Am primit de ceva timp volumul de poezii „Lut”,
Editura Surorilor Lauretane Baia Mare, al poetului Ștefan Herțeg din Groșii lui
Dumitru Fărcaș, redactor de carte prof. Vasile Leschian, tehnoredactare Raluca
Hășmășan, coperta Felix Feldman.
În prefața volumului cu titlul „Muzicalitatea
poeziei lui Ștefan Herțeg”, Vasile Leschian îl prezintă publicului cititor pe
autor: „Este absolvent al Școlii gimnaziale băimărene de muzică al Liceului
„Sigizmund Toduță” și licențiat al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj
Napoca. A activat ca profesor de specialitate percuție, instrumente de suflat
și canto la Colegiul de Artă Baia Mare. Pentru scurt timp a fost membru al
Filarmonicii „Dinu Lipatti” Satu Mare. Rădăcinile și le trage din satul Groși,
aproape de Baia Mare, loc binecuvântat, unde merii ard în luna mai cu flori
albe!(...) Născut în 28 septembrie 1945, în poezie a debutat în 1991, cu
poemele „Stea” și „Taragotul” în ziarul băimărean „Clipa”. Editorial, prin
volumul „Și va fi zi”, editura „Grinta” Cluj Napoca (2008), apoi cu „66”,
Editura Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare în 2011. Este membru activ
în Cenaclul Scriitorilor Băimăreni; laureat al Concursului Internațional de
poezie „Octavian Goga”, edițiile 1994 și 2004; al Festivalului de creație „Armonii
de primăvară” Vișeu de Sus – Maramureș”.
Citind și recitind volumul LUT al distinsului coleg
Ștefan Herțeg am observat că poetul marșează pe câteva direcții esențiale:
Filonul spiritual-teluric, muzicalitatea versului, economia expresiei,
dimensiunea gnomică și raportarea la universul satului și al sacrului, la
copilărie, la trecerea timpului.
Una dintre trăsăturile dominante ale poeziei lui
Ștefan Herțeg este reducerea limbajului poetic la forme minimale, uneori
monosilabice: „Râs/ Strop/ Șchiop/ Jos/ Os/ Ros/ Scad/ Cad/ Mic/ Ic/ Îs!”
(„Îs”). Această alegere a poetului Ștefan Herțeg, pe lângă originalitate, ne dă
impresia unor poezii cioplite nu scrise,
ce duc cu gândul la imensele porți maramureșene de pe Iza și Mara. Această
manieră face să te gândești și la
estetica brâncușiană a formelor reduse la nucleu. Pentru unii critici această
strategie poate crea impresia de schematizare excesivă, reducând tensiunea
imagistică.
Poemul „Sunt”, poate fi considerat „Ars poetica”, crezul liric al autorului și
exprimă una dintre temele majore ale liricii sale, condiția omului pe pământ:
„Fărâmă de lut/ Prea zglobiu făcut/ Sânge și os/ Poate folos/ Trăirii/ Firii/
Trecerii/ Petrecerii/ Slăbiciunii/ Deșertăciunii!” După cum bine se observă,
putem vorbi de câteva axe tematice fundamentale la orice poet adevărat:
efemeritatea, trecerea timpului, materialitatea ființei (apropo de titlul
volumului!) și deșertăciunea. Poetul Ștefan Herțeg preferă în majoritatea
poeziilor sale formula gnomică, aproape aforistică, concentrându-se pe o
exprimare scurtă, memorabilă: „Ruga din mine/ Ajungă la tine/ Primește-o/
Împlinește-o/ Zilelor mele/ Rupte din ele/ Rugă târzie/ Adă-mi mie/ Pacea
binelui/ Puterea plinului/ Copt/ Rost/ Rugă rugă/ Marea fugă/ la tine/ La mine/
Cer sper!”(„Fuga”).
Autorul, fiind muzician, construiește întregul volum
ca pe o partitură sonoră, în care ritmul interior se construiește prin
repetiții, aliterații, rime interne și fragmentări silabice. Exemplu: „Undeva
departe/ Stau moarte/ Locuri/ Focuri/ Așteptării/ Nesuflării/ Seci/ Reci/
soarte/ Moarte/ Stau/ Iau/ Nimic/ Infinit/ Sunt/ Ce sunt!” („Perpetuum
mobile”). Prin paralelisme sonore, alternanțe vocalice și ritm incantoriu,
poezia lui Ștefan Herțeg nu se citește doar semantic, ci și auditiv.
Putem vorbi în volumul LUT( structurat în două
părți, numite sugestiv „Credo” și
„Rosturi”) despre poezia spațiului apropiat (sat, biserică, școală), despre
Groșii Băii care l-a dat nu numai pe marele Dumitru Fărcaș, ci și pe poetul
Nicolae Herțeg, pe taragotistul Dumitru Dobrican, pe preoții Ioan Coltan,
Vasile Trif, Claudiu Pop, învățătorul Gheorghe Lupan, ș.a. Poezii precum
„Biserica noastră”, „Școala mea”, „Valea Mare”, „Imnul groșenilor”, „Mănăstirea
Habra”, „Sat”, „Satului meu” arată o orientare clară spre geografia afectivă,
unde satul nu apare ca decor, ci ca o matrice identitară.
De remarcat că în multe poezii apare o dimensiune
religioasă discretă, cu simboluri cosmice și arhetipale: „Cer deschis/ Noapte
de vis/ Cântă luminii/ Și împlinirii/ Saltă fulgi/ Ritmuri dulci/ Albe căderi/
Sfinte închinări/ Cântă cântă/ Noapte sfântă/ Acasă/ Lasă/ Lumină/ Stăpână/ Tot
și toate sună/ În Joseni sub lună/ Luminii preaplină/ Noaptea-i divină!”
(„Noaptea luminii”). Cuvinte precum: lutul,cerul, norii, ploaia, lumina, biserica,
învățătorul și preotul satului utilizate de către poet îl înscriu într-o
tradiție lirică tradițională, numai că limbajul rămâne modern prin fragmentare,
neologisme și muzicalitatea cuvintelor folosite, iar originalitatea sa constă
în transformarea sunetului în sens poetic și autenticitatea trăirii, trăsături
definitorii ceea ce-i conferă un loc distinct în lirica maramureșeană
contemporană. Și de ce, nu? națională!
Concluzia despre poemele lui Ștefan Herțeg, o trage
același critic literar Vasile Leschian: „...Lirismul său are ca trăsătură
definitorie vitalitatea vieţuirii simbiotice cu muzica, din sfera căreia a
translat în vers elemente definitorii…Universul liric al poemelor se încheagă
prin aglomerarea esenţializată a cuvintelor într-o cadenţă atent articulată cu
glisandoul muzical, într-o cascadă verbală ce imită, parcă, răpăitul ploii pe
un acoperiş de şindrilă, dând senzaţia unui duş de stele sonore”. Felicitări!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu