În expunerea sa, dr. Teodor Ardelean a menționat că „dr. Ilie Lazăr este unul dintre „bărbați binemeritați ai Neamului Românesc din Maramureș, după George Pop de Băsești, cu rol de mentor și Mecena, pacificator, și președinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, și Vasile Lucaciu, servitor al credinței și al istoriei, ministru pentru relația cu români, el fiind un adevărat conducător de oameni care a știut că un om genial trebuie să-și încălzească virtuțiile, atât la temperaturile inimi sale, cât și prin a-i conduce pe cei apropiați pe calea mântuirii din situații cele mai grele. Asemenea mentorului său, Iulia Maniu era un om drept, atât în iubire pentru dreptate, cât și prin ura contra nedreptăților. De altfel, Ilie Lazăr a fost inclus pe lista celor 100 de personalități care au făcut istorie, lucrare editată sub egida Bibliotecii Județene și a Centrului de Cercetare și Documentare Baia Mare al Academiei Române, lucrare apărută în cadrul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare în anul 2018. La final a prezentat și alte date și informații cu caracter de noutate din viața și activitatea marelui patriot român.
Scopul și rolul unui asemenea demers cultural este de a menține memoria vie și amintirea unui mare luptător pentru idealurile neamului românesc, cu atât mai mult cu cât, se spune că a rămas devotat fără rezerve lui Iuliu Maniu.
Au susținut comunicări, preotul Dan Ioan Sidău, protopop al Protopopiatului Sighet, parohul bisericii
„Sf. Arhangheli Mihail si Gavril” din Sighetu Marmaţiei, Ana Blandina, Alianța Civică, cofondator al Memorialui
Durerii Sighet, istoricul Thierry Wolton (Franța), scriitor și istoric, Pierre
Gairret, istoric de artă, Marta Chrzanowvka-Foltzer, istori de artă (Franța),
Antoine Bosshardt, jurnalist (Elveția), Ion Adrei Gherasim - președintele
Fundației „Corneliu Coposu”, Cosmin Budeancă, Fundația Culturală Memoria „Mihai
Dragomir”, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, Niculina Moisa, Asociația
Deținuților Politici, preot Cristian Barz, Virgiliu Tătău, Andreea Dobeș,
muzeograf șef și gazdă (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței), cercetătorii,
Antonie Popescu, Valentin Orga și alții.
dr. Ioan GOGOTĂ
Ilie Lazăr: Erou al Maramureșului și personalitate a vieții politice interbelice
de Dr. Ioan GOGOTĂ
Ilie Lazăr
(n. 12 decembrie 1895, Giulești, Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj)
Maramureșul este un ținut plin de respect și admirație pentru eroii săi, unul dintre aceștia fiind Ilie Lazăr – cel mai cunoscut și important om politic al Maramureșului interbelic, cel care și-a ridicat singur monumentul aducerii aminte „pe care avem datoria de a-l îngriji pentru a rezista uitării”, cum spicuia, academicianul Alexandru Surdu în Monumente pentru Eroii Culturii Române (Editura Contemporanul, București, 2018, p. 1213) cu referire la cei care lasă ceva în urmă lor.
Personalitate marcantă în viața culturală și politică a Maramureșului, și nu numai, Ilie Lazăr, doctor în drept (a absolvit Academia de Drept de la Oradea), cu studii de economie la Viena și devenit mai târziu avocat, se numără între acei oameni care au lăsat urme adânci prin locurile pe unde au trecut. Participa la întruniri, la consfătuiri sau serate, unde vorbea despre drepturile românilor sau distribuia broșuri editate de asociația ASTRA.
S-a născut la data de 12 decembrie 1895 (în familia Maria și Andrei Lazăr din Giulești) și a urmat cursurile școlii primare în sat, apoi a studiat la Liceul „Piarist” din Sighet și la Liceul de Stat din Lugoj. Inițial, s-a înscris la Facultatea de Drept din Sighet și la Academia de Drept în Cluj, de unde este nevoit să se transfere, din cauza șovinismului profesorilor unguri; este mobilizat în armata ungară și urmează o școală de ofițeri la o unitate de honvezi din Lugoj, după care este trimis pe frontul din Galiția, de unde, la un moment dat, dezertează. A fost căsătorit cu Maria Urdea (fiica subprefectului dr. Gheorghe Urdea din Satu Mare, stabilită în Mănăștur – azi, Copalnic Mănăștur, iar în urma acestei căsătorii a rezultat o fată – Lia Lazăr Gherasim (căsătorită fiind cu Ioan Gherasim, fost elev al liceului „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, condamnat la ani grei de pușcărie, tot pentru manifestări religioase greco-catolice), elevă la Școala Centrală de Fete din București și exclusă din facultate din cauza politicii făcute de tatăl său, precum și un nepot, Ionuț Lazăr-Gherasim cunoscut pentru lunga sa carieră politică în județul Maramureș și la nivel național și care trăiește la București. Acesta a fost ales deputat de Brașov în Legislatura 1996-2000 din partea Convenției Democratice. Anterior, Ionuț Lazăr-Gherasim a ocupat, după 1989, funcția de șef de cabinet al lui Corneliu Coposu, fostul șef de cabinet al lui Iuliu Maniu. Bunicul lui Ilie Lăzăr, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, protopop greco-catolic al Sighetului, descindea din șapte generații de preoți ai Bisericii Române Unite, din istoricul Maramureș, adevărați ziditori de școli și biserici. Mama aparține familiei Ivașcu din Apșa de Jos, iar tatăl său, Andrei Lazăr din Purcăreț, din Chioar, absolvent al Academiei de Drept din Oradea, ambele familii fiind înnobilate în secolul al XVI-lea.
Într-o perioadă de puternice frământări istorice cu adânci reverberații politice de o parte și de alta a Arcului Carpatic, în sufletul fiecărui român exista credința în împlinirea destinului românesc – Unirea – a cărui realizare era un ideal îndepărtat, dar care s-a înfăptuit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia și la care Ilie Lazăr[1] a fost reprezentantul ales al maramureșenilor din plasa Șugatag în Marea Adunare Națională, organism legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România. Ilie Lazăr a fost cel mai tânăr semnatar al Actului „Unirii” de la 1 Decembrie 1918.
Unirea – înseamnă împlinirea unui destin, în care Transilvania s-a unit cu România, după 1000 de ani de viață încătușată, de intoleranță și opresiune și în care românii au găsit libertatea. Istoricul Nicolae Iorga afirma că „poporul român este un popor născut în libertate, trăit în libertate și a cărui condiție de libertate este elementul primordial și absolut pentru viață – Sol lucet omnibus (soarele luminează pe toți). Până la Marea Unire, lupta românilor de pe ambele versante ale Carpaților avea un singur țel: să mențină nealterată ființa românilor pentru a rezista cu toată energia împotriva opresiunilor maghiarilor. De altfel, aceștia, prin contele Ștefan Bethlen, aclamau în 1907: „Acum ori niciodată!”, iar Dezideriu Banffy, în același an, respingea orice idee de compromis împotriva oricărei soluții tranzacționale în chestiunea naționalităților, fapt pentru care tot el își manifesta opinia prin care sublinia: „Noi, avem, un stat maghiar, național și unitar, pe când naționalitățile voiesc un stat poliglot, cu drepturi egale pentru toate naționalitățile” – providentia mutori non protest (providența nu poate fi schimbată).
Unirea românilor însemnă, practic și împlinirea unui vis și a unei speranțe, în care Transilvania își făurise idealuri mai apropiate, mai modeste și mai lesne realizabile.
La înfăptuirea actului premergător unirii, Ilie Lazăr și-a adus contribuția și într-un alt mod, participând activ la războiul de întregire a României, respectiv, la eliberarea orașului Cernăuți, unde a fost primul care a ridicat drapelul românesc pe turnul Primăriei, după 174 de ani, episod pe care acesta îl consemnează în volumul de memorii Amintiri, apărut la Editura Academiei Române, în anul 2000.
Ulterior, cu trupele de moldoveni, a participat la eliberarea orașului Sighet, fiind considerat un erou român care s-a alăturat trupelor române după ce a dezertat din armata austro-ungară. Între anii 1919-1922 își continuă studiile la Cluj, unde obține titlul de doctor, fapt în virtutea căruia este angajat în administrația Satu Mare. Începând cu 1923, la solicitarea lui Iuliu Maniu, Ilie Lazăr se stabilește în București, unde activează în rândul Partidului Național din Transilvania, iar din anul 1926, după fuziunea cu Partidul Național Țărănesc, se implică activ în reformarea partidului, devenind colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu (gardă de corp), deși, ca temperament era opusul mentorului său: „Întreaga sa activitate politică a fost expresia unui permanent exercițiu de admirație față de Iuliu Maniu[2], dar conștient să-și formeze și să-și mențină o puternică personalitate politică pentru formarea unei opoziții față de liberali”.
Pe plan politic, începând cu 1928, a fost ales deputat din partea Partidului Național Țărănesc reprezentând în mai multe legislaturi Maramureșul în Parlamentul României, fiind un luptător activ împotriva legionarilor, a exceselor emanate de dictatura antonesciană și a comunismului. S-a remarcat ca un mare om politic, atât prin acțiunile culturale, și prin discursurile sale în Parlament, cât și prin legătura constantă cu oamenii, vizitând numeroase sate și având întâlniri cu locuitorii acestora. A activat alături de Corneliu Dinu Brătianu și Iuliu Maniu pentru scoaterea României din cel de-al Doilea Război Mondial și s-a declarat un opozant al dictaturii lui Carol al II-lea, fiind arestat de Poliție și ținut sub pază la Mănăstirea Turnu. Ilie Lazăr a marcat viața politică românească și s-a implicat cu consecvență, atât în cea a Maramureșului interbelic, cât și în evenimentele de după 1945, fiind un reper moral incontestabil. Deși oficial, Transilvania a trecut sub administrarea românească la 9 martie 1945, Maramureșul încă făcea obiectul unor proiecte de alipire la URSS. Abia după numirea prefectului român venit de la Cluj, Iulian Chitta, începe procesul de reintegrare în cadrul României. Centrul de putere a mișcării țărăniste l-a constituit plasa Șugatag cu localitățile Giulești, Călinești, Berbești, Cornești, plasa Iza cu Ieudul și plasa Sighet cu Săpânța. Venirea lui Ilie Lazăr, în aprilie 1946, singura a unui înalt demnitar din partid, a produs emulație, dar regimul instaurat de comuniști, prin fraudă electorală, a însemnat trecerea la măsuri dure împotriva tuturor celor care încercau să pună în discuție autoritatea și legitimitatea noilor structuri.
Anii de „democrație populară” au însemnat răsturnarea unui sistem de valori politice, culturale, morale cu implicații directe în structurarea pe baze noi, a unor noi grupuri elitare, motiv pentru noii guvernanți ai României să înceapă procesul de lichidare a vechii elite și de înlocuire a acesteia cu cadre loiale. Față în față cu „omul politic nou”, stătea „omul vechi”, a cărui personalitate îl plasa în antiteză cu calitățile nou promovate. Păcatele lor capitale erau: educația, profesia, ocuparea unor funcții de conducere sau poziții ce putea influența opinia publică. Ei erau: preoți, profesori și învățători, avocați, ofițeri sau țărani înstăriți.
După anul 1945, în urma alegerilor viciate de către comuniști, Ilie Lazăr este condamnat, la 27 mai 1946, la șapte luni de închisoare pentru omisiunea denunțării unui complot în procesul „Mișcării Naționale de Rezistență”; este arestat din nou la 14 iulie 1947, în timp ce încerca să părăsească țara, alături de alți fruntași Partidul Național Țărănesc.
La data de 12 noiembrie 1947 este condamnat la 17 ani de închisoare și trecut prin închisorile de la Galați, Sighet (unde a stat cel mai mult), Râmnicu Sărat și prin taberele de muncă de la Culmea și Periprava, din care 10 ani a stat singur în celulă. Inițial, a fost încarcerat pentru 12 ani la Galați, fiind transferat la data de 15 august 1951 în lotul Iuliu Maniu la Închisoarea de Maximă Siguranță de la Sighet; a fost condamnat, de asemenea, la 5 ani de degradare civică, la confiscarea averii și plata a 50 000 de lei cheltuieli de judecată.
Din anul 1955 este transferat la închisoarea de la Râmnicu Sărat, iar după expirarea celor 12 ani de închisoare este transferat la Lagărul de Muncă Periprava din Delta Dunării și condamnat la alte 72 de luni de muncă forțată, fiind eliberat abia la data de 9 mai 1964. După eliberare i s-a stabilit un domiciliu forțat în Cluj, iar orice încercare să ajungă la București a fost însoțită de eșec. A decedat la 6 noiembrie 1976 la Cluj-Napoca la vârsta de 81 de ani și a beneficiat de pensie de la statul Israel, fiind recompensat pentru că a salvat de la moarte 30 de evrei.
Pe plan politic, se cunoaște că a fost membru marcant al Partidului Național Țărănesc, membru în Delegația Permanentă, alături de fruntașii țărăniști: Aurel Dobrescu, Pantelimon Halippa, Ion Hiduță și alții, dar și șeful organizației Partidului Național Țărănesc din Maramureș, numit „vrednicul și neînfricatul stegar al lui Iuliu Maniu”, fiind cel care își aroga șefia ramurii din acest județ „curat țărănesc” până în 1946. A fost temut și de comuniști, dovadă fiind cele 20 de volume, existente în arhivele Securității, însumând 7296 file (note informative, de filaj, rapoarte, sinteze, planuri de măsuri, interceptări) și faptul că după punerea în libertate i s-au aplicat zilnic interceptări telefonice timp de 12 ore din locuința sa.
Ilie Lazăr a purtat o importantă corespondență cu Corneliu Coposu, care îl acredita la 28 noiembrie 1971 cu considerații, afecțiune și admirație, numindu-l „personalitate proeminentă, care a onorat în mod necontestat viața politică și lupta democratică între cele două războaie mondiale, adăugând eroismului dovedit și un caracter care a provocat rafale de persecuții și nedreptăți, dar care a impus, în același timp, și un respect”.
Pe parcursul vieții, a suportat lovituri nedrepte și a avut parte de suferințe, care, îl loc să-l demoralizeze, l-au întărit în credință. S-a menținut pe linia mentorului său, Iuliu Maniu, de care nu s-a dezis niciodată, oricât de crunte au fost schingiuirile și presiunile din închisorile comuniste. A fost un om adevărat, cu un caracter puternic, cu o fire impulsivă, franc cu prietenii și neclintit în convingeri cu adversarii politici, cu șefii și gardienii închisorilor în care a fost deținut de comuniști. Nu și-a renegat niciodată trecutul politic, fapt care reiese din memoriile sale și din volumul doamnei Andreea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui om politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006), în care se subliniază că „după 1964 a fost un lider al Partidul Național Țărănesc, cunoscut de toată lumea, trecut pe care nu îl putea schimba în eventualitatea unei eliberări din detenție; și nu ar fi stat cu mâinile în sân, chiar de ar fi avut o sută de vieți pe toate le-ar fi închinat acestui neam, prima fiind reorganizarea partidului”.
În volumul Maramureșul și Unirea. 1918 din 1961, semnat de Valeriu Achim, Vasile Căpâlnean, Trofin Hăgan și Ion S. Mureșan, se vorbește despre activitatea lui Ilie Lazăr, cel care a pus steagul românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți, moment de care își amintește însuși Ilie Lazăr, menționând: „l-am înfipt pe turnul primăriei împreună cu tânărul Nicoară”.
Ziaristul american Reuben H. Markham, care l-a însoțit pe Ilie Lazăr în campania electorală din 1946 în mai multe județe din Ardeal, în cartea sa România sub jugul sovietic (Boston, 1949, Fundația Academiei Civice, București, 1996), îl compara pe Ilie Lazăr cu părinții revoluției americane și îl descrie ca fiind „frumos, plin de viață, cu o înfățișare de erou romantic (…), unul dintre cei mai buni agitatori politici pe care i-am cunoscut, având un fel foarte simplu de a purta o discuție cu mulțimea, așa încât ascultătorii aveau impresia că sunt așezați împreună cu el, în jurul unei mese, discutând de la egal la egal cu un erou faimos”.
Andreea Dobeș, în volumul amintit – lucrarea sa de doctorat –, și în alte studii îi descrie cu pasiune și obiectivitate viața. În acest context, aflăm că în 1931, Partidul Național din Transilvania, filiala Maramureș, formată din foștii parlamentari (Gavrilă Iuga, Ion Bilțiu-Dăncuș, Vasile Filipciuc și Simion Balea), l-au prezentat, inclusiv în coloanele publicației fidele mișcării și politice țărăniste „Maramureșul” ca fiind „cel mai neindisciplinat membru, întotdeauna lucid în contre cu organizația de partid, silindu-i pe cei din conducere să adopte ca semn electoral „roata cu spițe”. Cu o parte dintre aceștia, Ilie Lazăr poartă discuțiile contradictorii începând din 1928, când ajunge deputat, fapt, pentru care în octombrie 1929, fondează, în calitate de director, publicația periodică „Acțiunea maramureșeană”, în care publică articole și poartă polemici cu adversarii politici.
În ziarul din 19 martie 1931, dizidenții au publicat un articol ironic la adresa lui Ilie Lazăr afirmând că „este singurul care dă cu pumnul în masă, singurul adevărat român ieșit din ciubote, dar iubitor de opincă, singurul dezrobitor al Maramureșului, unicul patriot român de la naștere, singurul artist, cântăreț, dansator al partidului etc.”.
Pe perioada șederii la Lugoj, a luat contact cu mari personalități ale vremii care promovau idealul ardelenesc – Valeriu Braniște, Episcopul Hossu, Izidor Pop și Coriolan Brediceanu și alții, adevărați luptători pentru dezrobirea Ardealului.
În ultima parte a vieţii a lucrat la un volum de memorii, publicat postum, precum şi la o istorie a Maramureşului. A decedat pe 6 noiembrie 1976, la vârsta de 81 de ani.
Maramureșul – vatră a dacilor liberi, care își revendică un trecut glorios de mândrie și nesupunere – ca entitate istorico-administrativă – este locul din care oamenii pleacă adesea și mereu spre alte lumi, dar se reîntorc de fiecare dată acolo unde simt că le este originea, pentru că pe drumuri îi poartă dorul cu infinitele sale ipostaze – dorul cunoașterii, dorul de dragoste, „dorul dor”, cum spunea Lucian Blaga.
Cu sprijinul Muzeului Maramureșului din Sighet, casa în care a copilărit Ilie Lazăr a devenit Casa Memorială Ilie Lazăr, iar bustul lui Ilie Lazăr s-a întors acasă, fiind dezvelit în anul 1999 în fața Primăriei Giulești.
Casa Memorială dr. Ilie Lazăr (interior)
[1] Maramureșul și Marea Unire. Crestomație de texte și documente1918-1919. Ediție îngrijită de Mihai Dăncuș și Gheorghe Todincă. Muzeul Maramureșului. Tipografia Minedit SRL Sighetu Marmației, 1 Decembrie 1998.
[2] D. Radosav, Ilie Lazăr – Amintiri, Fundația Academia Civică, 2000, p. 13.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu