Nu, nu vin rușii! Ci „hunii”, ăia ai finanțelor, resurselor și piețelor „emergente” energetico-strategice…

Întotdeauna este vorba de bani… Diferența este că, acum, nu banii de azi și de mâine sunt în vizor, nici nu au de ce, majoritar fiind deja „pe datorie”, pe socoteli de dat înapoi, de restituiri, ci aceia ai viitorului… Căci, banii de atunci vor fi precum resursele de mâine văzute azi: rare. Iar pentru banii reali, puternici, ai zilei de mâine, cei acoperiți și nu denominați, se vor bate cei ce se așază acum în tranșeele pe care le-au pregătit, e drept, de multă vreme… Dându-ne pe noi la o parte, îndepărtându-ne de ceea ce e al nostru, reducându-ne, prin trădările unor iuda dintre ai noștri, la tăcere și neputința, nu doar de a acționa, ci măcar de a glăsui. Totul pentru a asigura „hunilor” jocurile de preluare de acum pentru acel mâine poate nici măcar atât de îndepărtat de ziua de azi. Un joc în care Bruxellesul și-a dovedit din nou duplicitatea. Pentru că, deși a pus o lumânare lângă coliva nu doar a alegerilor noastre (în fond, alegerile vin și trec, important este substratul moral și etic al ideii de drepturi și libertăți, nu?!), ci a democrației, a dreptului nostru de a ne fi recunoscute și respectate alegerile, așa cum sunt ele, ca drept inalienabil de a decide, răcnind prin jucătorii de sub fel și fel de steaguri false că „Vin rușii!” (dați foc la țară, anulați tot, ștergeți caldarâmul cu votul vostru!), astăzi, când guvernul uzurpatorului și impostorilor săi a fost preluat în forță de Budapesta, Europa nu mai spune nimic. Chiar dacă maghiarii au prins ministerele de forță, esențiale, strategice, decizionale, chiar dacă au intrat în CSAT, acolo unde se mai puteau bloca investiții periculoase ori măcar străine de interesul nostru, chiar dacă încă se mai răcnește, țintit, sub aceleași felurite steaguri false, că rușii sunt în spatele acțiunilor paneconomice ale ungurilor în Transilvania și în fantoșa Ungariei mari, Bruxellesul nu suflă o vorbă.

Și nu pentru că nu i-ar păsa, ci pentru că așa a fost făcut jocul. Să umfle Ungaria în UE la nivelul unui următor pol energetico-strategic, luând ochii prea recilor și nepăsătorilor privitori cu false promisiuni de „huburi” miraculoase pe sisteme și module „ecologice” de (re)conversie, când, în fapt, viitorul va fi tot acela al resurselor clasice. Doar că nu se vor mai numi așa, ci rare. Și numai pentru unii… Pentru că tot mai rare vor fi… Iar Europa „celor mari” nu își va lăsa viitorul în bătaia vântului. Și nici la discreția soarelui din țări ce vor avea zilele (și nu doar „meteo”) mai mohorâte decât nordul său… Dar sunt „povești” bune pentru preluat și redesenat hărțile strategice ale resurselor și economiilor de mâine. Iar în timp ce România este pusă, de fapt, pe tușa celor ce contează, a „huburilor” energetice reale, dându-i-se să se joace cu „Fata Morgana” resurselor energetice „eco” (vântul, soarele, hidrogenul), Ungaria preia în forță tot ce se poate din ceea ce va conta cu adevărat mâine.

Și nu întâmplător au intrat maghiarii în cele mai puternice ministere ale României. Au fost lăsați să intre. Li s-a netezit drumul. Și nu întâmplător se vor găsi și în CSAT -ul țării. Cum nu este nici o coincidență faptul că, în planul guvernului maghiar al Budapestei (căci asta este executivul uzurpator de astăzi de la București), un punct esențial îl reprezintă solicitarea către UE de a amâna închiderea termocentralelor în România. A închiderii lor, acum după ce sistemul, ăla care contează și care dirijează amorțeala de la noi, s-a asigurat că românii au fost îndepărtați de la „butoane”, de la decizii, de la resursele lor, de la drepturile lor, de la părțile rămase din „greaua moștenire” pe care alții le vor scoate de sub cenușa timpului și le vor folosi pentru a face un hub energetic de export. Va fi o situație ce va copia, peste ani, drama „ceaușistă” a orașelor din sudul țării, care, stând pe rezerve de gaz, trăiau totuși „la butelie”. Pentru că atât aveau dreptul în exporturile și consumurile prioritar industriale de atunci, dar prin care s-a construit totuși o țară.

Aproape ca atunci vom fi acum… Săraci în țară bogată… Doar că, față de atunci, doar sărăcia va mai fi a noastră; nu și țara… Iar astăzi asistăm nepăsători la lipsa de reacție (inclusiv a Bruxelles -ului) față de intruziunea ungară prin guvernul maghiar de la București, pe baza faptică a unor procente la alegeri ce nu-i dădeau UDMR -ului dreptul nici măcar la posturile de ușieri pe ici-colo… Asistăm tăcuți la închiderea ochilor față de punerea cătării economice de către Budapesta pe „fiare” ce tocmai erau date la tăiat, dar și la procesul expansionist al investițiilor Ungariei… Și nu, nu (strict) „pe banii Rusiei”, ci prin banii Budapestei, prin ea însăși, prin forța din umbră pe care și-a construit-o în vreme ce alții alergau după impresii și ținte false… Căci, nu întâmplător (din nou!) Ungaria a ajuns în această perioadă țara care a punctat cea mai mare achiziție de aur la propriile rezerve de stat, o acoperire ce îi va da putere reală, nominală în acțiunile de care se va folosi în achiziția, strategică, a viitorului unei părți a Europei. Asta în timp ce noi doar vom privi cum termocentralele din restul „mormanului de fier” vor fi, mâine-poimâine, repornite sub mâna Budapestei, vom asista cum gazul nostru din Marea Neagră va fi preluat de „jucătorii” de la Budapesta (și prin marionetele noastre de la București, dar, mai ales, prin decidenții maghiari ai unor colțuri de tablă de șah), vom asista și la achiziția unor sfere de resurse în Bulgaria (Lukoil) și probabil la implicarea Ungariei în construcția de centrale nucleare în țări care merg pe vârfuri țipând „Vin rușii!”, dar care își creează propriile sisteme și „huburi” de securitate energetică, noi transformându-ne nici măcar în consumatori cu drept de preempțiune ai resurselor noastre, ci în vasali în „huburile” altora…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea