Patru ani fără prozatorul Valeriu Sabău, cel care a dat satului o lume și un destin!

La 6 septembrie se împlinesc patru ani de când prozatorul maramureșean Valeriu Sabău a plecat dintre noi. Patru ani de când literatura Nordului a rămas fără unul dintre cei mai autentici și mai valoroși prozatori ai săi. Patru ani în care timpul nu a reușit să șteargă amintirea unui scriitor care și-a construit opera din memoria satului, din poveștile oamenilor și din acel fabulos Maramureș în care realitatea și misterul se întâlnesc firesc.

Valeriu Sabău s-a născut la 13 iulie 1954, în Cicârlău, localitate care i-au mai dat lumii pe cântărețul Nicolae Sabău și pe prozatorul Nicolae Goja ori poetul Dorel Macarie. A crescut într-un spațiu în care tradiția, credința, povestea și cuvântul transmis din om în om aveau încă puterea de a modela comunitatea. Poate că de aici trebuie să începem atunci când încercăm să înțelegem scrisul său: dintr-o lume pe care a cunoscut-o nu din cărți, ci din apropiere, din viață.

A urmat Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca, dar scrisul avea să devină preocupare lui numărul unu. A debutat în presă în 1973 și, de-a lungul anilor, a colaborat la numeroase publicații, de la „Tribuna”, „Amfiteatru” și „Orizont” până la ziarele naționale, locale și revistele culturale maramureșene. A fost redactor, publicist, corespondent teritorial al revistei „Expres” și colaborator al BBC International. Dar, dincolo de activitatea jurnalistică, Valeriu Sabău a rămas, înainte de toate, un prozator de marcă. Un prozator care nu a avut nevoie de o operă cantitativ impresionantă pentru a-și afirma valoarea.

A publicat puțin, dar a scris cu exigență, iar cărțile sale – „Sighet – Închisoarea elitei românești”, „Biserica de sticlă”, „Singur la altar” și „Mărgeaua șarpelui” – sunt repere ale unui parcurs literar care merită redescoperit de cei tineri.

Premiul revistei „Tribuna” pentru proză, obținut în 1980, premiul revistei „Luceafărul” câțiva ani mai târziu, precum și alte distincții primite de-a lungul anilor confirmă faptul că valoarea scriitorului Valeriu Sabău fusese remarcată încă de la început.

Poate cea mai reprezentativă pentru universul său literar este proza „Mărgeaua șarpelui”, apărută în 2021 la Editura Archeus din Baia Mare. Volumul apărut cu sprijinul moral și material al dr. Ioan Marchiș trebuie citit nu doar ca o poveste fantastică, ci ca o adevărată incursiune într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de noi, o lume a satului patriarhal, cu femei puternice care cunosc tainele descântecelor, cu oameni care cred în puteri nevăzute, cu animale care trebuie vindecate, cu blesteme și farmece, cu judecăți ale comunității, pețitori, despărțiri și împăcări, o lume în care „mărgeaua șarpelui” devine obiect magic, dar și simbol al unei credințe străvechi într-o putere ascunsă, transmisă de la o generație la alta.

Crescut într-o casă unde tatăl lui era pădurar, Valeriu Sabău nu privește această lume despre care scrie, de la distanță fiindcă el o cunoaște îndeaproape, o înțelege și, mai ales, îi respectă logica interioară. De aici vine autenticitatea, originalitatea prozei sale.

În „Mărgeaua șarpelui”, timpul pare suspendat. Satul este același „de când lumea”, iar personajele par desprinse dintr-o icoană veche sau dintr-o poveste spusă la gura sobei. Nu este o lume idilică. Este o lume aspră, cu drame, spaime, conflicte și tragedii, dar tocmai această asprime îi dă adevărul. Baba lui Onuț din Capăt, Pătru Tudorii, Onuț, Cheșoaia, Grigor, Nuțu Bâcului și celelalte personaje nu sunt simple figuri ale unui trecut rural. Ele alcătuiesc o adevărată galerie umană, în care fiecare personaj are o voce, o credință, o slăbiciune și o taină iar femeile prozatorului Valeriu Sabău sunt departe de a fi personaje secundare. Ele sunt puternice, inteligente, intuitive și, uneori, temute. Ele cunosc lucruri pe care bărbații nu le cunosc și stăpânesc o lume nevăzută a descântecelor, a semnelor și a ritualurilor. Descântecul, vorba bătrânească, cântecul, superstiția, ritualul și credința populară devin componente ale construcției literare. În paginile sale, oralitatea nu este artificială, ci pare că vine direct din sat, din memoria colectivă.

Constantin Zărnescu observa în revista „Tribuna” că Valeriu Sabău este „un prozator al universului sătesc”, construind o „suprarealitate folclorică” și un „realism fantastic”. Este, poate, una dintre cele mai exacte definiții ale scrisului său.

Valeriu Sabău nu a fost doar un povestitor al satului ci un scriitor care a înțeles că, dincolo de gardurile caselor și de ulițele satului, există o altă realitate – aceea a mitului, a fricii, a speranței și a credinței. În acest sens, proza sa intră într-un dialog firesc cu marii prozatori români care au valorificat fantasticul și universul tradițional. Nu întâmplător, Nicolae Scheianu vedea în „Mărgeaua șarpelui” ecouri din Gala Galaction și Mircea Eliade. Cei care l-au cunoscut cu adevărat vorbesc nu doar despre scriitor, ci și despre omul Valeriu Sabău. Despre discreția lui. Despre exigența sa. Despre atenția cu care citea textele colegilor. Despre observațiile pe care le făcea tinerilor aflați la început de drum. Despre implicarea sa în viața literară a Maramureșului, fiind un pilon alături de regretatul Ioan Burnar, al Cenaclului Scriitorilor Maramureș.

A fost unul dintre oamenii care au contribuit la înființarea Cenaclului literar sătesc „Vasile Lucaciu” din Cicârlău fiindcă a crezut în puterea literaturii de a coagula o comunitate. Poate că tocmai de aceea absența lui se simte și astăzi.Pentru că un scriitor adevărat nu dispare atunci când moare, dispare doar omul, cuvintele rămân.

Iată că, pe nesimțite, au trecut patru ani fără Valeriu Sabău. Academia OJT și-a închis porțile iar barul OJT este mai gol fără prezența lui.Vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, iar lumea pe care prozatorul Valeriu Sabău a cunoscut-o și a transformat-o în literatură devine tot mai greu de întâlnit în realitate. Tocmai de aceea cărțile lui sunt astăzi mai importante decât erau ieri, fiind adevărate depozite de memorie în care se păstrează un mod de a privi lumea, un limbaj, o mentalitate, o galerie de personaje și o formă de existență care riscă să dispară.

Valeriu Sabău a înțeles, mai bine decât alții, că lumea nu moare cu adevărat atunci când casele se dărâmă sau când oamenii pleacă, moare atunci când nu mai există nimeni care să-i spună povestea. El a spus-o. A spus-o în felul său, cu un limbaj dens și expresiv, cu răbdarea celui care ascultă, cu ochiul jurnalistului și cu sensibilitatea prozatorului. De aceea, la patru ani de la moartea sa, nu avem nevoie doar de un moment comemorativ, avem nevoia și obligația morală să-l recitim. Să deschidem „Mărgeaua șarpelui”, să ne întoarcem la „Biserica de sticlă”, la „Singur la altar”, la celelalte scrieri ale lui. Și asta pentru că Valeriu Sabău nu a scris despre un Maramureș de carton, pentru turiști, ci pentru noi oamenii cu bucurii și tristeți în fiecare zi!

Ce frumos i-a descris cariera și destinul, în câteva cuvinte confratele Grigore Ciascai: „Valeriu Sabău a murit zilele trecute. A scris puțin față de cât ar fi putut-o face datorită talentului cu care a fost înzestrat. A debutat în 1988, la Editura Dacia, într-un volum colectiv alături de alți 12 prozatori. După zece ani (1998) a scris o carte-reportaj „Închisoarea elitei românești” despre ce s-a întâmplat în celebrul „lagăr de exterminare” a intelectualității noastre de la Sighetu Marmației. În 2001, tot la Dacia, a tipărit volumul de proză „Biserica de sticlă”, care a reconfirmat talentul deosebit al autorului. După apariția acestui volum, în loc să scrie alte cărți, să devină un nume consacrat printre scriitorii locali și naționali, am asistat la o decădere inexplicabilă a lui Valeriu, pe toate planurile. A mai avut o scurtă răbufnire, în 2005, când prietenul lui, poetul Alexa Gavril Bâle i-a publicat la editura proprie, Scriptorium, excelentul volum de poezie Singur la Altar”. Apoi s-a tras cortina peste activitatea lui literară, încercările sporadice de a reveni în atenția cititorilor săi, fiind sortite eșecului. De fapt, Valeriu Sabău a murit după această carte. Atunci s-a înregistrat pierderea însemnată pentru literatura noastră. Ceea ce a trăit de la acel moment și până azi nu se poate numi viață.

În urmă cu 13 ani scriam în „Informația zilei”: „Cu siguranță, atunci când Dumnezeu a împărțit harurile sale Valeriu Sabău n-a stat la coada. Nu știu cum i le-a dat, prin ce șiretlicuri și șmecherii l-a pus în posesia unor însușiri, pe care nu mulți pământeni le au cu titlu de proprietate, de care nicio comisie de fond intelectual și talent scriitoricesc nu îl pot deposeda.”

 Odihnă veșnică, Valeriu Sabău! Ne lipsești atât de mult!

 

Gelu Dragoș, UZPR