Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși.
Dar iată
că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30
noiembrie 1939-martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl
Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul
ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la
occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că
rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele
lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar –
necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în
principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii
cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii
cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război
sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și
distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept,
unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci
de nave și ambarcațiuni etc.
Dacă la
toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului
de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din
străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe
toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și
afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți
și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și
Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa
imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii
maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de
măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări,
„sinucideri” și asasinate comandate/dirijate) luate de autoritățile primitive
(a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor
adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.
Da, căci
așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile
trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă,
urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar
uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu
necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel
militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului
providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de
nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).
Unde mai
punem la socoteală cele două adevăruri istorice:
a) Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului
țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și
anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și
drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în
tratatul Destinul omenirii (Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au
urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între
anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele
Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”;
b) Federația Rusă este urmașa de
fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce
privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și
arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o
supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și
întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la
tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei
naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca
enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia,
Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.
Cu toate astea, nefăcând față
competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor
ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la
întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea
Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului
Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și
crearea Comunității Statelor Independente (CSI).
Fără să se sinchisească câtuși de
puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste
ale actualilor kremliniști, Putinosul – pozând în vrednic urmaș al
megacriminalului I.V.Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj,
ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite
din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și
economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu
de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic,
Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata
Federație să fie transformată într-un stat autarhic.
Dar, mai înainte de-a scoate sabia
împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe,
precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma
Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele
conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare
a Peninsulei Crimeea.
Atenție, nu trebuie omis motivul
economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul
2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma
continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și
hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în
dauna intereselor politico-financiare ale mastodontului muscălesc...
După doi ani de război, nimicitor
pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele
variante/strategii de încetare a focului:
1)Printr-un armistițiu, nu pierde
și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din
Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă
demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și
de Sud), sub administrație ONU;
2)Putin și zeloșii lui ciraci
(alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind
preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea
autenticelor reforme democratice;
3)Putin este înlăturat de la
putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau
felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte
variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui
Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă
la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul
este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru
totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin
aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic
și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii
ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”...
N.B.: Cu cât Putinosul se
cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii
răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari
șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război
civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și
Iugoslavia.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
11 feb. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu