Scriitorii se deosebesc printr-o
serie de însușiri (spiritul de observație, ideile dezbătute, limbajul
întrebuințat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în
împletirea lor subtilă și armonioasă, contribuind la formarea stilului și la
punerea în evidență a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puțin)
fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.
Tocmai de aceea este foarte dificil,
ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincție între scriitorul artist și
scriitorul povestitor. Totuși, chiar în marile literaturi identificăm artiști
mai degrabă cu vocația povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii
ideilor abordate.
Făcând această afirmație nu-i am în
vedere pe povestitorii de meserie (Hans Cr.Andersen, frații Grimm sau Petre
Ispirescu), ei înșiși artiști de-o factură aparte – cea a basmului mereu
încântător și de-a pururi nemuritor, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al
acelor artiști care narează scene de viață cu cuceritoarea ușurință cu care
oamenii obișnuiți se mișcă, respiră și mănâncă…
Iar literatura rusă este plină ochi
de adorabili povestitori. Firește, primul în seria acestora este Nikolai Gogol,
cel din a cărui Manta vor ieși
adevărați titani și cel care niciodată nu și-a dezmințit excepționala
înzestrare de povestitor (ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil, în
pofida paseismului său), nici în grațioasele scrieri ale tinereții – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici
în cele de mai târziu (Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan
Nikiforovici, Nasul, Mantaua), pentru ca în comedia Revizorul și, mai ales, în romanul
neterminat Suflete moarte să atingă
adevărate culmi privind misiunea artistului în societate și meșteșugul înaripat
al acestuia de-a transmite cititorilor opiniile sale.
Iată „fermecătoarele povestiri cu
draci și vrăjitoare din Serile în cătunul
de lângă Dikanka” (Dumitru Solomon în Prefață
la Mirgorod) unde, cu grație și
dezinvoltură, Gogol și-a diseminat fantasticul său încărcat de umor și duioșie,
dar iată și povestirea Vii, povestire
despre care criticul Bielinski avea să noteze la vremea aceea că fantasticul nu
i-a prea reușit autorului, întrucât acesta a oferit un abuz de amănunte despre Vii, mai marele spiridușilor, încălcând
astfel regula potrivit căreia o fantomă descrisă detaliat își pierde caracterul
metafizic și rămâne doar monstruoasă…
Pentru noi românii povestirea are o
semnificație aparte, asta deoarece episodul cu goana nocturnă a filosofului
Homa aburcat în cârca vrăjitoarei, a fost preluat de Caragiale și inclus în
nuvela sa Calul dracului.
Cu toată aparenta sa îndepărtare de
problematica rusă a vremii din pricina călătoriilor întreprinse și a șederii
sale îndelungate în străinătate, totuși, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget
pînă la moarte.
Este adevărat că el se simțea atras
de confortul și civilizația Apusului, îndeosebi de civilizația și
spiritualitatea franceză. Dar tot atât de adevărat este că, occidentalizat până
în vârful unghiilor, Turgheniev dorea cu aprindere ca Rusia să-și rezolve
gravele probleme de esență feudală cu care se confrunta.
Cu siguranță că ăsta-i unul din
motivele pentru care el scrie Povestirile
unui vânător așa cum le știm, carte care se poate spune că reprezintă piatra
unghiulară a întregului său edificiu cultural-conceptual. Apar în această carte
personaje memorabile așa ca Hori și Kalinîci, îi întâlnim pe moșierii Viaceslav
Harionovici Hvalînski și Mardari Apolonîci Stegunov (frați buni cu cei doi
Ivani certăreți ai lui Gogol), facem cunoștință cu buna moșiereasă Tatiana
Borisovna și cu parazitul de nepotu-său, dar mai ales îi cunoaștem pe băieții
care-și pasc caii în lunca Biejei și se dovedesc neîntrecuți povestitori despre
domovoi și vodianoi.
De altminteri, acestei cărți i se
datorează exilul scriitorului la moșia sa de la Spasskoe-Lutovinovo pentru o
perioadă de 21 de luni, exil ordonat de țarul Nicolae I. Dar tot ei i se
datorează în bună măsură și urgentarea de către țar în anul 1861 a reformei
agrare (abolirea iobăgiei).
Cu toate că propriu-zis
F.M.Dostoievski nu este un povestitor de talia lui Gogol sau Turgheniev, două
sunt argumentele care ne obligă să-l includem în galeria celor mai iluștri
condeieri ruși ai tuturor timpurilor:
1)Dintre toți scriitorii care au
ieșit din Mantaua lui Gogol,
Dostoievski este artistul-gânditor căruia cultura universală îi datorează cel
mai mult, nu doar în ceea ce privește strălucita sa contribuție la dezvoltarea
literaturii de investigație și minuțioasă analiză psihologică, ci și în ceea ce
privește prestigiul imprimat existențialismului creștin;
2)Dostoievski cultivă cu succes
fantasticul în povestirile Bobok și Visul unui om ridicol, scrieri pe care
el însuși le-a intitulat Povestiri
fantastice. Dar mă grăbesc să precizez că este un fantastic diferit de cel
gogolian, căci – am putea spune – este un fantastic mult mai intelectual, adică
lipsit de draci, spiriduși și vrăjitoare.
Povestirea Bobok, de pildă, surprinde un captivant dialog sepulcral între
decedați de diverse vârste, ocupații și condiții sociale: un general, un
funcționar lingușitor, o cucoană arțăgoasă, o fetișcană ușuratică, un escroc
lipsit de scrupule etc., dialog din care – grație angajamentului morților că în
această postură nu mai are nici un sens să mintă – aflăm păcatele tuturor
acelora despre care se poate spune că la țanc și-au dat obștescul sfârșit.
Iar Visul unui om ridicol relatează visul fabulos al unui personaj fără
nume, de care toată lumea râde și care taman pentru acest motiv decide să se
sinucidă. Nu apucă să o facă, deoarece adoarme cu pistolul așezat în fața lui.
În vis are loc o translație de planuri, astfel că personajul ridicol se vede pe
sine mort, așezat în coșciug și apoi depus în întunericul de nepătruns al
mormântului.
Absolut toate amănuntele oferite de
acest fals sinucigaș sunt cutremurătoare prin precizia lor maladivă, prelungită
dincolo de existență: picăturile de apă care-i cad pe ochiul stâng exact din
minut în minut, invocarea Stăpânului Universului și pe urmă zborul prin spațiile
incomensurabile, pentru ca în final să aterizeze pe o planetă ce ne este
înfățișată ca o reeditare a Pământului.
Dar un Pământ paradiziac, unde nu se
cunoaște ura, minciuna și suferința, căci locuitorii acestei planete se supun
doar armoniei și iubirii. Însă după pătrunderea omului ridicol în această lume
a inocenței începutului, locuitorii încep să cunoască minciuna, nedreptatea și
violența, și toate astea le fac mare plăcere. Degeaba mai protestează
personajul nostru împotriva răului devenit dominant; este prea târziu și nu
face decât să-și ridice locuitorii planetei în cap…
Ce folos, notează scriitorul cu
amară ironie, că personajul s-a trezit cu sentimentul înviorător că deține un
adevăr neștiut de ceilalți semeni: n-a scăpat de apelativul „ridicol”, ba mai
mult, după ce începe să împărtășească pe ici, pe colo din experiența acumulată
în vis, ascultătorii îi râd în față și-i spun că a luat-o razna cu
propovăduirea iubirii aproapelui.
Despre apolinicul Lev Tolstoi se
poate spune că vâna sa de povestitor răzbate mai degrabă din adorabilele
povești scrise pentru copii și din tulburătoarele nuvele scrise la bătrânețe (Părintele Serghi, Hagi Murad) decât din marile sale romane, unde (îndeosebi în Învierea) el „sacrifică” farmecul
povestirii în favoarea documentației și a temei social-politice de mare
gravitate, pe care o urmărește cu perseverență și o dezbate cu pasiune:
libertinajul tinerilor nobili, prostituția, transfigurarea morală a unora
dintre personaje.
Fără a uita măcar o clipă de
talentul narativ al lui Anton Cehov din încântătoarele lui schițe și nuvele (Chirurgia, Nuntă cu general, Majurul
Prișibeev, Stepa, Salonul nr.6, Casa cu mezanin etc.), precum și de
rolul pe care el l-a avut la dezvoltarea literaturii ruse prin aplecarea asupra vieții omului mărunt, nu
trebuie pierdut din vedere mai ales Ivan Bunin, acest ultim clasic rus.
Aidoma lui Turgheniev, Ivan Bunin a
trăit ani mulți în străinătate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din niște capricii
specifice condiției sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan
cu suita de dezastre generate de ascensiunea bolșevismului – refugierea în
străinătate a fost o necesitate impusă de conjunctura dușmănoasă chiar și la
adresa unor moșieri scăpătați, așa cum se prezenta la acea vreme familia scriitorului
nostru.
Întreaga operă a lui Bunin, pentru
care în anul 1933 a fost răsplătit cu Premiul Nobel (primul dintre ruși), este
străbătută de nostalgia după viața patriarhală a Rusiei de altădată, cu „parfumul
din alte vremuri” al conacelor boierești, în care – ne spune scriitorul în
povestirea Merele Antonovka – „era
obiceiul să se sporovăiască pe înserate, în penumbra amurgului, când luminile
nu s-au aprins încă”.
Iar opera sa din perioada exilului
este marcată de dorul fără leac după patrie: „Și iată că m-am întors cu gândul
la acele nopți de altădată, nopți de toamnă, aproape uitate, pe care le trăisem
cândva în copilărie, în stepa deluroasă și săracă a Rusiei Centrale”, se
confesează el în Noaptea târziu, după
ce Parisul se cufundase în somn.
Scrierile sale, între care se
remarcă nuvela de mari dimensiuni Satul,
nuvelă de un realism sumbru și deprimant, parcă sunt fragmente ale unei
simfonii sfâșietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar și tablouri
uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de țară și împlinite cu
culorile aleanului. Indiscutabil că în precizia descrierilor Bunin se dovedește
cehovian, pe când în lirismul evocării „cuiburilor de nobili” el își vădește
filiația turghenieviană.
Chiar dacă Maxim Gorki (adevăratul
lui nume este Alexei Maximovici Peșkov) a ajuns prietenul lui Lenin și
într-atât de bolșevizat, încât – pastișându-l pe Dostoievski cu Mantaua lui Gogol – Lenid Leonov anunța
că „Noi toți (scriitorii proletari, nota
mea, G.P.) am ieșit din mâneca largă a lui Gorki”, aptitudinile sale de
povestitor nu pot fi contestate, dovada acestor însușiri el făcând-o încă de la
primele povestiri (Makar Ciudra, Bătrîna
Izerghil, Hanul și feciorul său etc.).
Iar trilogia autobiografică Copilăria-La stăpân-Universitățile mele
constituie mult mai mult decât relatarea vieții plină de privațiuni a lui
Alexei, la bunicii dinspre mamă când era doar de-o șchioapă, apoi – după ce a
mai crescut – la diverși stăpâni și în final la Kazan, oraș în care intenționa
să urmeze universitatea.
Prin aria ei de cuprindere în timp
și spațiu, precum și prin numărul mare de persoane cu care tânărul Alexei vine
în contact în decursul anilor și al peregrinărilor, trilogia poate fi
considerată o reușită frescă a epocii.
Fără discuție că, așa cum reiese cu prisosință
din trilogie, bunica a fost ființa cea mai dragă și mai apropiată de oropsit,
îndeosebi după moartea mamei sale, cea dintâi care l-a modelat cu bunătatea ei
și cu harul ce-l avea de-a povesti și recita, în felul acesta pregătind
sufletul copilului pentru receptarea frumosului și cunoașterea emoției
artistice: „Tare le mai plac diavolilor șotiile! îi istorisește bunica
nepotului. Parc-ar fi copii mici, nu alta. Odată spălam rufe în baie și mă
apucase miezul nopții. Ei, să fi văzut cum s-a deschis fără veste ușa
cuptorului și a început să toarne la drăcușori, care de care mai mărunței. Erau
și roșii și verzi și negri, ca gîndacii. M-am repezit la ușă. Aș! Unde era chip
de ieșit! M-am împotmolit în grămada de draci, care umpluseră baia, de nu te
puteai întoarce. Și mi se împleteau printre picioare, mă apucau și mă
zgâlțâiau. N-aveam cum să-mi fac cruce. Erau păroși, moi și calzi, ca niște
pisoi. Doar că umblau toți pe picioarele dinapoi. Se învârteau peste tot, se
zbenguiau și rânjeau cu niște dințișori ca de șoarec. Aveau ochii verzi,
cornițele abia le ieșiseră și stăteau ca niște cucuie, iar codițele bârligate
ca la purcei. Dumnezeule sfinte! Am căzut leșinată…”
Dintre scriitorii sovietici de după
Gorki, cu siguranță că cel mai înzestrat povestitor este kirghizul Cinghiz
Aitmatov. A făcut din plin dovada înzestrării sale de narator chiar de la
apariția splendidei nuvele Geamilia,
un emoționant poem închinat dragostei atotbiruitoare.
Talentul lui de excepțional
povestitor iese în evidență și din scrierile sale de maturitate, precum
romanele O zi mai lungă decât veacul și
Eșafodul, în care încântarea
cititorului este permanent ținută trează atât prin fluența istorisirii și prin
suplețea criticilor la adresa regimului totalitar, cât și prin fermecătoarele
povestiri concepute aidoma unor paranteze, ca de pildă tulburătoarea istorie a
mankurtului, povestiri care au menirea să dilate și să îmbogățească acțiunea
din punct de vedere emoțional și artistic.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu