Opera poetică a învățătorului Gheorghe Moiș ((Transcarpatia, Ucraina), se așează sub semnul unei sensibilități autentice, hrănite din experiența vieții trăite cu discreție, responsabilitate și dragoste față de oameni, locuri și valorile neamului. Volumele sale – „Versuri” (1994), „Lumina din suflet” (2002), „Biserica Albă” și „Strigătul răbdării” (2014) – conturează parcursul unui autor pentru care poezia devine formă de mărturisire interioară, dar și expresie a unei conștiințe morale puternic ancorate în tradiție și spiritualitate.
Timp de trei decenii, activitatea sa de învățător la Biserica Albă, în mijlocul copiilor românilor din Ucraina, a însemnat mai mult decât o profesie: a fost o misiune de suflet în a-i învăța pe copiii de dincolo de Tisa să vorbească și să gândească românește, limba lui Eminescu și Grigore Vieru. Această vocație pedagogică se regăsește în lirica sa prin tonul cald, sincer și apropiat de sufletul cititorului. De asemenea, anii petrecuți în Portugalia au adăugat poeziei sale o dimensiune a dorului, a reflecției și a raportării profunde la identitate și apartenența la pământul strămoșesc.
Volumul „Granița de apă”, Editura „Ethnologica” Baia Mare, 2023, coordonator și corectură Nicolae Păuna Scheianu, machetare și copertă Marius Marian este cel mai recent al autorului, pe care l-am primit prin amabilitatea poetului Gheorghe Pârja. Titlul volumului „Granița de apă” sugerează ideea unei limite între două lumi și scurgerea timpului, transformarea și fragilitatea existenței umane. Dar la fel de bine, poetul Gheorghe Moiș ne poate insufla ideea trecerii dintre real și interioritate, dintre prezent și viitor la posteritate prin intermediul poeziei.
Poeziile reunite în prezentul volum – precum „Indiferența crudă”, „Țara mea de dor”, „Odă patriei”, „Urmă de conștiință”, „Gânduri pentru tata”, „Rugăminte”, „Am cutreierat”, „Poem”, „Ca-n teatru”, „Uneori”, „Poate scriind” – reflectă o paletă tematică variată, dominată de dragostea de neam, respectul pentru familie, credință, memorie și responsabilitate morală. Gheorghe Moiș surprinde cu naturalețe trăiri autentice, transformând experiența personală în expresie lirică accesibilă și emoționantă: „Acolo gândul se îndreaptă,/ Acolo mă visez mereu,/ Acolo unde știu că vara/ E tot așa în gândul meu./ Acolo, acolo hăt departe,/ Pe unde numai pot să vin/ Să stau întins eu toată noaptea/ În șopru cela sus, pe fân./ Acolo, acolo m-aș întoarce/ Și cât n-aș fi eu de prădat,/ M-aș vrea să-aud cum strigă mama/ Iar eu să stau ascuns sub pat./ Să stau atâta până tata/ M-a scoate afară ca atunci/ Când foc am dat la șura noastră/ Și-am spart ferestrele cu nuci./ Acolo, acolo lângă Tisa,/ Acolo, pe al meu pământ,/ Să uit că sufletul mă doare,/ Să uit că nu-s acel ce sunt” („Acolo unde sunt”).
Pentru Gheorghe Moiș poezia reprezintă un mijloc de autocunoaștere și de salvare a identității eului liric, este un spațiu al întoarcerii spre sine și a păstrării memoriei personale: „Scriu/ să am la cine a mă întoarce/ ca haina mea mândră/ în care am fost nu/ o dată răsfățat/ și dorit până la capăt./ Scriu,/ să mă văd privind la cineva/ atât de copil/ încât să uit/ trecerea mea în alta lume/ Scriu,/ cu rănile mele/ fără mult zgomot/ probabil/ despre un regret/ ca să nu-l pot învinge./ Scriu,/ să mă văd mai-nainte/ într-o așteptare/ de dragostea pădurilor/ și câmpurilor/ să-mi las numele/ într-un fel de mâine/ unde locuiesc/ în cuvinte/ cu clipele mele mai mari/ ce se explică singure” („Scriu”). O adevărată „Ars poetica” poezia pe care am reprodus-o în totalitate să nu-i stric ideea autorului este structurată pe reluarea repetată a verbului „scriu”, care apare la începutul mai multor secvențe. Metafora „haina mea mândră” sugerează personalitatea interioară a poetului, în care scrisul devine un refugiu spiritual, un medicament miraculos. Finalul poeziei evidențiază dorința poetului Gheorghe Moiș de a rămâne în memoria cititorilor prin intermediul creației lui.
O altă poezie cu atmosferă lirică densă, reflexivă, specifică poeziei introspective contemporane din spațiul românesc din Transcarpatia este „Autoportret”: „Sunt eu/ în care timpul/ fără destinație/ spre un zbor/ ce a plecat/ în săruturi interzise/ unde mă vreau statuie/ între ruini de iubire/ ascunse-n visul tău străin/ mirosind a peisaj cu flori/ din mai multe poeme”. Este o poezie modernă, dominată de simboluri ale timpului, iubirii imposibile și identității fragile. Eul liric apare surprins într-o stare de suspendare între amintiri și vis, între dorință și imposibilitate. Dorința de a deveni „statuie” sugerează nevoia de permanență, imobilitatea sufletească provocată de suferință și dorința de conservare a sentimentului perenității creației.
Volumul „Granița de apă” se încheie cu poemul „Poate scriind”, în care poetul Gheorghe Moiș propune o incursiune dens-metaforică într-un spațiu al memoriei afective și al identității fragile, propunând o atmosferă meditativă în care experiența interioară devine ideea principală a discursului liric. Din punct de vedere stilistic, poemul aparține unei formule actuale de expresie lirică, vers liber, discurs fragmentat, imagistică abstractizată, limbaj concentrat, evitând descriptivismul și privilegiind interiorizarea: „Poate scriind/ poemul acesta/ nu mă voi simți/ flămând ca atunci/ când gustam din/ merele unuia și-ale altuia/ otrăvind amintiri adoptive/ Astăzi trupul meu răsfoiește/ pagini cu umbra lucrurilor/ unde orbecăiesc cuvintele/ în scene încărcate de metafora/ în care se aude numai/ ecoul sufletului tău/ în așteptarea asfințitului.”
Prin această nouă carte, poetul Gheorghe Moiș invită cititorul la o întâlnire sinceră cu sinele, cu rădăcinile și cu valorile care dau sens existenței. Poezia sa nu caută artificiul, ci adevărul trăirii; nu urmărește spectaculosul, ci permanența sentimentului. Tocmai de aceea, versurile sale rămân o mărturie vie a unei conștiințe sensibile și a unei iubiri statornice pentru oameni și pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu