Înainte de a
puncta câteva idei ale romanului eseu-roman scris de un om în sufletul căruia
pulsează sentimentul iubirii de țară și de neam, vreau să prezint coperta
cărții care mi de pare că e o lume de cuvinte; grafica e semnată de
AnielaAstalus/Doru Mureșan și prezintă în prim plan un craniu de cal care se
găsește în mâinile a doi oameni care apar în centru dar și în planul al doilea.
În basmele noastre populare calul reprezenta forța, libertatea și vigoarea,
locuitorii satelor spun că pe cal l-a făcut Dumnezeu ca să slujească gândului
omului, el simte puterea răului, soarta lui e asemănătoare cu a omului, în
general ne sugerează ideea de energie! Dar, aici în imagine e doar un craniu și
nu splendoarea unui animal energetic; acest craniu are ceva putere magică
de vreme ce e în prim planul imaginii!
În planul doi al
imaginii apar un bărbat și o femeie ce semnifică omenirea sau cel puțin un
popor; ei se uită la craniu, adică la niște puteri moarte-care au fost cândva
în puterea lor; oamenii se uită lung cu
ochii spălați, aproape inexistenți- la acea putere care era cândva și acum nu
se vede; cei doi oameninu au urechi, ele sunt acoperite de oasele craniului-sugerând
că omul a ajuns să fie așa –ca să nu mai fie capabil să înțeleagă lucrurile;
urechile sunt acoperite de craniu, nu mai are nici pe cine să asculte, nici ce
să asculte- și dacă ar fi cineva –ei, oamenii-nu sunt capabili să asculte;
dezordinea în lume e așa de mare încât nu se mai poate auzi nimic!!
În planul al
treilea în stânga sus se poate observa o bufniță care supraveghează noaptea
prada, dar și pe cei care vor deveni prădați!
Totuși-lumina de
un albastru infinit pe un fundal negru al paginii de copertă, lumina palidă a
lumânării dintre cei doi oameni o pană-sugerând scrierea, dar și lumina
intuitivă din dreapta imaginii sculpturale a femeii-par să ne spună că mai
există o fărâmă de speranță în poporul ce vreme de secole a fost obidit, pana
de scris și lumânarea, la fel -fețele celor doi și mai ales craniul calului
sunt scăldate în lumina binefăcătoare a adevărului!
Cineva trebuie
să vorbească în numele celorlalți, dacă îi iubim, să nu se piardă în negura
istoriei faptele de vitejie, viața și mai ales faptele martirilor-ce-au iubit
țara mai presus de sine! Ca o concluzie referitor la copertă trebuie să spun că
artele sunt create pentru a vorbi oamenilor!-în cazul acesta grafica copertei.
Ultima copertă
îl are în medalion pe autorul cărții scriitorul, sculptorul și patriotul
mureșean Ioan Astaluș- secondat pe toată pagina de imaginea duhului marelui
moț-luptător pentru drepturile și libertățile moților-Horea-cel viteaz, cel
ce-a fost tras pe roată; de fapt peste-cele zece capitole ale cărții plutește
duhul lui Horea; despre el vorbește în fața tinerilor învățăcei, dar și a
părinților- marele Șincai, Grigore-răzvrătitul, gândurile tânărului ce-l însoțise pe Horea la Viena etc
Și acum rămâne
să vedem citind cartea cine sunt „ticăloșii” din titlu-cei ce-au secătuit țara
și poporul îndelung răbdător!
Câteva cuvinte
despre autorul Ioan Astalus: artist târgumureșean care cioplește chipurile
strămoșilor noștri daci în boabe de orez, fasole sau castane, cel ce-a expus
lucrările sale în Polonia, Franța, Maroc, cel ce-a sculptat chipul lui Eminescu
într-un bob de orez; cel ce-a dat viață proiectului care a constat în
realizarea a 12 statui(busturi) de o
importanță culturală și istorică deosebită,
formate din soclu și bust,
amplasate în curtea „Mănăstirii Sfântul Ștefan cel Mare, Sfântul Mina și
Nașterea Maicii Domnului”-Tabere pentru tineret- din orașul Sărmașu, județul
Mureș etc.
Ioan Astaluș-cel
ce-a scris și „Comoara Marelui Învățat”-ne duce la descoperirea prin descrierea
întâmplărilor în lumea satului din Munții Apuseni ; un loc central îl ocupă cel
ce alături de Petru Maior, Samuel Micu Klein a contribuit la renașterea
națională-e vorba de memoria colectivă care-l păstrează pe Gheorghe Șincai-mare
cărturar iluminist, reprezentant de seamă al Școlii Ardelene, scriitor român
transilvănean(1754-1816)-ctitor la peste 300 de școli, model de cărturar
dedicat națiunii-căruia i se mai spunea și „Marele Învățat”.
Capitolul întâi
îl aduce-n prim plan pe Grigore-răzvrătitul, un om care credea cu tărie că va
putea schimba ceva în țară dacă ar fi uniți cu toții și dacă ar lupta alături
de răsculați, dar, el a fost singurul care s-a dus la luptă și așa cum a mers-
așa s-a și întors! Pentru prima dată se folosește cuvântul „ticălos”-atunci
când Grigore îi descrie pe concitadinii săi: „S-au născut cu curajul înfrânt,
dreptatea era mereu a celor puternici și ei, ca să fie puternici, aveau nevoie
mai întâi de dreptate. Lor le-a fost cumpărată dreptatea c-o palmă de pământ,
numai de ajuns pentru un mormânt. Se
mulțumeau și cu atât-cu libertatea că puteau să plece-dar unde să plece-că
peste tot erau aceeași stăpâni, așa că au rămas și s-au mulțumit cu cât au
avut, degeaba îi făcea Grigore și lași și netrebnici și fricoși și ticăloși-nu
l-au urmat.”
Se descrie
încercarea de arestare a părintelui Ilarie pe motivul că s-ar opune legilor și
ar ridica lumea la răscoală, că ar avea acasă cărți românești care-s
periculoase, nu e arestat deoarece fuge din fața jandarmilor la preotul
Moga-unde află că de fapt se vrea ca el și credincioșii să treacă de partea
uniților; „ticăloșii” erau de data aceasta cei care voiau să-și trădeze
credința strămoșească.
Ca-într-un
amfiteatru sau o arenă romană-personajele principale Ghe. Șincai, , Oana, Ion-primesc
din partea scriitorului un discurs imaginar sau imaginat de autor din care
aflăm o sumedenie de întâmplări din trecut, dar și din prezentul mai apropiat;
astfel aflăm cum Marele Învățat ia pe una din fetele preotului Ilarie-pe
Florina(a măritat-o cu Ion și i-a dat o zestre mare) ca să pună la rânduială
cancelaria, distinsul oaspete vorbește despre „corabia cunoașterii noului din
om și societate-„părinții voștri n-au putut urca pe corabia aceasta, dar voi
puteți”… obiceiurile românilor păstrate de la romani(închină cu vin în
sănătatea oaspeților, strângerea de mâini la o întâlnire), gândurile țăranului
român Grigore care vede nedreptățile sociale, întâmplarea cu câinele Cezar care
o scapă pe împărăteasă de colții mistrețului-având ca urmare primirea de pământ
în posesie de către oamenii din Gâmbuț; Moga avea moară și gater care prelucra materialul lemnos pentru
școala ce se va construi, poveștile lui Moga care-i țineau treji pe săteni,
dragostea lui Grigore pentru pământ seamănă cu cea a lui Ion a Glanetașului din
romanul cu același titlu a lui Rebreanu, povestea fântânarului despre crăiasa păsărilor aceea ce stă ascunsă în
izvor și așteaptă din adâncuri să fie scoasă la lumină; găsirea apei pe timp de
secetă de către Grigore; poveștile bătrânului Filon despre rodnicia pământului
în anul răscoalei; imaginile românilor prigoniți sunt înspăimântătoare-„nu mai
erau legi pe pământ, Dumnezeu și-a întors fașa de la cei osândiți, armata
imperială, husarii și cetele nemeșești îi vânau pe români ca pe sălbăticiuni,
imaginea celor împușcați duminica în fața bisericii românești i-a rămas lui
Filon întipărită în minte…zidurile bisericii din cetatea de la Alba Iulia erau
stropite de sânge de parcă cineva ar fi vrut să picteze rănile Mântuitorului cu
sângele poporului român-sute de ani stăpânirea ungurească, turcească și
imperială ne-au ținut în întuneric, am fost sclavii și slugile lor, românii au
avut soarta sclavilor din Roma antică…dar, spuneau gânditorii iluminiști: „prin
puterea armelor am încercat, dar e
timpul să încercăm prin puterea minții și suntem convinși că vom izbândi.” Marele
Învățat spunea că „Unirea bisericii strămoșești cu biserica Romei nu va aduce
scuturarea jugului, ci unul în plus, Marele Învățat a murit sărac și în
pribegie, dar cuvintele lui vor dăinui!”
La fiecare pas
se poate observa patriotismul scriitorului care nu vrea să fie date uitării
întâmplările din satul copilăriei sale și al bunicilor și străbunicilor
săi-deoarece „satul continuă să trăiască prin oamenii lui, …când nici unul din
cei plecați nu-și va mai aduce aminte de pădurea Poțoloaia, de Ioan Moga cu
moara lui de vânt, de Biță-devenit slugă, de Oana cea fără noroc, de viile de
pe coastă, de hora satului, de seceriș și nunți ca-n povești, atunci, fiule, satul Gâmbuț este ca și pierit!”
Marele Învățat
avea pe birou „Columna lui Traian”-cioplită în alabastru de săndulești, lucea
feeric pe marginea biroului și de pe ea coborau șiruri nesfârșite de tarabostes
și comati, agitând scuturile și sulițele ca și cum ar fi pornit la atac.”…el le
zâmbi îngăduitor și-i pofti în „Cronica” sa începută de
pe vremea Colegiului de la Roma…”lumina venită din vârful Columnei-de undeva de
departe îi umplea inima de o bucurie tainică, Columna este, înainte de orice,
un sublim omagiu adus nu numai învingătorilor, ci și celor învinși ..Spre final
tânărul Leon și bătrânul Filon merg îmbrățișați simbolizând trecutul și
prezentul care dăinuie în istoriile trăite sau auzite.
Cartea în
ansamblu-un roman -poem adaugă o nouă undă de strălucire veacului luminilor.
Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Liga Scriitorilor
Români, filiala Maramureș, Ulmeni, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu