Acum câțiva ani, la Vila Scriitorilor
din Neptun, Ioan Groșan ne-a invitat, pe mine și pe alți cunoscuți ai lui,
pentru a doua zi, la o ciorbă de fasole.
Întrucât când e vorba
de mâncare sunt coruptibil, am acceptat imediat. Dar am întrebat:
− La ce restaurant?!
− La niciun restaurant. Ciorba de fasole o s-o fac chiar eu.
− Unde?!
− Aici, în camera mea de la parter.
Am crezut că e o glumă. Cum o să se apuce de gătit − și încă
la un biet reșou electric – unul dintre cei mai valoroși prozatori de azi?! El
are, într-adevăr, un stil de viață mai popular decât alții. Își pune de multe
ori o bască muncitorească pe cap și se amestecă în mulțimea de pe stradă, cu un
fel de voluptate a scufundării în anonimat. Am și scris odată că, atunci când
va lua Premiul Nobel, membrii Academiei din Suedia, văzându-l modest, lipsit de
ifose, vor crede că îl au în față pe șoferul lui Ioan Groșan și îl vor întreba
unde este Ioan Groșan.
Apoi mi-am amintit că acest autor cu o operă de o mare
complexitate care trăiește simplu obișnuiește să aducă din satul lui natal din
Maramureș slănină și cârnați pe care le împarte prietenilor. Ce om! Când
dăruiește ceva, are un zâmbet luminos, se bucură că dăruiește. E clar, chiar va
găti pentru noi o ciorbă de fasole!
Noaptea, am visat această ciorbă, în versiuni
fantasmagorice. Cunoscând proza lui Ioan Groșan, remarcabilă prin subtilități,
nuanțări infinitezimale și umor fin, dar și prin idei năstrușnice, mi-au trecut
prin minte ba o ciorbă de fasole fără fasole, ba o ciorbă cu zahăr în loc de
sare, ba una arsă complet și servită sub formă de fum.
M-am trezit transpirat când încă nu se făcuse dimineață.
Întins în pat, cu ochii deschiși în întuneric, am încercat să mă liniștesc
amintindu-mi preferințele culinare ale altor scriitori. Nu erau chiar
suprarealiste.
Marele critic literar a intrat și el imediat în joc și ne
dădea replici de genul: „Gata, s-a făcut, le mai punem puțin pe foc!” sau „Vă
aduc și muștar cu hrean, sigur că avem!”
Ana Blandiana, asistată de Romulus Rusan, ne-a răsfățat
odată, pe mine și Domnița, cu tot felul de bunătăți, dintre care se remarca
fasolea bătută, delicată și untoasă ca un „foie gras”. Emil Brumaru a împărțit
cu o mine o chiflă pe străzile Iașiului, rupând-o în două cu mâna lui de poet.
Nicolae Breban mi-a întins acasă la el o masă ca-n povești (pregătită, este
adevărat, de soția lui, Cristina, dar gândită de el). Și așa mai departe.
Datorită unor asemenea amintiri, mi-am mai venit în fire. La
micul dejun nu l-am văzut pe Ioan Groșan. Și-o fi luat lumea în cap, îngrozit
de răspunderea pe care și-o asumase? Ușor îngrijorat m-am dus să fac baie în
mare. Pe plajă erau multe doamne și domnișoare topless, dar n-aveam ochi pentru
ele.
A venit, în sfârșit, și ora prânzului. Chelnerița m-a
întrebat ce fel de ciorbă prefer, iar eu i-am răspuns că niciuna, fiindcă
aștept ciorba lui Ioan Groșan. Ea a râs într-un fel din care am înțeles că mă
consideră cam țăcănit.
Ei bine, tocmai când îmi pierdusem speranța, și-a făcut
apariția Ioan Groșan, cu o oală uriașă în mână pe care a așezat-o în mijlocul
mesei. Scriitorii de pe lista de invitați au venit și ei în grabă la fața
locului, cu câte un castron în mână. Ca un sacerdot al ciorbei de fasole, Ioan
Groșan ne-a pus fiecăruia câte un polonic, iar noi ne-am apucat să mâncăm cu
entuziasm. Timp de câteva minute nu s-au
auzit decât clinchetele lingurilor și gemete de plăcere, extrase parcă din sonorul
unui film.
Ar fi o glumă ieftină să spun că ciorba de fasole făcută de
Ioan Groșan era mai bună decât opera lui. Dar trebuie să recunosc că era
aproape la fel de bună.
Alex ŞTEFĂNESCU
Notă. Text transmis de eminentul profesor Viorel ROGOZ.
Notă. Text transmis de eminentul profesor Viorel ROGOZ.
