Premiul Național de Poezie „Lucian Blaga” decernat poetului maramureșean Ioan Es. Pop din Vărai

Joi, 9 mai, s-au împlinit 129 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filosof. Cu acest prilej, la Casa memorială din Lancrăm a avut loc cea de-a VIII-a decernare a Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, laureatul fiind maramureșeanul nostru prof. Ioan Es. Pop.

Poetul Ioan Es. Pop s-a născut la Vărai, în județul Maramureș, pe 27 martie 1958. Este unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.

A urmat cursurile Facultății de Filologie, secția limba și literatura română-limba și literatura engleză, a Universității din Baia Mare. În timpul studenției a participat la reuniunile cenaclului revistei studențești „Nord”, al cărei redactor-șef a fost între 1981 și 1983 și, sporadic, la ședințele cenaclului Universității din București.

Tot în această perioadă debutează cu ciclul de poeme „Vid de memorie” în revista „Nord”. După terminarea studiilor activează o perioadă lungă de timp ca profesor de limba româna la Ieud (Maramureș). După 1989 ocupa postul de jurnalist la „Cotidianul”, iar ulterior devine editor executiv la „PRO TV Magazin” și editor al „Ziarului de duminică”. A colaborat cu poezie la mai multe reviste literare, printre care se numără și „Luceafărul”, „România literară”, „Astra”, „Tribuna” și „Contemporanul”.

În 1994 debutează editorial cu volumul de poeme „Ieudul fără ieșire”. Colaborează cu poezii la: „Luceafărul”, „Nouăzeci”, „Tribuna”, „Astra”, „Transilvania”, „Contemporanul”, „Vatra”, „România literară”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare” ș.a.

A publicat grupaje de poezie în „Revista Iberorrománica” (Madrid), „Asheville Poetry Review” (SUA) și în reviste literare din Irak, Iugoslavia și Suedia.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost editor-șef al „Ziarului de duminică”, supliment al „Ziarului financiar”, și editor senior al revistei „Descoperă”.

De-a lungul timpului a obținut următoarele premii:

·        Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994)

·        Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1994)

·        Premiul de debut al revistei „Poesis” (1994)

·        Premiul Festivalului Național de Poezie de la Sighetu-Marmației (1994)

·        Premiul Primăriei municipiului București pentru cel mai bun volum din colecția „Poeții orașului București” (1996), Marele Premiu acordat de Ministerul Culturii și Cultelor Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”

·        Premiul Academiei Române pentru poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1999)

·        Premiul ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003)

·        Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (2004).

 

GDL

Sursa foto: Ioan Dumitrel

Poetul Ioan Es. Pop participă la Noaptea Literaturii Europene de la Lisabona

Poetul Ioan Es. Pop face parte dintre cei zece scriitori europeni care participă la cea de-a treia ediţie a Nopţii Literaturii Europene, organizată pe 6 iunie, un proiect integrat în Sărbătorile Lisabonei (Festas de Lisboa), informează Institutul Cultural Român din capitala portugheză.

Pe 6 iunie, timp de cinci ore, între 18.00 şi 23.00, Ioan Es. Pop va recita din opera sa alături de celebra actriţă portugheză Mónica Calle, la Biblioteca da Imprensa Nacional Casa da Moeda. Serata literară creativă şi inedită este deschisă tuturor iubitorilor de litere doritori să descopere, prin intermediul cuvintelor, scriitorii marcanţi ai lumii contemporane europene.

Zece scriitori europeni, printre care şi maramureseanul Ioan Es. Pop, vor fi prezenţi la eveniment în prima sâmbătă a lunii iunie, pentru sesiuni variate de lectură din opera lor. Lecturile, având o durată între 10 şi 15 minute, se vor repeta din jumătate în jumătate de oră, pentru a oferi publicului posibilitatea de a vizita toate spaţiile implicate în acest proiect şi localizate în selectul cartier Príncipe Real.

În acest an, Noaptea Literaturii Europene prezintă opere precum "En la orilla", de Rafael Chirbes (cel mai bun roman spaniol al anului 2013, distins cu premiul naţional pentru naraţiune şi premiul criticii), "O Meu Irmão", de Afonso Reis Cabral (câştigător al premiului LeYa 2014), şi "Judas beijava maravilhosamente" (traducere în limba portugheză), de Maira Papathanasopoulou, bestseller, cu peste 400.000 de exemplare vândute în Grecia.

De-a lungul Nopţii de Literatură se vor mai auzi poveşti precum cele ale scriitorilor Thomas Melle (Germania), cu "3000 Euros", Elfriede Jelinek (Austria), cu critica înverşunată a sistemului bancar capitalist în "Die Kontrakte des Kaufmanns", Chantal Thomas (Franţa), cu "L’échange des princeses", o călătorie în timpul prinţeselor din secolul al XVIII-lea, Salla Simukka (Finlanda), cu al său roman "Punainen kuin veri", şi Chiara Gamberale (Italia), cu "Per dieci minuti".

Poezia va fi reprezentată de două ţări: România şi Cehia. Ion Es. Pop va completa noaptea de 6 iunie cu o selecţie de poeme care "configurează o geografie hipnotică a morţii vii şi a agoniei ca trăire substanţială. O hartă a suferinţei expiatorii de unică forţă şi frumuseţe în poezia noastră de după 1989" (Dan C. Mihăilescu).

"Amiga" (traducere în limba portugheză) a Simonei Racková (Cehia) va trasa un cvasi-jurnal în vers liber inspirat din universul feminin.

Fragmente din operele acestor scriitori vor fi citite de actori portughezi în diverse spaţii de referinţă din aria Príncipe Real: Biblioteca Imprimeriei Naţionale Casa Monedei (spaţiul dedicat României), brutăria São Roque, miradouro-ul São Pedro de Alcântara, Sala cu blazoane a Muzeului São Roque şi Palatul Conţilor de Ceia - Rectoratul Universidade Aberta, printre altele.

Noaptea Literaturii Europene este o iniţiativă pusă în practică de EUNIC Portugalia, reţeaua institutelor culturale şi a câtorva ambasade străine, precum şi de Reprezentanţa Comisiei Europene în Portugalia.

                                                                                         

Lumea Poeziilor - Ioan Es. POP

POESIS - IOAN ES. POP

sunt un bărbat singur

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi — numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte — nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare.

pentru mine va fi o zi mică.

mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,

îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,

dar numai pentru că aşa se cuvine

într-o asemenea zi mare.

nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt

pe stradă aşa cum o vor face toţi.

o să stau îmbrăcat două ore în baie,

o să fumez mai multe ţigări pe balcon

şi o să-mi tot repet că nenorocul meu

nu-i altceva decât norocul altora.

pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,

mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât

şi voi reîncepe să beau pe ascuns,

cum o făceam la paisprezece ani.

fireşte, cum o să fiu foarte singur,

nimeni n-are să mă deranjeze.

voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,

tremurând de frică să nu greşesc paşii,

voi afla de ce nefericirea

la mine se-ntăreşte ca cimentul,

apoi, după atâta alergătură, se va face

nouă seara, da, şi voi lua

un pumn de somnifere, să scurtez

ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,

deşi m-am trezit atât de târziu,

deşi mă culc atât de devreme.

banchetul

aşa a fost mereu în casa noastră:

trei paturi prin care trebuiau să treacă

pe rând toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a

urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege

şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi suntem ultimii născuţi. celor nou născuţi

li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.

suntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem

că în casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră

e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni până băgăm de seamă că părinţii

stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat

la care lumina ajunge cu mult mai greu.

ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mai încet decât noi.

dar trec ani buni până să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul

cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat

şi când aflăm încetăm să mai râdem -

noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume

şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni

nu-l ia în seamă,

ni se spune doar: acolo este bătrânul casei, este tatăl tuturor,

deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.

apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea

îl auzim pe cel din colţul opus cum gâfâie neplăcut -

dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lângă fereastră dar nu mai râd

de cel care gâfâie în colţul opus:

în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.

şi când e scos într-o zi afară, e scos din încăpere

cu umbră cu tot şi pentru noi rămâne un mare

necunoscut.

mi se dă voie să pipăi doar scândura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece

cu umbră cu tot în patul celui plecat,

eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu

dinainte,

dar totul se petrece încet şi dintr-un

pat în altul se trece după multă aşteptare, a câştiga

următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,

unei încleştări lungi şi ascunse,

cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se

vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt

mânat noaptea de-o râvnă grozavă să-i iau locul

celui din al treilea pat, cel care gâfâie acum

tot mai neplăcut în colţul lui întunecat

şi într-o zi patul al treilea este iar uşurat şi

cel de acolo e scos afară şi bine vârât în patul al patrulea

peste care se pune capac, să nu cumva să se întoarcă,

pentru că

patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi

năpustit ceilalţi

şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud

cum cineva începe să gâfâie în patul din fund şi acela

sunt chiar

şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc,

n-aş fi vorbit niciodată.

până la şase ani nu mi-au cerut-o

şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o ştiinţă

pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul

că m-au dat la şcoală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalţi, care vorbeau de zor

şi dădeau din mâini şi din picioare,

năucindu-mă cu viaţa lor.

chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare şi zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omeneşti,

dar în gâtlej e un muget analfabet şi inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,

s-a dus şi îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la şase ani,

s-a dus şi omul care putea fi alt om,

tăcând în aşa fel încât la capătul

multor ani de muţenie, să poată dezvălui

ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

şi maşinile mai îngăduitoare.

Nota noastră - Ioan Es. Pop, născut la 27 martie 1958, în Vărai județul Maramureș, este un poet și publicist român reprezentativ optzeciştilor. A absolvit în 1993 Facultatea de Filologie, secția limba și literatura română - limba și literatura engleză a Universității de Nord din Baia Mare.

Fotografia zilei

                                   POETUL MARAMUREŞEAN ( VĂRAI ) IOAN ES. POP

POESIS - IOAN ES. POP

când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă

şi tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru

din viaţa mea, oricare ar fi fost acela.

e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că

eram total nepregătit să mor,

poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu

făcând lungi calcule şi strecurându-mă

printre zeci de necunoscute,

mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,

dacă n-aş fi fost cu gându-n altă parte,

n-aş fi scăpat. şi uite cum, după ce

am rămas corigent la matematici

în toţi anii de liceu,

deveneam acum matematician, şi nu unul oarecare,

ci unul care putea să calculeze sfârşitul

cu o precizie înspăimântătoare,

deşi nici o cifră şi nici o figură geometrică,

nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.

am şi eu o afacere pe lumea asta:

mă dau specialist în nenoroc.

am închiriat un spaţiu la subsol,

pe lângă cimitirul armenesc,

unde concurenţa e acerbă.

pot zice că-s şi eu patron de-acuma.

şi ştiu prea bine cu cine lucrez:

de n-ar exista aceşti mărunţi oameni trişti,

până la urmă nişte neisprăviţi cu toţii,

lumea ar pieri în două zile.

şi-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,

nu lucrăm ca să facem oamenii fericiţi,

ci doar cel mult să-i uşurăm de prea multă nefericire,

să aducem nefericirea aproape de fericire,

să uşurăm binele de prea bine

şi răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero

iar partenerul de afară ne dă ţepe,

ăsta încă nu se cheamă faliment.

vor veni în curând parteneri serioşi,

despre care ziarul financiar

se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,

şi vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât

cehia şi ungaria la un loc,

ardealu-i al nostru, ce mai,

suntem poate singurii care pot exporta

nefericire pură ca heroina -

a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia

nu ştie vinde ce are mai bun,

iar or să ne-o ia alţii înainte,

pentru că norocul nu vine de două ori,

şi-atunci or să schimbe iar guvernul,

crezând că acolo e buba.

am descoperit că nu există artă mai grozavă

ca medicina. doar că medicii de azi

nu mai ştiu să caute leacul în boală

şi vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut şansa, ca angela marinescu,

să fiu medic măcar o dată,

să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură

şi să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii

mă interesează, ci organul care produce dispariţia

şi cred că el îşi are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic şi hidos şi se ascunde,

pentru că e singurul organ cu conştiinţă

pe care-l purtăm în pântece,

singurul care, trăind în întuneric absolut,

când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.

păcat că n-am avut şansa, ca angela marinescu,

să fiu medic măcar o dată.

până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă

sau puţin lateral, în locul gol dintre ea şi plămâni.

împlinisem 40 şi tot mai credeam că sufletul locuieşte

într-un spaţiu gol - bineînţeles, tot în piept, tot sub inimă

sau lângă ea.

numai că, dragul meu, într-o zi de marţi,

după ce tocmai împlinisem patruzeci şi unu,

atenţia mea măruntă, duşmanul de moarte al celei mari,

a coborât ceva mai jos: stomacul

tocmai începuse să-şi facă de cap,

iar neliniştea să se-adâncească.

aşa am descoperit că ticălosul de suflet

nu se mai afla la locul lui.

coborâse adică şi el spre stomac,

acolo unde mă durea cel mai tare.

la patruzeci şi unu mi-am dat seama

că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,

am zis că, iată, sufletul poate fi înşelat,

numai că el se mutase sub bilă,

unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.

şi dacă până mâine dimineaţă

sufletul va coborî mai jos de intestine,

pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul

şi că de suflet moare omul, nu de trup.

în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez

măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,

dar nu în faţă, unde vinzi şi unde

toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,

mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc

şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,

şobolanii mişună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,

cu coatele în sânge animal,

să mă zgudui de plâns şi să mă rog.

după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,

aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători

şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel

şi gata de orice sacrificiu,

fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce

în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi

şi cu cât e carnea mai multă,

cu atât te rogi mai sfâşietor.

petrecere de pietoni

luni de zile, auzind că circulă din nou,

am tot aşteptat tramvaiul 56

pe la mine prin pantelimon.

l-au aşteptat şi alţii, n-avea grijă,

însă nu a mai trecut pe-acolo,

pe urmă mi s-a spus că ar umbla

deviat prin vatra luminoasă.

am stat multe nopţi întregi degeaba,

tremurând în vatra luminoasă.

până când, într-o noapte, mi s-a părut că l-am prins.

era o noapte mai mult decât noapte.

se făcuse două şi eram

atât de treaz că picam din picioare

când mi s-a părut că îl aud.

venea cu o viteză nemaipomenită

şi auzind cum dârdâie pe şine

de parcă ar fi fost muşcat de febre,

am crezut întâi că e maşina de gunoi.

numai că nu apărea de niciunde

şi când am plecat, am plecat cu convingerea

că fusese tocmai tramvaiul aiurit

pe care-l căutam pe toate şinele.

nu m-am mai trezit în noaptea următoare,

că eram beat-mort, dar în a doua

l-am auzit din nou şi-am alergat

din răsputeri spre vatra luminoasă.

şi-atunci am văzut ce trebuia văzut:

nu era nici tramvai, nici maşină de gunoi,

era o porcărie cu far deşirată pe şine,

o caravelă din bale şi muci.

am coborât pe linie să văd mai bine:

avea ochi de bivol, însă nu era

nimic din ce crezusem pân-atunci.

stătea la patruzeci de metri depărtare

şi sforăia pe loc din răsputeri.

pun mâna-n foc că mă ura, fiindcă

l-am văzut pornind, dar n-a pornit

ca blândul animal mecanic cu vagoane,

ci cu-o iuţeală nemaiîntâlnită.

ei bine, la viteza cu care îşi dăduse drumul,

în nici patru secunde m-ar fi strivit:

o murdară bucată de carne şi terci

ar fi rămas ca amintire a fiinţei mele

pe trecerea de pietoni.

dar nu. el venea cu atâta putere

încât rămăsese-ncremenit pe loc.

n-o să uit niciodată aşteptarea aceea

şi nici spaima că se va opri de-şi va da drumul.

pornise brusc, cu nările sforăitoare,

cu farurile aţintite-asupră-mi,

venea ca un tăvălug pe toată strada,

dar rămăsese tot acolo, nemişcat,

deşi prinsese o viteză de neînchipuit.

cum însă era singurul tramvai spre momfa,

nu mai puteam să-l ratez.

*

auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai,

a descoperit gena morţii.

nu a nemuririi ci a morţii.

cea care, când ai început să dârdâi,

paralizează dintr-o dată spaima

şi te fereşte de groaza vieţii de dincolo,

când eşti pe cale să pleci.

am dat fuga repede-n vărai

să-l întâlnesc şi să-mi rezolv

spaima de moarte, dar

era luni şi ăla plecase la

târg la şomcuta, aşa că

l-am plătit pe unul cu maşină

să mă ducă la şomcuta.

muream pe mine de spaima că voi muri.

vezi bine că ăla nu era-n târg

în şomcuta, dar mi-au spus

că s-a dus la baia mare, unde

cartofii se vând mai bine,

aşa că am pornit spre baia mare.

spaima crescuse pe mine cât casa.

şi dă-i prin baia mare şi caută-l

şi până la urmă unul a zis

că s-a dus la crâşmă să se-mbete

şi bate tu toate crâşmele şi a treia zi,

când l-au adus acasă, avea

maţele peste el

şi maşina nu mai voia să pornească.

*

de când mă ştiu, aceste grâne se coc numai în amurg.

la seceriş, tulpinile lor sunt vinete,

iar spicul e bolnav şi mistic.

ai zice că prin boabe tuşeşte un tuberculos,

într-atât sunt de tumefiate.

pâinea însă e gustoasă, iar copiii o înfulecă iute.

până la doisprezece ani, n-am văzut la ei vreun simptom.

după doisprezece însă, o paloare pe care

o păstrează până înspre douăzeci

pare să spună c-au mâncat prea multă

şi că bine nu a fost deloc.

dar apoi copiii, care nu mai sunt

de-acum copii, încep deodată să strălucească

şi nimic nu-i mai opreşte

să ajungă înspre patruzeci,

însă nici noi nu mai suntem tineri de-acum

şi când noi, ăştia care nu mai suntem tineri,

îi astupăm sub lan,

o facem pentru că nu putem renunţa nici măcar o zi

la grâul şi la pâinea asta,

singura din care ne-nfruptăm pe săturate.

*

am supravieţuit mai ieri şi unor toamne

care abia urmează să vină,

d-apoi ăsteia despre care meteorologii

spun că va fi cea mai scurtă dintre toate?

numai că nu ne-am mai dus la momfa

aşa de des ca mai an -

biletele-au ajuns cu mult prea scumpe

iar momfa se îndepărtează ceas de ceas,

deşi parcă tot mai mulţi turişti

se arată dornici să o viziteze.

ministrul turismului spune că momfa

e deja pregătită să primească

în raiul ei zece mii de vizitatori,

dar tot ministrul turismului se vede

nevoit să recunoască franc

că el nu a fost în momfa niciodată

şi că nici nu ştie unde este

deşi sunt patruzeci de microbuze

care pleacă zilnic înspre momfa.

ce le-o fi plăcând în momfa dragilor

noştri turişti de se-nghesuie într-acolo?

or fi microbuzele atât de odihnitoare,

minunăţiile atât de mari încât,

odată ajunşi la momfa, nici chiar unul

să nu dorească să se reîntoarcă?

văru’ care vine de la maramu’

zice că de ce nu l-am chemat

vara asta şi pe el la momfa.

păi ce, vere, asta a fost vară?

şi-atunci noi ce căutăm aici?

aici e locul de unde pornim înspre momfa.

şi unde vine momfa asta, vere,

momfa e la nici doi paşi de-aici,

dacă stăm încremeniţi un ceas,

vom fi primii care-ajungem astăzi.

numai dă palinca aia mai încoace

şi nu mai căsca în halul ăsta ochii,

în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închişi,

aici nu eşti la mare sau la maramu’.