Privesc prin fereastra închisă terasa.
Florile mă pândesc cu mâna la ochi,
Toamna le-ntinde cu gingășie masa,
Doamne, de nu le-ar fi de deochi!
Câmpului verde din vara ce fugi,
i s-a cam veștejit mândria,
timpul, din nou ne dezamăgi,
a-ntors tristețea, cerul e ca leșia.
Umblu, tot umblu-n adâncuri de ani,
după copacii ce-aleargă pe dealuri,
cobor apoi în Șasa fără bolovani,
să mă-amirui între-a sale maluri.
La Crucea popii și-n valea Omorâcii,
răsuflă și geme dezbrcata pădure
pe-o brumă tomnatică văd semnul crucii
neguri și umbre se adunǎ lângă secure.
Puiu RĂDUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu