Din Istoria Băii Mari (7)

 

Picior de Sfânt,

Am rămas lângă monumentul ”Emoțiilor bune ale băimărenilor de care Doamne fă să-l avem” și încă nu mă părăseau toate momentele fericite prin care a trecut  ”neamul meu băimărean”.

    În apropiere era o clădire în forma literei ”L” pe care scria Miliția Orașului Baia Mare. Asta prin anii 60 al secolului trecut.

    Cum deja văzusem mai multe case cu un etaj în forma literei „L” , am conchis că era  o măsură de prevedere în cazul vechilor atacuri și avea doar o jumătate de curte de împrejmuit. Casele pe lungimea primelor două camere avea utilități, trepte, portiță și pe lungimea cealaltă aveau un târnaț generos, unde seara se putea sta la o poveste și cum următoarea casă, colț cu Minerilor, era tot o astfel  de casă, dar lucrată mai îngrijit, sunt sigur că în târnaț aveau un șevalet.

     Acum și prima casă este  particulară, dar atunci  Miliția mi-a pus ”Flotant” pe buletin cu o ștampilă  mare dreptunghiulară și am întrebat când să mai vin la următoarea ? (Baia Mare fiind oraș închis) mi-apus că îmi vor spune la ”cadre”. Îmbufnat am ieșit de acolo și mai târziu am aflat că cei veniți prin ”transfer la cerere” sunt muncitori angajați pe durată nedeterminată și de regulă primeau locuință de la întreprindere, așa că următorul  pas va fi domiciliul  stabil. Câte secrete... 

Casa din colț era tot o astfel de construcție cu mai multe aranjamente și fiind locuința oficială a directorului Școlii de Pictură avea un beci demisol, unde se depozitau  picturile. Aici directorul Sandor Ziffer are făcute două auto-portrete în oglindă , ”Pârâul morii”, ”Moara” și altele. Clădirea a avut și alte întrebuințări  ca: Circumscripție medicală, Banca de investiții și altele. Cobor în stradă, pe ulița Sătmarului și văd vis-a-vis de  pod, strada Rodnei. Atunci, în criza din 1929-33 minerii din Rodna  nu au avut voie să facă comunitatea lor, au fost masați la periferia Cetății, practic acești mineri erau Lanțul de Nord al Cetății, primind locuri de casă pe străzile Rodnei, Minerilor, Griviței și 15 Februarie, locuri unde se mai află puțini urmași  ai celor care au fost rodneni.

    Acum stau în fața Podului de intrare în cetate Podul Viilor,  care avea barieră și garnizoană proprie. Ca viitori negustori care vin de unde vin la intrarea în Cetate se vămuia.

    Trecând peste asta ajung în târg într-o viermuială neobișnuită pentru  mine și firesc să mă gândesc care sunt drumurile de ieșire din cetate. Cele 6 hanuri au camere și pentru mine și ocol pentru căruță. Dar  cine vine la târg ori are mâncarea în traistă la oblâncul șeii, ori la belciugul de la  căruță. Deci nu căutăm hanurile, mâncăm ”la botul calului”.

    În târg nu era mare animație și  am ”fugit” până la Mănăstirea Habra, locaș de o sființenie aparte și cu mari puteri lăsate de Dumnezeu.

    După trădarea lui Mihai Voievod Viteazul, domnul nostru mușcat de îndoieli unde credeți că a venit ? Aici la Mănăstirea Habra, unde nu cunoștea pe nimeni, și nici nu dorea să fie cunoscut. Aici la acest lăcaș  a primit odihnă și încredere. Un om hăituit este bănuitor pe oricine  și liniștea  ți-ai găsit-o în suflet rugând pe Dumnezeu să-l ajute. Așa acest viteaz nu că și-a făcut ”pohta” cum a zis Nicolae Bălcescu, ci din vis, a făcut credință în această nație  și nația trebuia să-l venereze că el a fost primul român care  a făcut România. El a primit un detașament de elită din partea Cetății Chioarului. Care nu s-a dezlipit de el niciodată.

    Și am pus genunchiul pe pragul bisericii neterminate  și i-am sărutat părul de pe ”Capul de bronz” făcut de dr. Ioan Marchiș de la Ocoliş și nici nu mi-am dar seama când n-am mai avut marfă în căruță. Dar seară fiind, m-am întors acasă  cu sufletul luminat  de rememorarea Lui Mihai Voievod.

Să fie emoția care deja se adună la ”Monumentul Emoțiilor Băimăreni” nu știu, sunt doar primul care spune asta. Poate vor mai fii și alții...

  

 Toma Gross Rocneanu.

Din "Istoria Băii Mari" (6)

 

Și mai cum ne consumăm ?

   Este o întrebare fără rost, deoarece Municipiul nostru sute de ani a  fost considerat ca ”Centru muncitoresc”, după unii ; ”Noi gândim nu muncim” ceea ce un om normal știe că nu se poate și localitățile rivale  beneficiau de ”munca-negândită”  a pălmașilor subteranelor. Pe acele vremuri dacă aveai un tehnician sau un maistru la o mină erai avantajat. Cunoștințele geologice, drumul filoanelor, ale lentilelor sau depozitele  de minereu  trebuia dibuite cu precizie, deoarece patronii care rareori erau români nu îți plătea sterilul, ci numai minereul bogat în conținut și spre necazul care se perpetua mereu, mult din ce ai excavat   ”era considerat mai mult steril, adică ai pus piatră laolaltă cu minereul util”. Acest lucru dureros prin simpla ”despărțire a sterilului de minereu” își vedeai uneori  munca de o săptămână ”aruncată” la steril. Deocamdată sunt doi cei care le exploata sărăcia și nevoile minerilor, apoi ”expertul” care venea la ”Măsuriș”. Trupul minerului cu  mâinile zdrelite de pireac (piatra mărunțită) era o frumusețe și nu degeaba pictorul  Traian Hrișcă a realizat ”Dansul minerilor” care a fost inspirat chiar din munca  acelor oameni.

    Marele artist  Vida Gheza a făcut un desen cu :”Sirena lui Roaită”, unde bustul personajului era a unui miner care bate o ȘIULEANĂ, găuri date în tavan cu lovirea sfrederului de jos în sus cu o precizie de neînchipuit, știind că sfrederul  era ținut de ortac în mână și orice  inexactitate putea omorâ sau mutila pe viață pe ajutorul de miner.

    Am fost bucuros că prin asta am aflat că  sculptorul nostru drag a văzut în mină cum se bate șiuleana și cum corpul minerului este un arc în amorsare. Ajuns în acest loc constatăm cu bucurie că suntem  pe locurile unde  emoțiile noastre erau aproape de infarct.

    Coborând de la cimitirul Veteranilor de război în dreapta era bijuteria băimăreană numită ȘTRAND și la capătul ruinei ștrandului  aflăm Sala de sport, cea veche, dormitoarele  competitorilor invitați și terenul de handbal în aer liber.

    Cât timp am avut școli profesionale am avut și boxeri, acum... Profesor antrenor era Sârbu, care  prin prestația ce o făcea a ajuns să facă gale de box și la Grupul Școlar și în alte săli. Nu o dată am fost campioni și la lupte greco-romane și la box. Campionii noștri  erau ușor păcăliți de echipele bucureștene, așa că  dacă au crescut erau făcuți bucureșteni...

    Dar Domnul cel Bun ne-a dat pe Viorel Mateianu, care ne-a dăruit 3 ani de fericire,  cu un sport de calitate, care era FOTBALUL. 

    Oameni buni, pe vremea lui Mateianu în Baia Mare nu se vorbea de: vreme, de modă, de scumpiri, numai de ce a mai făcut Mateianu cu echipa lui, care 17 etape a fost lider în Divizia ”A” și cu concursul ”unora” am ajuns la sfârșit de campionat pe locul IV, apoi „minunea minunilor” dintre Campioanele Lumii,  Realul Madrid să joace aici, sub Dealul Florilor, în Cupa Europei.

    Era în anul 1982, meciul a fost de fapt, Mateianu - Di Ștefano O-O. La Madrid după ce Mateianu a condus cu 2 goluri  în final  s-a terminat 5-2, era cumva normal. Oraşul Baia Mare era pentru o zi amintit alături de marile oraşe fotbalistice ale Europei, alături de Londra, Amsterdam, Roma, Paris, Munchen, Bruxelles,  Belgrad, Atena,etc

    Ceea ce a fost  memorabil, este faptul că spectatorii, aici la Baia Mare, erau din toată România, chiar și din București...

    De atunci mă tot gândesc cum ar putea arăta un monument al  unei emulații nemaiîntâlnite, a emoției unui Municipiu, de peste 100 de mii de suflete. Poate că o minge de fotbal în care pe de o parte  lovește  Di Ștefano - antrenorul de atunci a Realului Madrid și din celalaltă parte Mateiani, să mimeze „morișca” lui, care a băgat groaza în echipele de fotbal...

    Se primesc și alte  sugestii, poate cu băimărenii în balon...Trebuie să vă gândiți, fiindcă nu știu dacă Hercules de la Băile Herculane, cel ce are picioarele lustruite de rugămințile celor ce au avut boli și suferințe, au avut speranță în ajutor, dar acest monument al emoției care se va construi aici, sunt sigur că va aduce mult beneficiu, ne va însănătoși  în dragostea noastră pentru oameni și pentru oraș.

     Doamne ajută-ne și Tu, să-l avem pe Mateianu și de bronz că altfel nu e!

    Cu drag Toma Gross Rocneanu

 Accesati si:   https://www.prosport.ro/sport-life/special/crimele-comunismului-cazul-viorel-mateianu-6492718

 

Din ciclul "Istoria Băii Mari" (4)

 N-o să credeți,

 Abordând acest  mănunchi de articole nu speram că cineva  va ”pune și el umărul” pentru a vă descrie și iubi municipiul nostru Baia Mare, dar spre cinstea și bunăvoința domniei sale, profesorul și ziaristul Dragoș Gelu mi-a completat articolele cu fotografii din arhiva domniei sale și cu secvențe din viața omului de cultură, pictor și  propovăduitor cultural al județului (pe atunci regiune) Traian Hrișcă. Îți mulțumesc domnule profesor!

    Am ajuns la fostele 10 case, care erau cuprinse  între actualele străzi :  I. L Caragiale și Ciocanului (Iuliu Maniu).  Aici  era ”Un nod tehnic”  prin care se lăsa la suprafață apa prin conducta de scândură, printr-o stavilă mecanică foarte solidă. Scopul acestei ”ieșiri la lumină” era ca apa din  conducta de lemn, dacă a prins ceva vârtejuri sau aer, să se decompreseze înainte de a ajunge în terenul industrial unde  putea face avarii. Da, dar pentru noi, erau cei 30 metri de oglindă de apă din spatele celor 10 case, era „ștrandul” nostru, într-o apă curată ca lacrima și nu mai adâncă de 1,5 m...Era un rai al verilor băimărene, pentru  copii cartierului ”Săsar”.   

 Puțin mai sus era Liceul ”Emil Racoviță” care la mutarea Comitetului de Partid Județean , locația fostului REMIN s-a transformat în Institutul de Subingineri Mineri, care unificându-se cu Institutul Pedagogic de 3 ani vor forma  actuala Universitatea de Nord în noua clădire a Liceului Racoviță, această secție se va transforma în „Universitatea Tehnică Cluj Napoca”, secția limbi moderne.

    Universitatea  se învecina cu o porțiune de teren dreaptă pe care era linia îngustă de cale ferată, pe care se scotea  sterilul din mina Valea Roșie . Acest traseu era cu un metru mai sus ca strada de azi Iuliu Maniu și cine mergea pe acest terasament era mai sus ca  geamurile actualelor case ce erau construite acolo. Prin acest procedeu s-a regularizat  porțiunea de  mal al râului pe o distanță de 200 m și la o înălțime de 3-6 m înălțime, să vă închipuiți că podul Unirii s-a construit  după anii 1960.  Ar mai fi de menționat că exact unde se află birourile ACR  exista un bufet cu numele popular ”Trei păduchi”, unde ca o premoniție coborai trei trepte, unii făceau asta și în societate și după consumație...

Nu erau mese, nu încăpeau mai mult de 6-10 persoane, dar cum era podit, cu poștă de brad, acestea erau atât de îmbibate  ”Cu de toate băuturile” că îți venea rău de la intrare, dar nu și ”abonaților”...

    Din podul Unirii s-a născut și strada Unirii unde blocurile de pe cele  două părți ale străzii au fost  oferite minerilor din Rodna care au avut un mare aport la deschiderea „Minei Șuior”.

    Dar strada Rodnei  de lângă Podul Viilor  a fost botezată după exodul rodnenilor din 1929, când s-a declanșat Marea Criză Economică, atunci cu familii cu tot s-au mutat parte aici, parte la Petroșani.

    Urcând pe strada Victoriei în sus, pe partea dreaptă de urcare era I.G.O. Adică instituția care  strângea taxele de la casele date în chirie de către stat.

    Urmează ”Școala de Pictură” sau altfel spus "Colonia Pictorilor"(foto) unde domnul Gelu Dragoș va enunța câteva din activitățile acestei prestigioase unități școlare a Europei. Curtea școlii se întindea până la Podul Viilor, dar înainte de pod s-a construit  „Baia Comunală”, care în anii după Revoluția din 1989 a fost dezafectată și pe acel loc s-a construit  Biserica Greco- Catolică  „Sf. Anton de Padova”.

    Moara și Pârâul Morii, pe care Sandor Ziffer (care era al II-lea director al școlii de pictură, primul fiind Holloșy Șimon) l-a pictat, el are mai multe picturi în variante diferite a acestei mori și cu canalul ei.

    Un mic popas de orientare.

   

Cu drag Toma Gross Rocneanu

Colonia Pictorilor Baia Mare-un secol de şcoală de pictură băimăreană

Existenţa in Baia Mare a unor pictori înzestraţi, localnici sau care au copilărit şi studiat în şcolile băimărene, şi, nu în ultimul rând, sprijinul şi interesul vădit al conducerii oraşului în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală determină înfiinţarea la Baia Mare a unei şcoli de pictură, iniţial pentru perioada de vară (din 1896, în completarea Şcolii lui Hollosy de la München), dar care capătă ulterior caracter permanent (1898), devenind o colonie de pictori internaţională.

Timp de un secol Colonia Pictorilor-Baia Mare a primit artiști care trăiau și creau aici, dar nu a existat niciodată un proiect care să salveze acest patrimoniu. Proiectul de reabilitare, coordonat de arhitectul Ștefan Paskucz si Laura Teodora Ghinea, artist plastic si manager cultural, propune astfel o versiune contemporana, care reuneste trecutul cu prezentul si viitorul. Proiectul a început in anul 2011, iar şantierul s-a desfășurat pe perioada 19 februarie 2015 - 30 octombrie 2017.

Acest spaţiu cultural reprezintă şi evidenţiază comunitatea, care se identifică şi participă pentru definirea lui. Altfel spus, Colonia Pictorilor devine un dispozitiv puternic prin care breasla artistică băimăreană poate produce şi scoate la vedere propria identitate artistică. Astfel gândit şi creat, acest spaţiu devine o oglindă a breslei artistice, un loc marcat de ospitalitate, o interfaţă, permiţând turiştilor sau cercetătorilor să cunoască specificul local în contextul circulaţiei internaţionale a valorilor culturale şi artistice. Prin tot ceea ce este, acest loc îşi va comunica propria unicitate.

 

Nota : Text preluat prin bunavoinţa d-nelor Klara Guseth, arhivist Arhivele Naţionale Maramureş şi Laura Ghinea, manager cultural Colonia Pictorilor

Din ciclul ”Istoria Băii Mari”

 Privind în zare...

 În stația de la  de la ”Dura” urma să vină autobuzul 5. În liniște, memoria derula transformările acestui loc.

    Spre sud prin 1957 era în față„ Stadionul Dinamo Săsar”, echipă de amatori a Exploatării Miniere Săsar, echipă doar de amatori , formată din angajații menționați. Stadionul era neted, dar era acoperit cu pietriș de apă rotund și când s-a încheiat returul (atunci cele două manșe se executau într-un singur an calendaristic) se transforma în ”depozit de lemne pentru locuitorii coloniei ”Petre Gheorghe” și 10 case.

    Echipa Dinamo era în Divizia ”A” și ”Minerul” în ”B”. Cum eram Regiunea  Maramureș și ”Minerul ” se pregătea să intre în ”A”, au transferat  pe ”Dinamo Săsar” la Satu Mare, unde dacă a intrat ”Olimpia” în „A” au transferat pe Dinamo la Bacău, de unde a plecat la Pitești, unde îi schimbă numele în ”F.C.ARGEȘ” . Pe terenul de fotbal în schimb a fost construit o ”Fabrică de lapte”, care după câte vedeți acum, este un Mall "Gold Plazza" (foto). Lângă fabrica de lapte s-a deschis un atelier auto pentru motoarele FIAT, unde primul FIAT 1100 D  acolo și-a făcut revizia. Mall-ul s-a întins și peste locul unde era atelierele „Fiat” și mai jos, tot pe partea stângă a străzii Victoriei, s-au construit  Birourile Minei Săsar și Atelierul de Proiectare a IPCM - Baia Mare.

Spre nord exista actuala clădire, dar era la mijloc un restaurant, la capătul de est un garaj și un magazin ”Textile” și la capătul de vest un geam cu gratii, unde puteai lua ce doreai ca alimente pe puncte (tichete) și mai era și măcelăria. Tot pe partea de Vest , unde acum este Str. Dr Victor Babeș, era curtea Școlii Miniere. Deci nu exista nici o stradă, dar cum terenul era neted și îngrădit cu gard de ciment pe locul unde este azi strada, era cum ziceam curtea Școlii Miniere, care pe acel loc au amenajat un teren de fotbal, unde când nu se putea juca pe Dealul Florilor meciurile, se jucau aici, terenul având dimensiunile unui teren omologat.

    Tot spre apus, mai aproape de str. Victoriei era fosta clădire a Șteampului. Construcție folosită la zdrobirea minereului pe principiul piuei. Apa era adusă printr-un buclan din scândură de brad cu diametru de 2 m.  Lungimea acestei conducte (buclan) era de 23 km și apa venea de la Firiza, trecând prin tot orașul.

    După ce măcinarea s-a făcut cu mori rotative (1930) apa era dusă la turnul de apă din curte ceanurației unde prin cădere liberă spăla minereul la mori, celule îngroșătoare.

    Atunci clădirea Şteampului a fost compartimentată ca și camere, unde erau găzduiţi acei muncitori ce veneau de la sat pentru angajare, pentru acomodare, dar care s-a transformat în cartier rău famat. S-a demolat în 1970, unde s-au făcut locuințe pentru cercetătorii Institutului de Cercetări și Proiectări Miniere Baia Mare.

    La 300 de metri de aici  era gura galeriei ”Săsar” deschis în anul  1939 concomitent  cu pornirea cianurației, cu două mori, 8 agitatoare  și 8 îngroșătoare.

    Era unicul loc din țară unde se extrăgea aurul prin metoda cianurării. În 25 de ani s-a lucrat cu sute de mii de tone de cianură și nici un băimărean nu a avut moartea din acest proces tehnologic!

 Au venit australienii și într-un an au umplut apele Europei cu cianură...

    

 Cu drag,

 Toma Gross Rocneanu

 

 

 

 

Din ciclul ”Istoria Băii Mari” de Toma GROSS ROCNEANU

    

Nici la alții nu-i mai dulce, 

  ”Mai stați și voi pe acasă !” erau vorbele mamei mele  care-și vedea cei 6 prunci doar la ora mesei. Dar îndemnurile mamei parcă ne-au legat de glie, cu toate că nu avem pământ... 

    Și a venit și Revoluția din 1990 și rândurile de altădată de la alimentare s-au mutat la pașapoarte. 

    Auzeam într-o vreme, că trebuie așteptat  o lună pentru un pașaport. Am petrecut 11 zile ca să pot să-mi cumpăr apartamentul, să îl înscriu în CF și nu aveam ”dragoste” așa de mare pentru a vinde-n Ungaria sau Turcia hârtie igienică românească, în Serbia miez de nucă... de fapt nu are  rost să vă spun asta, deoarece se vindea orice și de ”dincolo” se cumpăra orice...

    Au trecut 10 ani și puteam merge fără pașaport să văd Europa. Nu vă înșelați, Europa nu mă aștepta, dar unii dintre ”ai noștri” care considerau că am fost OM cu ei mi-au trimis chemare, de care nu era agățată nici o clauză. 

    Plecarea propriu zisă spre  Suedia o făceam de pe aeroportul din Budapesta, până acolo ne hurduca un microbuz de a lui Ianoși, locuitor din Satu Mare. Cine ne-a trimis chemarea s-a ocupat chiar și de hotel, biletele de avion, nu vorbim de taxele de aeroport. În Budapesta  am ”tras” la o pensiune, unde oamenii vorbeau în orice limbă vroiai  și cu toate că pensiunea era aproape de aeroport, unghiul de așezare a clădirii nu primea zgomotul reactoarelor, care nu mai mișcau după ora 22,00. 

    După controlul bagajelor s-a ivit o busculadă... Suedezi care erau pentru acel avion au ”luat rafturile cu votcă” și le-au golit...  Câte un astfel de ”om” a cumpărat și 10 l de vodcă la sticlă de jumătate, dar la coborâre în Malmo nu mai aveau nici jumătate din ele pline și se bazau că vor fi taximetriști destui să-i ducă acasă, deoarece băgând atâta alcool în ei te îmbătai uitându-te la ei. Din Malmo am ajuns în Lund. Oraș universitar, unde așteptând pe cineva, stăteam pe o bancă lângă o baltă pe care se bălăceau câteva rațe sălbatice. Mă gândeam dacă Viena mai are lebede... De aici am plecat la Lila Hare unde locuia gazda noastră, era locul unde s-a dat ultima bătălie între danezi și suedezi și cu prețul vieții celor 9.000 de morți, Suedia și-a câștigat independența.  

    După poveștile de rutină, gazdele ne-au propus  să facem un picnic la locul unde se întâlnea Marea Nordului cu Marea Baltică și poate că  am ”făcut două mări”... Acolo era  făcut un dig care era podit  cu scândură, pe el era o femeie care se uita în larg. Parcă era o poveste redată de Marin Moraru, în filmul ”Monstru”... 

    Noi am deschis coșul de picnic, era acolo o măsuță pe care  ne-am rânduit gustările. 

    Femeia, din imobilitate ei completă, lasă să-i curgă halatul de  pe ea  și goală se aruncă, exact nu știu în care dintre Mări, deoarece noi am rămas surprinși de faptul  că femeia era ceva mai sus cu anii de 70 și noi aveam paltoane și ea făcea baie. Și-a terminat ”înviorarea” și a trecut pe lângă noi la șosea...

    Ca să ajungem aici  ne-am urcat pe un feribot, care în 20 de minute   ne-a lăsat în Danemarca. Surpriza era că pe peticul acela de apă nu este nici o geamandură, nici un far și când am trecut linia imaginară a graniței telefoanele au sunat și în românește  și ne-a urat ”Bine ați venit în Danemarca”. 

    Această urare am primit-o și în Ungaria, dar acolo era pichet de grăniceri, vameși. aparatură și multă ură. Aici,  erau doar apele înfrățite a celor două mări...

    Prin vizita la Palatul Imperial Danez, care acum este un mare muzeu și doar într-o aripă are o corabie  a wikingilor, în rest în cele peste o sută de încăperi sunt exponate din toată lumea, singurele lucrări originale daneze erau într-o cameră, picturile membrilor Casei Regale, celelalte obiecte cu prețuri inestimabile, erau aduse din toată lumea, când danezi au fost coloniștii multor țări!

    Nu fac inventarul Muzeului Imperial, dar  la intrare pe un basorelief era  William Shakespeare, care se spune că aici a plasat acțiunile din ”HAMLET”, dar scriitorul nu a pășit niciodată aici. 

    La întoarcere m-a uimit faptul că alunele, măcieșul aveau dimensiuni de 2 cm diametru și-mi spunea  gazda că de multe ori acolo este mai cald ca la paralela 45. Asta se datorau curenților calzi pe care-i lua Marea Baltică de pe continent, făcând această porțiune foarte propice agriculturii. 

    Aflând niște cunoscuți pe unde umblăm, ne-au rugat să facem  o escală și la ei, urmând să ne ia de la aeroport la Budapesta. Ei ne-au  purtat la muzeul ”HEREND”, muzeul porțelanului din Ungaria și a doua zi fiind Sf. Mărie Mică ne-a dus la biserica din PAPA, biserică care de fapt este sora geamănă a bisericii noastră din Baia Sprie, dar dacă de la această biserică ”se trage” ziua orașului Baia Sprie, oamenii nu numai din Baia Sprie ci și acei care vin din alte locuri au senzația deosebită că în momentele liturghiei parcă ar comunica cu CERUL și unii  făcând efortul de-a veni la slujbele importante  spun că s-ar vindecat de unele beteșuguri. Asta spre cinstea și binefacerea  celor care au făcut-o și sfințit-o. 

    Am întrebat gazdele noastre dacă frecventează această biserică și ne-au spus că de câte ori au venit în timpul slujbei, leșina cineva. Noi am fost bucuroși că ne-am întâlnit cu sora geamănă a bisericii Sfânta  Maria din Padova. 

    Seara am ajuns acasă cu bucuria celui care  știe că nicăieri nu-i va fi mai bine ca aici. Ca acasă niciunde nu-i mai bine, credeți-mă!

     

Cu drag al dumneavoastră băimărean, Toma G. ROCNEANU