Era ticăloșilor postdecembriști
Se
împlinesc trei decenii de la tragicele și dubioasele evenimente din Decembrie
1989, pe care unii (de pildă, Ion Ilici Iliescu și ortacii săi) țin morțiș să
le ridice la rangul de revoluție. Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în
celebra sa carte Tehnica loviturii de
stat (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci
doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul
Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul
„restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de
ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și
a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul”
(dialogul Una din minunile lui Dumnezeu
din cartea Între Dumnezeu și neamul meu,
Editura Arta Grafică, București, 1992).
Vasăzică,
adevărata revoluție sau momentul schimbării cursului istoriei nu numai că este
rezultatul spectaculos-cutremurător al voinței divine, cu efectiva
prezență/participare a divinității, dar ea trebuie să meargă din interiorul
omului spre exteriorul acestuia (familie, instituții, comunitate, omenire),
prin irezistibilul proces de iluminare, generat de vorbele și faptele
Absolutului devenit om...
Or, ce
revoluție este aceea în care, potrivit înțelegerii prealabile de la Malta dintre
George Bush și Mihail Gorbaciov, bolșevismul rusesc și din „sateliții” săi
europeni este socotit revolut, deci anacronicul și încăpățânatul Nicolae
Ceaușescu trebuia mort-copt detronat cu sprijinul serviciilor secrete de
pretutindeni (americane, sovietice, maghiare, israeliene etc.), în care deșca
bolșevico-iudaică Saul Bruckner (alias Silviu Brucan) cerea cu insistență
jertfe umane, inclusiv execuția cuplului Ceaușescu, așa ca revolta stârnită și
întreținută din exterior să li se pară românilor ieșiți în stradă și celor din
fața televizoarelor (sic!) că-i o revoltă populară cu iz revoluționar, în care
nu este capturat nici măcar un singur terorist (adevărații „teroriști” din
acele zile infernale erau ingenioasele simulatoare video și audio), iar
soldații ajung să se împuște între ei, respectiv în care linia a doua a
bolșevicilor autohtoni (moscoviții Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman,
Gelu Voican-Voiculescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul
Nicolae Militaru ș.a.), cu marele ajutor primit din partea generalului Iulian
Vlad și a securiștilor săi, înlătură de la putere prima linie (soții Ceaușescu
și puținii lor fideli), pentru a umple în mare grabă „vidul de putere” cu
avizii lor „oameni de bine” (!), cu toții torturați de ideea unei democrații
originale și a unui comunism „cu fața umană”.
Cum o
atare operă fesenisto-neobolșevică nu putea fi înfăptuită decât cu cadre de
nădejde (foști activiști, securiști și milițieni), iată motivul pentru care
Iliescu și tovarășii lui s-au dat peste cap ca să împiedice aplicarea Punctului
8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea îndepărtarea vreme de minimum
10 ani din politică și funcțiile publice a tuturor lacheilor bolșevici cu mai
mult și mai puțin ștaif. Adică acea mult necesară lege a lustrației, prin care
Mustafa Kemal Atatürk izbutise să-i îndepărteze de la butoanele treburilor
obștești pe foștii demnitari ai defunctului Imperiu Otoman, întru reala și
grabnica modernizare a Turciei...
Numai că
ceea ce fusese posibil în Turcia anilor treizeci, s-a dovedit cu neputință în
România anilor nouăzeci. De ce? Din simplul motiv că Iliescu și ortacii săi
(din toată România postdecembristă) nu erau atât de fraieri, încât – printr-o
măsură incompatibilă cu etica neobolșevismului biruitor – să-și taie craca
politrucianistă de sub picioare. Da, căci atunci adio Frontul Salvării
Naționale (FSN) transformat în partid și cele două mandate de președinte al
României (primul adjudecat în Duminica Orbului cu un năucitor 85%, al doilea cu
mult mai rezonabilul scor de 60%), adio mandatul de senator și enormele avantaje ce decurg din asemenea demnități
publice (bani cu sacul, onoruri, casă de protocol, gardă de corp, voita
nefinalizare a Dosarului Revoluției etc.), nu în ultimul rând adio mineriade,
sinecure pentru apropiați și trai pe vătrai pentru tâlharii porecliți „baroni”.
Nota
1: Nu numai în mătăhăloasa
și atotputernica tabără pesedisto-iliesciană se derulau astfel de ciocoisme, de-ar fi să ne gândim
doar la originile feseniste ale Partidului Democrat-Liberal (în prima fază
Partidul Democrat), actualmente înghițit de Partidul Național Liberal (PNL),
însă fără șanse reale să-l poată digera vreodată după străvechile rețete ale
absorbției politico-democratice, necum după cele ale liberalismului
iohanniano-orbanian. Dimpotrivă, acest dumicat buclucaș s-ar putea să zdruncine
atât de mult sănătatea PNL-ului, încât nu peste mult timp el să fie doar cu
numele național și foarte puțin liberal...
Fiindcă
tot am amintit de traseismul politic al formațiunii în conținut fesenistă și
doar aparențial ( a se citi „de nevoie”) liberală, nu trebuie uitat faptul că
acesta constituie „sportul” mult îndrăgit de toate jigodiile cu pretenții și
fără pic de rușine. În cei 30 de ani de postdecembrism, nu numai că dreapta
liberală s-a înfrățit cu stânga pesedistă în cadrul monstruozității numită
Uniunea Social Liberală (USL), în principal pentru a-l putea mătrăși pe
președintele Traian Băsescu (pe-atunci liberalii lui Crin Antonescu erau la
cuțite cu pedeliștii lui Băse, Boc și Blaga!), dar unii dintre acești siniștri
traseiști au schimbat de atâtea ori tabăra, uneori pe durata unui singur
mandat, încât se poate spune despre alde ăștia că UDMR este singura poartă
politică la care încă n-au bătut.
Dar nu,
ei n-au făcut-o din oportunism, după cum n-o vor face nici pe viitor, ci brusc
și-au dat seama că nu-i mai reprezintă doctrina partidului pe ale cărui liste
s-au văzut parlamentari, primari sau consilieri, așa că este absolut firesc
(sic!) pentru aleșii postdecembriști (legile nu-i împiedică, iar de demnitate
puțin le pasă!) să se împlinească într-ale ticăloșiei prin trecerea cu
nonșalanță de la stânga eșichierului politic fie mai la stânga (bunăoară, de la
PSD la Pro România), fie la formațiunile ce se declară de dreapta, ba chiar să
se întoarcă după ceva timp de unde au plecat, atunci când interesele personale
și/sau de clan le cer respectivilor să devină respingători prin atari manevre.
Cunosc
în zona Maramureșului (e de presupus că la fel stau lucrurile în toată România)
mai mulți foști activiști, care, în prima fază a postdecembrismului, s-au
situat cu elan și devotament pe baricade feseniste, adică acolo unde din punct
de vedere mental-doctrinar se simțeau ca peștele în apă, pentru ca după ceva
timp (desigur, nu împinși de vreun capriciu sau în urma unei schimbări radicale
de mentalitate, ci potrivit unui amplu și riguros plan fesenisto-neobolșevic), să
o cârmească spre Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (PNȚ-CD) și/sau Partidul Național Liberal, cele mai
anticomuniste și antiilesciene formațiuni politice ale acelor vremuri de
entuziasm tot mai neliniștitor și de speranță tot mai tulbure.
Odată
intrați acești viermi în interiorul partidelor istorice, atâta au dat din gură
și din coate (cică și-au arătat înzestrarea organizatorică), până când
conducătorii politici ai respectivelor formațiuni, neavând ceva mai bun la
îndemână (îndeosebi în organizațiile locale), i-au considerat vrednici să
devină miniștri, ambasadori, parlamentari, consilieri județeni sau prefecți,
astfel contribuind din plin (cârmuitorii împreună cu feseniștii deghizați) la
atrocea fărâmițare a liberalilor și la ieșirea țărăniștilor de pe scena
politicii postdecembriste.
Nota
2: Regretatul cărturar Nuțu Roșca, fost coleg de facultate cu poetul
Ioan Alexandru și - la propunerea mea - primul președinte al filialei țărăniste
din Sighetu Marmației, îmi povestea cu amărăciune cum s-a dus la București (pe
banii lui, ca de fiecare dată) ca să-l înștiințeze pe Corneliu Coposu despre
infiltrările activiștilor și securiștilor în organizația pe care o conducea,
respectiv despre marele pericol care pândea întregul partid în cazul în care
fenomenul era generalizat. Deloc surprins de cele auzite, Seniorul i-a spus
următoarele: „Domnule profesor, deocamdată să-i lăsăm în pace, pentru că pe
ștampila de vot nu scrie cine sunt ei. După alegeri vom începe să facem
curățenie în partid”. Curățenie nu s-a mai făcut, deoarece n-a mai fost cu
putință într-un stadiu foarte avansat de infestare, în schimb s-a curățat
partidul aproape cu totul...
Ca
tragicomedia postdecembristă să fie deplină, nu ajunge faptul că această
criminală hoardă fesenisto-securistă a pus pe butuci România și a lichidat
opoziția țărănistă pentru ca ei și ai lor, până la a cincea spiță, să o ducă
mai ceva ca-n sânul lui Avraam și să poată trage sforile aparentei puteri
democratice prin noile servicii secrete (SRI, SIE ș.a.), dar iată că taman
ăștia sunt socotiți exponenții societății noastre distorsionate, motiv pentru
care sunt făcuți pe bandă rulantă cetățeni de (dez)onoare ai localităților în
care fie s-au născut, fie au locuit o vreme, localități pe care, cu contribuțiile
lor de fațadă și întru slavă deșartă, le-au nefericit după tipicul rețetei
dâmbovițene a nefericirii grosului românilor postdecembriști din această țară.
De
pildă, nucleul indestructibil al acestei categorii de cetățeni cu moț ai
Sighetului este format din mai mulți foști și actuali activiști (toți ăștia vor
spune că da, se mândresc cu faptul că au fost și au rămas neobosiți activiști
pe tărîm socio-cultural), la care se adaugă un general de securitate cântecios
și născut într-o comună învecinată, ce în urmă cu peste 50 de ani a absolvit
liceul de cultură generală din urbea noastră. Să vezi și să nu crezi unde este depozitată
onoarea unei localități, care – împreună
cu toate localitățile din România ceaușistă – în urmă cu 30 de ani era convinsă
c-a terminat odată pentru totdeauna cu sinistrele stafii ale comunismului:
nomenclaturiști, activiști, securiști, milițieni!
Formala
condamnare a comunismului de către fostul președinte Traian Băsescu de la
tribuna Parlamentului, ne-a arătat cât se poate de clar că pretinșii noștri
democrați sunt foarte grijulii (mă rog, americanii s-ar arăta încântați că,
vezi Doamne, dau dovadă de „corectitudine politică”) cu coaja realității, dar s-au
obișnuit cu cumplitul ei conținut: ultimul loc între țările din Uniunea
Europeană la toți indicatorii nivelului general de trai, un gol populațional de
peste patru milioane suflete, o datorie externă de circa 100 miliarde euro,
starea dezastruoasă a educației (tot mai mulți elevi abandonează școala,
aproape jumătate dintre cursanți sunt analfabeți funcționali), a sănătății,
infrastructurii, industriei și agriculturii, corupția înfloritoare (în trei
decenii de postdecembrism s-au furat vreo două mii de miliarde euro), declinul
moral-spiritual al nației, exasperanta birocrație și ineficiență a
instituțiilor etc. La drept vorbind, ce naiba a rezolvat statul român în aceste
trei decenii pentru cetățenii de rând și pentru urmașii celor care s-au jertfit
la Decembriadă?!
Păi da,
fiindcă nici Băsescu nu credea cu tărie în filipica sa îndreptată împotriva
regimului comunist (acuma se știe sigur că el însuși a fost un vajnic turnător
la Securitate sub numele de cod Petrov) și nici cea mai mare parte dintre
șparlamentarii de-atunci, corul acestora ironizându-l pe vorbitor și încercând cu
impertinență să-l bruieze. Oare de florile mărului au făcut-o?...
Iată de
ce mi se pare o veritabilă batjocură sărbătorirea cu fast, invitați și fraze
sforăitoare a celor trei decenii scurse de la Decembriadă, când se știe că
statul român n-a făcut aproape nimic pentru milioanele de nefericiți și
dezrădăcinați ai acestei țări, în schimb a făcut totul (lefuri și/sau pensii
nesimțite, vile luxoase, mașini bengoase, onoruri, decorații, deplasări și
destrăbălări în străinătate) pentru aleșii ticăloșiți, pentru fîrtații acestora
și pentru acei privilegiați descurcăreți, care au învățat de la jenanta noastră
„elită” (cacademicieni turnători, plagiatori și autoplagiatori) cum să cadă
mereu în picioare.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
19 dec. 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu