În faţa unui anumit tablou de Maria Mariş Dărăban eram
întotdeauna încercat de o reverie inefabilă, din care mă smulgeam cu greu.
Un peisaj marin straniu, o plajă pustie albită de un soare
orbitor, marea îngânându-se cu bolta cerului în nuanţe de peruzea şi
ultramarin, despărţite printr-o dungă cenuşie discretă ca hotarul sumbru dintre
cele două lumi, două scaune părăsite pentru totdeauna de către cei care au
şezut pe ele şi o femeie singură, misterioasă, cu părul lung, negru şi faţa
întoarsă spre larg, spre întinderea nedefinită a mării, înaltă până la
levitaţie, îmbrăcată într-o rochie de un alb imaculat şi cu pălăria în mână
pare pregătită în mod clar pentru plecare. Dar nu pentru a pleca acasă, ci
pentru o plecare definitivă spre largul mării, spre depărtările de dincolo de
linia orizontului, păşind delicat peste ape spre înaltul cerului, ca o înălţare
pe drumul spre Emaus.
Abia azi m-am gândit că aici s-ar putea să fie vorba de un
autoportret.
Nicolae
IUGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu