Se spune că a fost odată o țară atât de frumoasă, încât până și păsările își schimbau cântecul când îi treceau granița. Numai oamenii nu mai aveau glas.
La cârma ei se înghesuiau să o guverneze niște domni
cu piepturile pline de medalii și mințile pline de goluri.
Vorbeau limba țării ca pe o limbă străină: puneau
virgule unde nu era nevoie, acorduri unde nu era logică și idei unde nu era
nimic. Când citeau un discurs, alfabetul își cerea concediu medical. Ce să mai
vorbim despre scris? Gramatica era în șomaj tehnic permanent.
Dar, guvernanții aveau o calitate rară: nu știau
nimic și erau absolut convinși că știu tot. Vorbeau apăsat, rar și puțin. În
schimb, erau veșnic încruntați, apăsați de problemele țării, pe care numai ei
pretindeau că știu să le rezolve. În fiecare dimineață se călcau pe pantofi, ca
să ajungă primii la tron. Nu pentru că iubeau poporul, ci pentru că tronul era
singurul loc unde prostia părea înaltă.
Între timp, oamenii care știau carte stăteau la
coadă…, nu la putere, ci la răbdare. Profesorii își înghițeau cuvintele,
inginerii își desenau viitorul pe șervețele, medicii vindecau fără să fie
ascultați, iar antreprenorii învățaseră că statul îi privește ca pe niște
copaci: buni doar câtă vreme mai pot fi scuturați. Mulși prin taxe și
împovărați de poveri tot mai mari, tratați după principiul: „cel care are mai
mult trebuie să plătească mai mult, pentru că are de unde.”
În sala mare a Palatului Guvernării se țineau
ședințe lungi despre merit. Nimeni nu îndrăznea însă să invite meritul. Ar fi
încurcat ierarhiile. Cei pricepuți erau prea competenți ca să fie acceptați.
Puneau întrebări. Aduceau soluții. Demonstraseră că se poate. Erau un pericol.
Unii îi numeau chiar trădători sau puciști, fiindcă îndrăzneau să gândească.
În schimb, nepricepuții aveau o solidaritate de
fier: fiecare îl promova pe celălalt, ca nu cumva să apară cineva care să
observe diferența dintre valoare și funcție. Erau cei mai utili, fiindcă cei
care gândeau cel mai puțin vorbeau cel mai mult. Și spuneau întotdeauna exact
ce trebuia auzit de o guvernare incompetentă.
Și astfel, țara devenea tot mai săracă, dar
discursurile tot mai bogate. Fiecare sărăcie era botezată „reformă”, fiecare
greșeală, „viziune”, iar fiecare eșec, „context internațional”.
La un moment dat, Dicționarul Explicativ al Limbii
Române și Gramatica și-au făcut bagajele. Au oftat și au plecat împreună din
țară. Unul răspundea de scrisul corect, celălalt de vorbitul corect în limba
unei patrii pe care toți pretindeau că o iubesc.
Bunul-Simț plecase cu mult înainte.
Când ultimul copil și-a întrebat bunicul de ce
oamenii cei mai învățați nu conduc țara, bătrânul a zâmbit amar și i-a răspuns:
”pentru că, dragul meu, într-o pădure de cioturi, primul copac este considerat
obraznic.” Și, se spune că împărăția încă există. Nu duce lipsă de șefi. Duce
lipsă de exemple.
Morala: Nu
orice om care urcă la tribuna guvernării înalță și o națiune. Când cei care nu
stăpânesc nici limba țării ajung să-i scrie destinul, poporul ajunge să
vorbească tot mai puțin despre viitor și tot mai mult despre supraviețuire.
Iar când competența este alungată și mediocritatea
este ridicată la rang de virtute, o țară nu se prăbușește dintr-odată. Se
stinge, încet, dinăuntru…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu