(Elemente de filosofia religiei)
II. Argumente pro și contra privind
existența lui Dumnezeu
3)Argumentul ontologic
Întrucât, așa cum am arătat, experiența (teleologică și morală) se
dovedește incapabilă să ofere probe incontestabile în favoarea sau împotriva
lui Dumnezeu, singura cale care rămâne după abandonarea domeniului experienței
este aceea a rațiunii pure. Adică taman ce-și propune argumentul ontologic (de
la ontos=ființă, realitate, ceea ce este), potrivit căruia „însuși conceptul de
Ființă absolut perfectă sau de Ființă necesară cere ca aceasta să existe”.
Cu toate
că autorul argumentului este călugărul augustinian Anselm din Canterbury
(1033-1109), ceea ce face ca istoria lui să fie de circa un mileniu, nu Anselm
l-a numit astfel, ci Immanuel Kant. Cu precizarea că dacă pentru călugăr
argumentul este un fel de „dovadă de rugăciune” (cică a ajuns la el în timp ce
medita la Dumnezeul creștin sau Ființa absolut perfectă), în opinia
gânditorului german, argumentul ar conține o „invaliditate ontologică”.
Elaborată
în două variante, dovada ontologică a lui Anselm are următoarea alcătuire: Prin
definiție, o definiție înțeleasă atât de credincioși cât și de necredincioși,
Dumnezeu este acel Ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput.
Este un lucru mai mare să exiști în mintea cuiva și în afara acestei minți,
decât să exiști numai în minte, precum un tablou care nu există numai în capul
pictorului, ci și pe pânză. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe, atât în
înțelegerea noastră cât și în afara acestei înțelegeri (în realitate), pentru
că altminteri am fi nevoiți să concepem pe Cineva mai mare, în stare să
înfăptuiască acest lucru.
Însă
criticii de mai târziu au considerat că în argumentul anselmic se ascunde
următoarea premisă camuflată: „Orice poate să fie afirmat/postulat despre cea
mai perfectă Ființă ce-i cu putință să fie concepută, trebuie să fie afirmat, căci altminteri, potrivit definiției, ea
n-ar mai fi cea mai perfectă Ființă posibilă”, care împreună cu premisa „Este
posibil să afirmăm o existență reală (în afara minților noastre) a celei mai
perfecte Ființe posibile”, ne obligă să tragem concluzia „Trebuie să fie
afirmată existența reală a celei mai perfecte Ființe posibile”, respectiv că
atunci când cineva începe să mediteze asupra conceptului de Ființă absolut
perfectă, este de neconceput ca o atare Ființă să nu existe.
Însă
argumentul n-a scăpat de obiecțiile călugărului Gaunilo, contemporanul lui
Anselm, între cei doi încingându-se o aprigă dispută. De pildă, Gaunilo susține
că argumentul lui Anselm „se întemeiază pe premisa falsă că orice există în
minte trebuie să existe și în realitatea din afara minții”, că „Dacă
inexistența lui Dumnezeu ar fi realmente de neconceput, atunci nimeni nu s-ar
putea îndoi de existența Lui”, că fiind doar un șir de cuvinte, „Noi nu putem
nici măcar să formulăm conceptul de Ființă absolut perfectă”, că existența lui
Dumnezeu nu poate fi dedusă din ideea unei Ființe perfecte, la fel cum
„existența unei insule perfecte nu poate fi dedusă din simpla idee a unei
insule perfecte”, că „Inexistența lui Dumnezeu nu este mai de neconceput ca
propria mea inexistență” și că, pentru a putea spune că Dumnezeu este Ființa
atotperfectă, existența Sa trebuie dovedită „mai înainte de a discuta despre
esența Lui”. Drept urmare, argumentul lui Gaunilo are ca premise „Dumnezeu este
cea mai mare dintre toate ființele” și „Este mai mare lucru să existe cineva în
realitate decât numai în mintea cuiva”, din ele rezultând următoarea concluzie:
„Dumnezeu trebuie să existe în realitate (altfel n-ar putea fi cel mai mare)”.
Răspunzând
obiecțiilor lui Gaunilo într-o manieră care l-a făcut câștigătorul disputei
(„Argumentul nu se aplică oricărei ființe, ci numai Ființei care este deodată
absolut perfectă și necesară”, „Inexistența lui Dumnezeu poate fi afirmată, dar
nu poate fi concepută”, „Dumnezeu poate fi înțeles într-un mod indirect, la fel
cum soarele este înțeles prin razele sale”, „Ideii de insulă îi poate lipsi
existența, pe când Ființei absolut perfecte nu-i poate lipsi nimic, îndeosebi
existența”, „Dacă este posibil ca o Ființă necesară să existe, atunci este și
necesar ca Ea să existe”, „Noi putem compara caracteristici ideale înainte de a
ști dacă ele sunt reale”), Anselm îi impută redutabilului său adversar de idei
că nu a înțeles argumentul lui, care susține că trebuie să existe cea mai mare
Ființă posibilă, astfel că acesta „face o confuzie între cea mai mare Ființă reală și cea mai mare Ființă posibilă”.
Dar asta
nu înseamnă că argumentul lui Anselm ar fi valid și, ca atare, inatacabil,
obiecțiile lui Thomas d’Aquino fiind o probă în acest sens. Ținta atacurilor thomiste o
reprezintă propoziția „Acel ceva în
raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput” (nu toți oamenii Îl înțeleg
în acest mod pe Dumnezeu, pe urmă, chiar dacă toți L-ar înțelege așa, asta nu
dovedește realitatea, ci doar existența Sa mintală) și propoziția „Dumnezeu
există” (evidentă în ea însăși, dar neevidentă pentru noi, deoarece noi nu
putem cunoaște în mod direct esența Lui ca Ființă necesară, ci numai indirect
prin efectele Sale în creație). Vasăzică, singura cale în concepția thomistă
pentru a ajunge la existența lui Dumnezeu este a posteriori (prin existența creațiilor Sale), nicidecum calea apriori (intuiția directă a existenței
sau simpla ei concepere).
Obiecțiile
lui Thomas d’Aquino sunt generate de deosebirile
existente între aristotelicul său punct de plecare (de la experiență) și
platonicul punct de plecare al lui Anselm (din gândire). Și încă ceva. Cu toate că d’Aquino își are propriul concept de Ființă necesară, se pare că nu a fost de
acord cu Anselm că acest concept, oricum se ajunge la el, „cere în mod logic să
se afirme că o asemenea Ființă există realmente” (N. Geisler).
În
reformularea lui d’Aquino, premisele argumentului anselmic devin „Dumnezeu este prin definiție
Ceva față de care nimic mai mare nu poate fi conceput” și „Ceea ce există în
realitate și mintal este mai mare decât ceea ce există numai mintal”, iar
concluzia stabilește că „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (pentru că,
odată ce propoziția «Dumnezeu există» este înțeleasă, se consideră că ea este
evidentă în ea însăși)”.
Secolul
al XVII-lea reia disputa din secolul al XI-lea pe marginea argumentului
ontologic. Fiind secolul cartezianismului, firește că Descartes nu a stat
deoparte. Și-a elaborat propriul argument ontologic („Dacă Dumnezeu prin
definiție nu poate să nu existe, atunci El trebuie să existe, căci dacă este
imposibil să concepem că o Ființă care nu poate să nu existe este inexistentă,
atunci este necesar să concepem că o astfel de Ființă există”), având mare
grijă să-i elimine toate slăbiciunile logice și sperând că în acest fel nu va
avea parte de critici, precum cele ale lui Gaunilo împotriva argumentului
anselmic.
Iată de ce
gânditorul francez a insistat asupra propozițiilor: Cum numai o ființă necesară
nu poate fi concepută ca neexistând, orice alte ființe și lucruri (chiar și
triunghiurile) putând fi concepute ca neexistând, argumentul se aplică „unei
Ființe absolut perfecte sau necesare”; „Orice concepere a unui Existent necesar
ca neexistând este contradictorie”; Deoarece „numai Dumnezeu singur este Ființa
a cărei esență necesită existența Sa” și deoarece „este imposibil de conceput
două sau mai multe ființe de rang suprem”, rezultă că nu-i imaginar, ci necesar
să-L concepem pe Dumnezeu ca pe o Ființă necesară; Conceptul de Ființă necesară
nu poate să fie produsul imaginației omului.
Cu toate
astea, Descartes n-a scăpat de dispute. Prima o are cu preotul Caterus, cel
care, de acord cu Thomas d’Aquino, susține că argumentul ontologic dovedește doar
existența conceptuală, nu și cea reală a lui Dumnezeu. Descartes răspunde că el
n-a susținut ceea ce d’Aquino a respins la
vremea lui, anume că existența rezultă din conceptul Dumnezeu. A doua dispută o
are cu scepticul Pierre Gassendi, care îi reproșează lui Descartes că în
argumentul lui ontologic confundă existența cu o proprietate. Descartes
răspunde că existența, aidoma atotputerniciei, este o proprietate care poate fi
atribuită cuiva („Existența necesară este o proprietate necesară a unei Ființe
necesare, pentru că ea aparține numai esenței lui Dumnezeu), că-i justificat să
includem existența printre atributele unui Existent necesar și că existența și
esența nu pot fi separate în natura divină, așa cum se întâmplă la toate
celelalte lucruri, căci „El nu ar fi Dumnezeu dacă existența Lui nu ar fi
necesară”.
Din
această dispută a reieșit ceea ce ulterior Gottfried Leibniz va sesiza și va
elimina: argumentul ontologic este valid, însă este nevoie să se demonstreze că
noțiunea de Dumnezeu nu este contradictorie, pentru că existența Sa nu poate să
fie logic necesară atunci când conceptual de Ființă necesară este
contradictoriu.
Argumentul
ontologic al lui Leibniz are ca premisă majoră „Dacă e posibil să existe o
Ființă absolut perfectă, atunci e necesar să existe”, are ca premisă minoră
„Este posibil (adică necontradictoriu) ca o Ființă absolut perfectă să existe”,
iar drept concluzie ”Este necesar ca o Ființă absolut perfectă să existe”.
În
sprijinul premisei minore și a rolului ei crucial pentru raționament, Leibniz
vine cu argumentarea: O perfecțiune
este o calitate simplă, ireductibilă și fără limite esențiale; Orice este
simplu, nu poate să intre în conflict cu alte proprietăți ireductibil simple,
deoarece ele diferă calitativ; Orice diferă calitativ de altceva, nu poate
intra în conflict cu acesta, neexistând nicio zonă de similaritate în care să
se suprapună sau să intre în conflict; De aceea, este posibil ca Dumnezeu să aibă
toate perfecțiunile posibile.
Dincolo
de neputința lui Leibniz de a întruni în persoana divină toate atributele
posibile și dincolo de ideea eronată că unele calități sunt intrinsec simple
(Wittgenstein a arătat că ceea ce este simplu într-un anumit sistem conceptual,
poate foarte bine să fie complex în altul) și de arbitrara dihotomie însușiri
esențialmente pozitive – însușiri esențialmente negative, argumentul acestuia
mai păcătuiește și prin riscanta trecere (în ceea ce privește stârnirea controverselor)
de la conceptual la real.
Aidoma
lui Descartes, contemporanul său Baruch Spinoza era convins că existența lui
Dumnezeu este demonstrabilă matematic și că certitudinea existenței Lui derivă
cu necesitate din argumentul ontologic. Atâta doar că, pe lângă obiecțiile
obișnuite, întâia formă a argumentării spinoziste mai adaugă cel puțin una în
raport cu prima propoziție, care afirmă că „Trebuie să existe o cauză pentru
orice lucru, atât pentru existența cât și pentru inexistența lui”. Vasăzică,
atunci când legea cauzalității susține că „trebuie să existe o cauză pentru
ceva”, iată că Spinoza vine cu trebuința cauzei pentru nimic și cu completarea
în sprijinul premisei că „Potențialitatea nonexistenței este o negație a
puterii”...
Norman
Geisler are grijă să ne pun în gardă că „nonexistența este deja o negație și
negarea nonexistenței ar fi o afirmație a existenței, ceea ce ar părăsi baza
tradițională a argumentului ontologic și ar începe cu existența”. Cum tocmai
asta face Spinoza în cea de-a doua formă a argumentului său ontologic, din
demonstrațiile lui se desprind următoarele două concluzii:
a)Împrumută
de la argumentul cosmologic ideea că ceva există și în acest fel, lucru
recunoscut chiar de el, părăsește argumentarea strict apriorică;
b)Dacă
Dumnezeul lui Descartes și Leibniz este teistic, al lui Spinoza este
panteistic, fiind totuna cu Substanța unică și infinită. În plus, ceea ce
pentru teiști sunt creaturi, Spinoza le concepe ca simple momente sau moduri în
această Existență infinită.
Firește,
argumentul ontologic a fost cel mai copios criticat de David Hume și Immanuel
Kant. Obiecția lui Hume este atât de judicios formulată („Nimic nu este
demonstrabil pe cale rațională, decât dacă contrariul său implică o
contradicție”; „Nimic din ceea ce poate fi conceput în mod distinct nu implică
o contradicție”; „Orice concepem ca existent, putem să concepem și ca
nonexistent”; De aceea, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui
nonexistență să implice o contradicție” și, ca atare, „Nu există nicio ființă
sau lucru a cărei/a cărui existență să fie demonstrabilă pe cale rațională”),
încât s-a constituit în obiecția standard față de argumentul ontologic, „precum
și față de orice presupusă dovadă a existenței lui Dumnezeu” (Geisler). Din următoarele
motive:
a)Niciun
argument logic nu este inatacabil din punct de vedere rațional, asta deoarece
conține premise a căror negare logică este întotdeauna posibilă;
b)Întrucât
„premisele admit în toate împrejurările și alte posibilități logice”, concluziile
vor fi întotdeauan lipsite de necesitate logică.
Din
acest raționament humean se desprinde concluzia că, în sensul strict al
cuvântului, „argumentul ontologic nu reușește să fie o demonstrație rațională”!
La
rândul lui, Immanuel Kant nu numai că a botezat acest argument, care în mod
nepermis face tranziția de la eidos
(sfera rațiunii pure) la ontos (ființă,
realitate), dar a formulat și câteva obiecții, considerate de el fatale pentru
teism: Noi nu avem niciun concept pozitiv al unei Ființe necesare, Dumnezeu
fiind definit numai ca ceea ce „nu poate să nu fie”; „Necesitatea nu se aplică
la existență, ci numai la propoziții”, adevăr care decurge atât din faptul că
„necesitatea este un calificativ logic, nicidecum unul ontologic”, cât și din
acela că „nu există propoziții care să fie obligatorii din punct de vedere
existențial” (tot ce se cunoaște din experiență, singura cale a
cognoscibilității realului, poate să fie și altfel); „Ceea ce este logic
posibil, nu este cu necesitate și ontologic posibil” (fără să fie vreo
contradicție logică în existența necesară, s-ar putea ca aceasta să fie „faptic
imposibilă”), afirmație care la Alvin Plantinga devine „Este logic posibil ca
Dumnezeu să fie o Ființă necesară, dar nu este logic necesar să fie așa”, respectiv
că „Existența lui Dumnezeu ar putea fi logic contingentă, fără a fi ontologic
contingentă”; După cum nu rezultă nicio contradicție în respingerea
triunghiului și a proprietății sale fundamentale de a avea trei laturi
(contradicția apare atunci când se respinge doar una dintre ele), tot astfel nu
se naște contradicție la respingerea „atât a ideii, cât și a existenței unei
Ființe necesare”; Existența nu este nici predicația și nici perfecționarea unei
esențe, ci „o postulare a acelei perfecțiuni”.
Argumentația
lui Kant în sprijinul acestei aserțiuni se prezintă astfel: Orice nu adaugă
nimic la conceperea unei esențe, nu este o parte din acea esență; Existența nu
adaugă nimic la conceperea unei esențe, căci prin postularea ei ca reală, unei
esențe nu i se adaugă nicio caracteristică; Prin urmare, nefiind existența o
perfecțiune, care poate fi postulată dinainte despre ceva, „ea nu este parte
din esență”.
Și
astfel, demonstrând că „existența nici nu adaugă și nici nu scade nimic din
conceptul unei Ființe absolut perfecte”, obiecția kantiană, alături de cea
humeană, a devenit una standard-referențială adusă argumentului ontologic.
La toate
astea trebuie menționate cauzele pentru care atâtea minți luminate au susținut
argumentul ontologic ca inatacabil din punct de vedere real, dar care în fond
este invalid:
a)Filosofia
platonică: Potrivit lui Thomas d’Aquino, a devenit fapt obișnuit ca cineva, „încorsetat
într-o epistemologie platonică greșită”, să presupună că esențele pot fi
cunoscute „în mod direct și intuitiv”, argumentul ontologic căzând doar atunci
când se contestă că „pătrunderea cuiva directă și/sau distinctă în esența unui
lucru poate produce cunoașterea realității”.
b)Gândirea
metafizică: Dând vina pe orice gândire metafizică, postkantienii erau
de părere că „este” și „există” au statut logic, nicidecum unul ontologic, și
că teiștii s-au înșelat crezând că verbul „este” din judecata „Dumnezeu este o
Ființă necesară” implică existența, când el de fapt nu este decât o copulă sau
un conector logic.
c)Confuzia
dintre cauză și rațiune: Considerând că „puiul deja exista în oul pe
care-l clocea teistul”, drept urmare, că argumentul ontologic este „o glumă
încântătoare” sau, mă rog, un gen de prestidigitație ontologică, Arthur
Schopenhauer deduce această confuzie din neputința cugetătorilor de a face
distincție între cauză (ceea ce
pretinde ceva dincolo de sine ) și rațiune (ceea ce nu pretinde ceva dincolo de sine). Cum rațiunea
unui lucru „poate să fie în sine însuși”, iată motivul pentru care definirea
lui Dumnezeu ca Ființă absolut perfectă și necesară „nu cere nimic de dincolo
de această definiție pentru a o putea explica”.
d)Folosirea
unui nume propriu: Bertrand Russell și unii dintre gânditori care l-au
urmat, opinează că, întrucât un nume propriu înseamnă existență, „am fost
înșelați de implicațiile ontologice ale folosirii unui nume propriu”, precum
acela de Ființă necesară sau Dumnezeu. Ei pretind că susținătorii argumentului
ontologic n-ar fi căzut în capcana existenței lui Dumnezeu, dacă erau
întrebuințate expresii de felul: „Orice dumnezeu ar exista” sau „Orice ființă
necesară ar exista”.
e)Folosirea
condiționalului englez: Pentru filosoful american Alvin Plantinga,
toată problema cu argumentul ontologic derivă din modul cum este utilizat
condiționalul în limba engleză. El susține că din fraza „Dacă Jones este
burlac, atunci în mod necesar el nu este căsătorit”, nu implică cu necesitate
că „Jones este burlac”. Da, căci s-ar putea foarte bine să nu existe niciun
Jones. În chip asemănător, afirmația „Dumnezeu există, atunci El există în mod
necesar”, nu atrage cu necesitate după sine că ”Dumnezeu există”. Potrivit
raționamentului anterior, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe deloc!
Două
concluzii majore se desprind din această dezbatere asupra argumentului
ontologic:
a)Dacă
până în prezent nimeni n-a adus nicio probă rațională din care să decurgă în
mod logico-inevitabil existența unei Ființe absolut perfecte și necesare, tot
așa pînă în prezent n-a izbutit nimeni să aducă o dovadă ontologică validă,
prin care să demonstreze că este logic imposibil să existe Dumnezeu;
b)Deoarece
din același gen de argumentare ontologică s-a ajuns ba la Dumnezeul teistic
(Descartes și Leibniz), ba la Dumnezeul panteistic (Spinoza), panenteistic
(Charles Hartshorne) sau chiar politeistic, este lesne de înțeles că se impune
trecerea dincolo de acest argument.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu