In memoriam Ioan Es. Pop. Doamne, cât de bine poate scrie Ioan Es. Pop!

 

Acest text l-am scris prin 2010. După câteva luni, poetul care astăzi nu mai e, mi-a mulțumit în scris spunându-mi că orice semnal venit din Maramureș îl bucură pentru că „se pare că sunt mai cunoscut în țară și străinătate decât la mine acasă”.

Îl reproduc așa cum l-am scris, fără nicio modificare.

„După ce apuci să citești câteva versuri, îţi dai imediat seama că ai de-a face cu un poet de o mare fineţe intelectuală. Îmi place enorm la acest autor uriașa putere de a înţelege nevăzutele mecanisme care stau la baza evoluției (sau involuţiei) societăţii.

Nu cred că un mare analist politic sau un conferenţiar de seamă ar putea să mă convingă mai mult decât o face poetul născut în Vărai, pe plaiurile Maramureșului.

Pentru mine, acest autor este unul foarte ciudat. Văd în scrierile sale un existenţialist retușat, care se autocenzurează mai mult decât ar trebui. Poate ar fi desuet să spunem că el reușește să creeze chestii spectaculoase, ridiculizând monotonia și plictisul.

Miezul ascuns al liricii sale te pune pe gânduri. Am elogiat odată volumul „Ieudul fără ieșire”. Am crezut atunci că poetul s-a autodepășit, că altceva mai profund nu va putea scrie niciodată. Ce bine îmi pare că m-am înșelat!

În tot ce scrie văd o permanentă (ne)adaptare la viaţa pe care, noi, contemporani cu el, nu o percepem din cauza unei beţii vătuite a simţurilor, deseori amorţite. Ioan Es. Pop, după părerea mea, nu vrea decât să dilate niște stări de lucruri care lui i se par (ne)strigătoare la cer.

Poate că pe noi nu ne supără, pentru că nu avem sensibilitatea sau puterea lui de a înţelege. În fond, minţile luminate ale societăţii tocmai această menire o au: să facă lumină acolo unde noi nu suntem capabili să vedem.

Un fragment dintr-un poem scris de Ioan Es. Pop. Comentariile sunt de prisos. Sper să începeţi să-l luaţi în seamă pe acest autor. Garantez că merită”.

                                                         ***

„primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.

după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus

și nici războaiele nu pot începe acum,

pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să înceapă

o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.

altfel de ce s-o începi?

nici la marea neagră nu e altfel,

deși războaie nu mai sunt de șaizeci de ani

și chiar dacă acum primăvara a

venit mai devreme, iar oamenii

s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit

nu știu împotriva cui să le îndrepte.

e o mare liniște peste tot.

și nu te bagi în război dacă nu știi

de partea cui pierzi.

locuiesc într-o ţară mică,

în care viitorul este și el mic.

când voi isprăvi aceste rânduri,

voi dispărea și eu, pentru că

o ţară mică și grăbită ca asta

nu poate îndura prea mult trecut.

și dacă nu poate îndura prea mult trecut,

e puţin probabil să ducă în spate

prea mult viitor.

bine măcar că prezentul înaintează.

deși nu-i ia cu sine pe dispăruţi.

marele nostru noroc în clipa asta

este că am uitat. și că suntem pregătiţi

să uităm în continuare”.

 

Grigore CIASCAI

In memoriam Ioan Es Pop. Aș fi putut să-l cunosc...

As fi putut sa-l cunosc. Direct, nu din carti. La o betie frumoasa de cuvinte si de bere. As fi putut...

   Nu demult, Dorin Pop m-a chemat la Varai, ,,hai c-a venit acasa Ioan Es Pop, trebuie sa-l cunosti!". Si Lutzu Chisiu mi-a zis, tot atunci, ,,hai sa-l cunosti! Sigur o sa te placa!"

   Atunci m-a impiedicat ceva, nu mai stiu, vreo urma de raceala, vreo iesire a mea in alta zona...

  Ieri, in timp ce mergeam spre Ocolis sa ma intalnesc cu Ioan Marchis si cu Horia Muntenus, am aflat c-a murit poetul nostru din Varai, cel pe care eu nu am apucat sa-l cunosc. Lui Horia i-am spus, lui Tatuca n-am vrut sa fiu eu cel care ii da aceasta trista veste....Noi, insine, am lasat atat timp sa treaca fara sa ne vedem...

   Mi-am propus ieri, in drum spre Ocolis, ce propus?!, am decretat: nu voi mai amana niciodata sansa de a cunoaste un Poet!

INTERVIU LUAT DE IRINA NECHIT LUI IOAN ES. POPI

Ioan Es. Pop: „Sper că la capătul rugăciunilor mele se află Cineva”

 – Dragă Ioan Es. Pop, cum începe o zi obişnuită a Dvs.? Dar o zi neobişnuită?!

Una obişnuită este aceea în care mă pot trezi dimineaţa viu şi nevătămat de coşmarurile nopţii care a trecut şi ajung la serviciu la o oră rezonabilă pentru a nu-mi fi ruşine că am întârziat. Neobişnuite sunt toate celelalte în care spaimele nopţii se prelungesc întreaga zi şi o confiscă.

