trec desculț prin sângele
luminii
îngreunat de cuvântul-zeu
ce strânge în el
singurătatea pietrei
câtă spaimă
gata
să se rostogolească
în arhitectura pașilor povestiți
va respira aripa nevăzută a
întâmplării
e ușor
să descoperi zei
în umbra binelui
când fiecare își zidește din rugină
idealuri răsunătoare
pentru prezentul
ce se stinge
nu mă feresc de lumile
rostogolite în spaimă
inventez ore suspecte
pentru colțurile vieții
îmi împachetez sufletul
într-o întrebare stridentă
cuvântul țipă
în orice rugăciune
ce-o prăbușesc în piatră
în valuri
aripa neînțeleasă
își visează
ultimul zbor lin
către rană
absorb în pâine
această zbatere uscată a
creionului-copil
și lucrurile neesențiale
grăbesc
morțile ce se repetă haotic în noi
pe umărul erodat
de rugăciuni
cuvântul își înalță tăcerea de
sisif
plouă în oglindă difuz
calendarul își presează între zile
confesiunile dospite
în molozul tăcerii
mă prăbușesc într-un ecou
izbindu-mă de toate întrebările
ce-ar fi putut deveni
răspunsuri
vom străbate împreună
aceeași bucată de înger
cunoscând
lumina
ce se sacrifică
luminii
în întunericul ecoului
silabele vechi
respiră o altă formă
a cuvântului nespus
fiecare timp
ce se zidește disperării
își are secunda lui de glorie
în ochiul ce comprimă
lumea creată
într-un gând
nu poți să te descoperi
pe tine însuți
într-o comparație
iluzorie
a celorlalți
câteodată aud în suflet
păsările cum se zbat
aproape de regretul
că
noi
oamenii
nu putem zbura în fiecare zi
ce viață palpitantă
au aceste ființe
că pot cunoaște cerul
pe de-a-ntregul
și-și pot rostogoli
gândurile
în orice nor
purtat de vânt
noi
oamenii
mărșăluim
o viață întreagă
cu picioarele grele
printre pietre și idealuri
apoi
într-un moment ireversibil
zburăm
o singură dată
precum păsările
până în asfințit
să vedem cum a trecut
timpul
umbra păsărilor
ce poartă în cioc
cântecul întâmplării
dilată morțile întinse pe asfalt
imaginea mea ștearsă
cerșește un nou chip
necunoscut pentru lumină
dintr-un cuvânt în altul
traversez de-a curmezișul
posibila viață
ce se îmbulzește
în mine
cu toată depărtarea
curg
prin sângele vremii
ca o întâmplare nepăsătoare
a dimineții
mă vărs
într-o cicatrice aflată în derivă
ce se închide
într-un înțeles
numai de ea știut
lasă-mă să mai îngrop
cuvinte goale
pentru jocurile
crengilor sterpe
unde
umbrele în formă de cruce
mișcă
pietrele-sfinx
din rugăciune
numai cu colțul ochiului
pentru a vedea
deșertul
ce îngroapă ultimul vis
umbrele se spală de păcate
doar pe ascuns
alungindu-se până dispar
în caldarâmul mirării
se prelinge o nouă zi
fără capăt
unde
cuvintele abia ieșite din scoarțe
foșnesc
sângerând
prin memorie
totul începe să doară
strigătul cimentat în ecou
dă un contur incomod
orizontului închipuit din retină
vor coborî pietre
din adâncul luminii
rușinând turma de vremi
ce scurmă-n molozul ființei
și vom intra
în apă
să zărim
anotimpurile
cum își împart pe ascuns
ploile calde
din suflet
umblând
desculți până la sânge
vom visa
cireșii resemnați
cum își scutură din ramuri
copilăria
spaima fulgului de nea
căzând cu trupul
în veșnica lacrimă
această zbatere
în verdele-văzduh-amar
închide îngerii
speriați
în propria lumină pală
deasupra
aproape de rănile vii ale cerului
dorințele crepusculare
își întind
obosite
rădăcinile
spre steaua-visare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu