de Gheorghe Pârja
De când cu războiul din vecini, îmi trec prin minte
titluri de cărți și de filme, care să-mi alunge, cât se poate, starea tristă a
lumii în care am fost aruncați să trăim. Una dintre cele mai crude realități,
de care vom scăpa foarte greu. Este timpul coborât dintr-un iad privat, cu care
s-a împroprietărit președintele Federației Ruse și din care ne livrează drame
și tragedii pentru că așa dorește el și câțiva notari care vor să schimbe
lumea. Mă întorc la geniul scriitorilor ruși, care mi-au marcat devenirea
culturală. De la Dostoievski, la Tolstoi, de la Esenin, la Mihail Bulgakov.
Altă lume! O lume a meditației. Apoi filmele curajoase. „Moscova nu crede în
lacrimi” este un film cu Alexei Batalov, despre destinul a trei tinere care
doresc să se realizeze la oraș; locuiesc într-un cămin muncitoresc, prețuiesc
condiția intelectualului și de aceea merg la bibliotecă pentru a-și alege
viitorii parteneri de viață. Realitatea este colorată în gri și negru, cu
reușite, dar și cu eșecuri. Așa este în film Moscova anilor 1970.
L-am revăzut în aceste zile. Mi-a rămas la suflet,
fiind un instrument sociologic revelator. Un film despre homo sovieticus,
concept lansat de scriitorul Alexandr Zinoviev. Pe atunci, Putin avea vârsta
absolventului de liceu. Nu știu dacă a văzut filmul, dar prin ce lume ne
propune acum, este semnificativ titlul de mai sus. Prin înțelesul lui trist. Nu
mă împac cu gândul că tragedia refugiaților nu-i provoacă o lacrimă. Ba, este
un curent de scriere și vorbire, care vrea să-i justifice ideile ce l-au mânat
în luptă. Avându-l în dreapta pe Patriarhul Kiril. Eu deplâng suferința,
moartea, foamea, că așa mi se pare a împlini condiția creștină. Președintele
Putin a adus războiul în Ucraina, iar Europa se află într-un moment de cumpănă.
Ordonând invazia, Putin sfidează tratatele internaționale, iar potrivit
ultimelor spuse, Ucraina nu are dreptul să existe ca stat suveran – chiar dacă
este membru ONU. Și deși Rusia i-a recunoscut independența pe vremea lui Elțîn.
Războiul său vizează o arie europeană mai largă. Are
ambiția de a deveni o putere globală, la egalitate cu SUA și China. Ucraina,
pentru el, nu are tradiție statală și este un instrument prin care se extinde
NATO și americanii, care prezintă un risc pentru securitatea Rusiei. La
începutul anului 1990, Ucraina a predat armele nucleare Rusiei, în schimbul
unor garanții de integritate teritorială, scrise în Memorandumul de la
Budapesta. Dar istoria se sucește sub ochii noștri, după capriciile unui om,
fie el și Putin. Fostul vicecancelar german, Joschka Fischer, spune că de
atâtea ori, în istoria Rusiei, viitorul cetățenilor a fost confiscat de
conducătorii țării. Cum s-a întâmplat, să nu uităm, și în Germania. Crisparea
dintre Rusia și Vest a continuat și după Războiul Rece. Și acum e tot mai
vizibilă.
Propaganda rusă acuză Vestul că ar urmări tot felul
de planuri închipuite. Alarme false. Însă ambițiile imperiale ale Rusiei sunt
un amestec de sărăcie internă și o visare de a domina. Putin a dirijat
veniturile din petrol și gaze pentru înarmare, lovind în bunăstarea
cetățenilor. Care se mulțumesc cu cât au. Și orice nemulțumire rusească este
sancționată de autorități. Rivalii lui politici nu respiră liber, ci prin
închisori. Sau dincolo… Ce vrea Putin cu Ucraina? Am mai spus: Putin crede că
Ucraina nu are dreptul să existe ca stat! Suntem martorii unor evocări în care
lideri mai vechi ai statului cu capitala la Kiev nu au avut purtări bune în
istorie. Așa este, dar acum nu despre asta este vorba. Sau poate invazia lui
Putin este și o răzbunare pe trecut? Ucraina încearcă să iasă de sub cupola
războiului, a ambițiilor imperiale ale Rusiei, privind spre Europa. Și asta ar
pune în pericol regimul lui Putin. Ar intra pe un alt culoar al istoriei. De
aici acest dezastru cu morți, răniți, dar mai ales cu mulți refugiați. Atâta
plâns nu am văzut în viața mea. Plâns de copii, plâns de mame. Și multă moarte.
Cine este, oare, Putin? Cine îl alimentează cu atâta
rău? Moscova nu crede în lacrimi? Uitați-vă la filmul cu Vera Alentova, Natalia
Vasilovna și Alexei Batalov, și veți înțelege lumea pe care o conduce Putin. O
Rusie în care se iubește, iar lacrimile nu sunt de la război, ci de la iubirea
de oameni. Filmul despre care vorbesc a luat Premiul Oscar în 1981, pentru cel
mai bun film străin. În care moscoviții cred în lacrimi. E un film de dragoste,
nu un film cu război adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu