,,întoarce-te
iubita mea acasă
întoarce-te
frumoasa mea frumoasă
și-acum
mi-e dor de clipa ce-a trecut
de clipa cea frumoasă
când
în brațe te-am cuprins
și
n-am s-o uit viața toată
a
nins și-atunci și-acum a nins
e
totul alb omăt frumoasă sărbătoare
copacii
încărcați cu mult omăt
ninsoare
ce
frumos și minunat e-afară
ce
viscol și ce frig
e
prin a noastă țară” (întoarce-te iubita mea acasă…)
În această ”Cântare a Cântărilor” foamea de iubire, de
frumos, de pozitiv, este perpettuă. Ingredientele ce compun iubirea - clipa,
sufletul, emoția, gândul, lumina, florile, visul și, peste toate, cenușa (ca
ardere imuabilă) - transformă totul într-o formulă magică, din care va dispărea
dorul (ca expresie a depărtărilor), reflexia va fi exponent al realității,
zborurile vor deveni curgeri stabile ale veacului. Din această magică formulă,
va renaște - în cupe de argint - absintul, cauza suferinței din iubire, dar și
leacul pentru ea:
,,ascunde-mă
pentru un veac
într-o
formulă de iubire
transformă-mă
în cenușă
și pune
apoi lacrima
sinceră
- vor înflori speranțe
și
vise iar stelele vor lumina
și
mai tare
noțiunea
dorului nu se va mai cunoaște
oglinda
va fi
incoloră
și va reflecta doar realitatea
zborul
de păsări va deveni ecou
iar
cioburile dintr-o iubire
distrusă
se vor transforma într-o cupă plină
din
care amândoi vom gusta
și ne
vom îmbolnăvi de
prea
multă iubire”
(seva și cenușa – două lucruri
diferite).
Vasile Bele este un poet modern (prin aspectele
prozodice ale liricii sale), dar și romantic incurabil (prin vârtejul pe care
poezia sa o produce sufletului), este expresionist (subiectivismul amplificat
și distorsionarea voită a realității), dar și impresionist, în egală măsură
(concentrarea pe impresii fugitive, decât pe aspectul stabil și conceptual al
lucrurilor, sentimentelor). Poezia sa este eclectică, îmbinarea de teme,
motive, nuanțe și cromatici variate, reprezentând axa în jurul căreia se țese
logosul liric. Prin activitatea literară prodigioasă, prin implicarea în
promovarea valorilor autentice, dând mărturie prin însuși-scris Cuvântul,
Vasile Bele poate fi inclus într-un „areal” poetic mai vast, ce cuprinde
Bihorul, Maramureșul istoric, coborând spre Apuseni, Banat și ținuturile Daciei
Regia, meleaguri pe care răsar nume mai vechi sau mai noi: Ioan Vasiu și Ileana
Lucia Floran (Orăștie), Veronica Oșorheian și Victor Burde (Alba Iulia),
Florica Bud (Baia Mare), Ion Căliman (Făget, Timiș), Radu Botiș (Maramureș),
Ines Vanda Popa (Timișoara) sau condeiele inspirate ale mai-tinerilor Andreea
Dănilă (Sebeș, Alba), Daniela Radu (Lugoj, Timiș), Andreea Muntean
(Timișoara).
Deoarece iubirea este o constantă a liricii lui Vasile
Bele, efemeritatea vieții, dar și prefacerea eternă a lucrurilor materiale și
imateriale, sunt alte teme abordate. Simplitatea și sinceritatea cu care
autorul scrie, forța sa creatoare, omenia și timiditatea din fiecare vers, dar
și speranța pe care o inspiră, merită un moment de respiro poetic semnat Omar
Khayyam, ca recunoaștere a tuturor eforturilor sale, a sârguinței cu care
reușește să bucure suflete, să aline doruri nemângâiate, să rostească ceea ce
alții nu au curajul nici măcar să șoptească, încrezător fiind în prefacerea
gândului său de azi în fila de carte de mâine, spre creștere spirituală și
ascensiune literară continuă:
,,S-aspiri
aici la tihnă - ce tristă nebunie!
Nebun
şi cel ce crede în pacea viitoare.
Curând
te vei întoarce sub chip de iasomie
Pe
care un netrebnic o va călca-n picioare.
Ascultă!
Macii roşii îşi trag rubinul pur
Din
sângele fierbinte al unui împărat.
Iar
vioreaua-şi scoate culoarea de azur
Din
ochi adânci de fată care-a iubit curat”.
(Prefacerea eternă, Omar
Khayyam)
Gheorghe A. Stroia
Membru
al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe
Adjud, Răpciune 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu