De la bun început este necesară o punere în pagină a demersului meu gazetăresc. Contrar normelor statuate pentru realizarea unui interviu îmi declin intenția de-a lăsa libertatea de exprimare intervievatului și chiar de a pune domnia sa întrebări, la care eu, în calitate de reporter îmi permit să nu răspund.
Cel intervievat este un om mai special, pentru motivul că, de-a lungul anilor, a încercat și excelat pe alocuri în mai multe segmente ale artei și culturii. A făcut pictură în diferite tehnici, sculptură monumentală, miniaturi, constructor de corăbii în sticlă, grafică satirică, coperți și ilustrații de carte, desene în peniță, gravură, xilogravură, teracota, a scris pentru copii, a scris beletristică sau lucrări cu caracter științific, documentare și povești romanțate despre mari personalități, cuprinzând o paletă vastă și cuprinzătoare. A fost reporter, redactor și producător de emisiuni la radio și televiziune. A explorat în lung și-n lat Pământul dar s-a întors mereu la rădăcini, în satul lui drag, Gâmbuțul natal, unde continuă asiduu să scrie și să sculpteze. Chiar acum când scriu aceste rânduri, găzduiește acolo, la „Căsuța de turtă dulce” o tabără de creație, împreună cu cei de la Fundația Buckner România.
Să începem să-i punem întrebări „celebrului anonim”, Ioan Astalus:
Reporter:
-Ce calități sau defecte trebuie să posede un om, ca să fie prietenul tău?
Ioan Astalus:
-Marele Iorga spunea, citez aproximativ: „Nu există prietenie ci doar momente de prietenie!” Valorizez această înțelepciune și pentru toate momentele de prietenie memorabile calitățile și defectele „prietenului” sunt ecoul așteptărilor mele. Mai concret: „toată lumea” mi-e prietenă dar ea încă nu a aflat.
Rep.:
-Dacă ai putea să zbori, unde ai merge?
I.A.
-Noțiunea dc zbor este foarte perversă. Da, să îți iei zborul dar să și aterizezi sau te ridici atât de sus încât să se ferească și ingerii din calea ta. În acest moment nu mă gândesc la o destinație anume dar aș face de câteva ori ocolul Pământului, ca să mă conving că este rotund și să-mi aleg părticica de lut, din care am fost zămislit.
Rep.:
-În ce alt loc, decât la „casa de turtă dulce” ai vrea să locuiești?
I.A.
-Oriunde se vorbește limba română, chiar și pe Lună. De acolo să vă privesc și să scriu pe solul lunar poemele dezrădăcinării. Aici pe Terra mulți își contruiesc încă din viață locul unde ar vrea și, în mod sigur, vor locui și care se numește „locul de veci”!
Rep.:
-Care este orașul tău de suflet?
I.A.
-Nu există unul anume. Le-am schimbat mereu pentru că la fel ca și starea de „îndrăgostire” subzistă doar până există ceva atrăgător, pasional, chiar carnal. Dacă ar fi să fac o listă cu orașele prin care am trecut cred că mi-ar trebui un caiet dictando dar mă opresc scurt la „La ciudad encantada”. Un oraș de piatră de lângă Cuenca, în care îți simți sufletul că o ia la vale.
Rep.:
-Cum îți alegi subiectele de pictură și sculptură?
I.A.
-Un răspuns convenabil ar fi că ele mă aleg pe mine dar, de cele mai multe ori, e o simbioză ciudată între a vrea și a face, între dorința de-a atinge un anumit nivel și mijloacele materiale disponibile. Degeaba vrei să pictezi o „Capelă sixtină” dacă nu ai la îndemână decât un tavan de găbănaș. Poți face o selecție dacă oferta e tentantă dar inspirația nu are nimic comun cu transpirația. Este o marotă sintagma că 1 este inspirație și 99 transpirație. Uneori e invers.
Rep.:
-Ai o culoare preferată?
I.A.
-Verdele apusului în deșert!
Rep.:
-E un non-sens? Ciudată alăturare...
I.A.:
-Sunt momente când apune soarele după dunele de nisip, în crepuscul, când ai senzația că deșertul a înverzit. Este, fără îndoială, cea mai mirifică și de nedescris culoare.
Rep.:
-Ce obiect îți apare în minte, fără să vrei?
I.A.:
-Lista datoriilor!
Rep.:
-Cum îți poți defini idealul artistic?
I.A.:
-Michelangelo! Punct.
Rep.:
-Care ar fi cele mai importante lucrări de sculptură realizate până în prezent?
I.A.:
-Fără îndoială că locul întâi este ocupat de „Poarta celor 11000 de ingeri”, din ansamblul sculptural de la Oarba de Mureș. Pe locul doi sunt toate celelalte.
Rep.:
-Când o lucrare poate fi numită „operă”?
I.A.:
-Totul ține de efemer. Cu greu se poate preciza valoarea intrinsecă a unei lucrări. Ea trebuie să treacă nu doar proba timpului ci și vitregia epocilor și moda sau toanele oamenilor. Totul e relativ, până și Teoria relativității!
Rep.:
-Ce te impresionează în arta modernă sau contemporană?
I.A.:
-Absolut totul. Pare o vorbă aruncată în vânt dar are un sâmbure de adevăr. Te poate impreiona orice, dacă te ia pe nepregătite.
Rep.:
-Ce ai face dacă ai fi invizibil?
I.A.:
-De la o anumită vârstă devii invizibil pentru confrații în ale artei, care nu te mai invită la evenimente, aproape invizibil pentru cei care se feresc să te mai vadă și chiar pentru familie, când dobândești calitatea de obiect pe care se depune praful iar interesul scade sub cota de avarie. La un alt nivel aș răspunde că un artist invizibil – nu există! Ca om invizibil face toate indicatoarele rutiere invizibile.
Rep.:
-Dacă ai avea aripi, precum ingerii, la ce le-ai folosi?
I.A.:
-Întrebarea este periculoasă dar îndrznesc săspun că aș picta cu ele, aș ocroti pe toți cei în nevoie și aș pune o vorbă bună „mai sus” ca să fie doar minți luminate.
Rep.:
-Unde te vezi peste zece ani?
I.A.:
-Aș fi tentat să spun că undeva pe o insulă exotică, pescuind cu harponul, lângă o superbă sirenă. Puțin mai realist...tot la pescuit, lângă sirena unui vapor naufragiat. Cel mai probabil scenariu ar fi să cioplesc la un grup statuar început acum zece ani.
Ca o completare la răspuns: să stăm față în față și să vă răspund obraznic la întrebările interviului cu numărul 77.
Aici punem punct unei agreabile discuții, presărată cu picanterii și cu marele regret că „celebrul anonim” Ioan Astalus nu a spus nimic despre cea mai recentă apariție editorială, volumul de prelegeri aforistice: „Rezervația de zâne” și sculpturile de la „Casa de turtă dulce”, de la Gâmbuț.
A intervievat:
Prof. Olimpia Mureșan
UZPR, Ulmeni, MM