– Ce are la micul dejun poetul Ioan Es. Pop?

De cele mai multe ori, o cutie cu bere, pentru a stinge fiertura de cu seară.

– Înainte de a vă apuca de scris, spuneţi o rugăciune?

Nu mai scriu, dar, pe vremea când scriam, mă rugam adesea pentru a fi iertat de păcatul de a scrie despre păcat şi cu păcat. Acum, mă rog pur şi simplu. Aşa cum pot şi cât pot.

– Aţi debutat la 36 de ani. Aţi scris mult până la această vârstă?

Foarte mult, dar rareori am fost mulţumit de ceea ce scriam. Am lăsat să intre în cărţile mele doar puţinul care rămânea în picioare în urma unor revizuiri nemiloase.

– V-aţi păstrat în vorbire accentul maramureşean?

Când mă duc în Maramureş, vorbesc ca în Maramureş. Aici, între regăţeni, vorbesc

cât se poate de regăţeneşte.

– Vă place să vorbiţi? Ori sunteţi un taciturn? Câte ore poate dura o discuţie cu un confrate poet?

M-am trezit uneori – la diverse interviuri, în reviste, la radio şi la televiziune – că

limba mea aleargă mai repede decât ştiam eu că poate. Şi că uneori spune vrute şi

nevrute, iar alteori se crede mai înţeleaptă decât este. Altminteri, însă, în lipsa

paharului, sunt un ins depresiv şi înfricoşat de faptul că aş putea spune prostii sau că aş putea greşi.

– Ce vă interesează în poezia română de azi? Ce nu vă interesează?

Atâta cât pot, încerc să mă ţin aproape de cărţile celor din ultimul val, în special de

cărţile lor de poezie. Despre izbânzile multora am scris. Nu vânez eşecuri, nu le ţin

minte şi nu isc cruciade împotriva lor.

– Felicitări pentru Premiul Cartea de Poezie a anului 2011, acordat pentru

volumul „Unelte de dormit” (Ed. „Cartea Românescă”). Care e atitudinea Dvs. faţă de premiile literare?

Sunt o pedeapsă pentru că mă obligă să ies în public, să mă prefac că sunt plin de

vervă şi că socializez, când tot ce mi-aş dori în asemenea momente ar fi să mă ghemuiesc într-un colţ de încăpere, nevăzut de oameni, şi să dârdâi de remuşcare.

- Sunteţi unul din cei mai citiţi poeţi români contemporani. Aţi fost citit şi la Ieud? Credeţi că astăzi Ieudul are ieşire, spre deosebire de perioada când aţi scris cartea „Ieudul fără ieşire”?

Ieudul meu descrie un spaţiu şi un timp simbolice, care funcţionează şi acolo, şi aici, şi ieri, şi azi, şi înăuntru, şi în afară. „Oriunde aţi fugi este ieudul”, spuneam în „Ieudul fără ieşire”. Cine crede c-am scăpat se înşală. Cât despre cititorii mei din Ieudul geografic, cel de pe hartă, aceştia există fie şi pentru că, în cele mai neaşteptate momente, mă sună şi purtăm conversaţii în prelungirea unora începute în urmă cu treizeci de ani.

- Nenorocul şi deznădejdea apar obsesiv în poezia Dvs. Cum se întâmplă că, totuşi, continuaţi să nădăjduiţi?

Sper că la capătul rugăciunilor mele se află Cineva. Câteva cărţi citite în ultima vreme mă îndeamnă să reevaluez invizibilul, impalpabilul, inaudibilul.

- „Nu mă consider nici urban, nici rural sau, luând-o pe dos, mă consider şi rural, şi urban, un ins continuu în discontinuitate, născut la sat în Maramureş, trăitor la oraş în Bucureşti şi dornic să se aşeze, peste ani, într-o comună din Moldova, undeva pe lângă Humuleştii Neamţului”, mărturisiţi într-un interviu publicat în revista „Luceafărul”. Personal, am îndoieli că cea mai dorită destinaţie pentru Dvs. ar fi „o comună din Moldova”. Ce-o să faceţi într-o astfel de comună?

Sufletul mi l-am mutat deja acolo, trupul trebuie să mai stea o vreme la oraş. Un prim-pas l-am făcut însă şi în această ultimă privinţă: petrec acolo câteva zile pe an. Iar soţia mea stă la ţară pe toată durata vacanţelor şi se simte fericită şi plină de viaţă. Când revine la slujba de la oraş, simte că se ofileşte. Nu din pricina mea, cred.

-Vă urăm bun venit la Chişinău, ca invitat special al Primăverii Poeţilor 2012! Ce aţi dori să le spuneţi cititorilor Dvs. din Republica Moldova?

Îi rog să mă ierte dacă îi voi dezamăgi. Şi să se simtă chiar ei invitaţii speciali ai Primăverii Poeţilor.

aprilie 2012

Interviu inclus în volumul „Malul stâng întreabă malul drept” de Irina Nechit, editura Junimea, 2018

Sursa: Pagina de facebook a lui EMIL COSTIN

S-a stins Ioan Es Pop,unul dintre cei mai mari poeți români contemporani!

 

O seară tristă pentru Poezie.S-a stins Ioan Es Pop,unul dintre cei mai mari poeți români ai vremurilor noastre.Dumnezeu să-l odihnească în pace!

"pentru că ochii tăi sunt mari și nu privesc în lumea asta

pentru asta te-am iubit atât de mult.

pentru că de la fereastra lor nu s-a uitat

nimeni niciodată-n lumea asta.

tu să fi fost numai un văl de ierburi plutitoare

și eu să nu fi fost decât apa ce te duce

și te leagănă când luneci ca să nu te mai trezești

eu să fi fost doar apa ce te duce

și când vine toamna și închide

ușa veștedă a gurii tale,

eu să te trag sub mal,să nu mai luneci,

când vine toamna,peste alte ape.

să fiu eu singura lacrimă cu care te mai plânge cineva.

dar o lacrimă mare,care să ducă odată cu sine

și ochii celui ce te plângea"(Ioan Es Pop)

CLAUDIA TOMESCU

A plecat la Ceruri poetul maramureșean Ioan Es. Pop din Vărai! Dumnezeu să-l ierte!

 

Uniunea Scriitorilor din România anunță cu profundă durere încetarea din viață a poetului Ioan Es. Pop. Prin dispariția lui poezia română suferă o ireparabilă pierdere. Dumnezeu să-l odihnească.

Foto: Ioan Es. Pop la primirea Premiului Național Lucian Blaga, 9 mai 2024.

POESIS - IOAN ES. POP

sunt un bărbat singur

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi — numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte — nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare.

pentru mine va fi o zi mică.

mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,

îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,

dar numai pentru că aşa se cuvine

într-o asemenea zi mare.

nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt

pe stradă aşa cum o vor face toţi.

o să stau îmbrăcat două ore în baie,

o să fumez mai multe ţigări pe balcon

şi o să-mi tot repet că nenorocul meu

nu-i altceva decât norocul altora.

pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,

mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât

şi voi reîncepe să beau pe ascuns,

cum o făceam la paisprezece ani.

fireşte, cum o să fiu foarte singur,

nimeni n-are să mă deranjeze.

voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,

tremurând de frică să nu greşesc paşii,

voi afla de ce nefericirea

la mine se-ntăreşte ca cimentul,

apoi, după atâta alergătură, se va face

nouă seara, da, şi voi lua

un pumn de somnifere, să scurtez

ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,

deşi m-am trezit atât de târziu,

deşi mă culc atât de devreme.

banchetul

aşa a fost mereu în casa noastră:

trei paturi prin care trebuiau să treacă

pe rând toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a

urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege

şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi suntem ultimii născuţi. celor nou născuţi

li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.

suntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem

că în casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră

e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni până băgăm de seamă că părinţii

stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat

la care lumina ajunge cu mult mai greu.

ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mai încet decât noi.

dar trec ani buni până să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul

cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat

şi când aflăm încetăm să mai râdem -

noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume

şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni

nu-l ia în seamă,

ni se spune doar: acolo este bătrânul casei, este tatăl tuturor,

deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.

apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea

îl auzim pe cel din colţul opus cum gâfâie neplăcut -

dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lângă fereastră dar nu mai râd

de cel care gâfâie în colţul opus:

în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.

şi când e scos într-o zi afară, e scos din încăpere

cu umbră cu tot şi pentru noi rămâne un mare

necunoscut.

mi se dă voie să pipăi doar scândura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece

cu umbră cu tot în patul celui plecat,

eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu

dinainte,

dar totul se petrece încet şi dintr-un

pat în altul se trece după multă aşteptare, a câştiga

următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,

unei încleştări lungi şi ascunse,

cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se

vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt

mânat noaptea de-o râvnă grozavă să-i iau locul

celui din al treilea pat, cel care gâfâie acum

tot mai neplăcut în colţul lui întunecat

şi într-o zi patul al treilea este iar uşurat şi

cel de acolo e scos afară şi bine vârât în patul al patrulea

peste care se pune capac, să nu cumva să se întoarcă,

pentru că

patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi

năpustit ceilalţi

şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud

cum cineva începe să gâfâie în patul din fund şi acela

sunt chiar

şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc,

n-aş fi vorbit niciodată.

până la şase ani nu mi-au cerut-o

şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o ştiinţă

pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul

că m-au dat la şcoală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalţi, care vorbeau de zor

şi dădeau din mâini şi din picioare,

năucindu-mă cu viaţa lor.

chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare şi zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omeneşti,

dar în gâtlej e un muget analfabet şi inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,

s-a dus şi îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la şase ani,

s-a dus şi omul care putea fi alt om,

tăcând în aşa fel încât la capătul

multor ani de muţenie, să poată dezvălui

ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

şi maşinile mai îngăduitoare.

Nota noastră - Ioan Es. Pop, născut la 27 martie 1958, în Vărai județul Maramureș, este un poet și publicist român reprezentativ optzeciştilor. A absolvit în 1993 Facultatea de Filologie, secția limba și literatura română - limba și literatura engleză a Universității de Nord din Baia Mare.